Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea de poezie:
„fericită moartea” de Irina Petraş

Ion Cristofor, Cronica stelelor, Editura Şcoala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2017, 120 pag.

echinoxistul Ion Cristofor este receptat îndeobşte ca poet al solitudinii („Dar eu în seara asta / neauzit / între patru pereţi / urlu / în urechea imensă a singurătăţii”), dar şi ca expert în paradoxala artă a reconcilierii realelor cu ainterioritatea prin proceduri metaforale adesea surprinzătoare. Gh. Grigurcu remarca un „răsfăţ paradoxal-melancolic al percepţiei fiinţei lăuntrice”, iar Petru Poantă un „enciclopedism ceremonios de imagini”.

De la debutul cu În odăile fulgerului (1982), trecând prin Cina pe mare, Marsyas, Casa cu un singur perete, Sărbătoare la ospiciu, O cuşcă pentru poet, Angore et taedio, Cine a dat foc Romei, Geamantanul de sticlă, Orchestra de jazz, Gramofonul de pământ şi până la cartea de acum, Ion Cristofor redactează calm-tensionat, cu o tristeţe fecundă, cronica trudei de a impune cuvintelor o ordine pe care s-o imite viaţa însăşi. Reţinând în comentariile mele trecute mai ales dimensiunea thanatică, observam altădată că poezia sa e, într-adevăr, gravă şi traversată de nelinişti (cum o recepta un Adrian Marino, de pildă), însă nicidecum sumbră. Întrebările ultime pe care şi le pune poetul se rostesc în gama generoasă a seninătăţii, a unei înţelegeri calme a muritudinii. Ion Cristofor scrutează, cu privirea aţintită şi cuvintele în alertă, toate semnele şi semnalele morţii intravitale, firescul acesteia nelăsând loc spaimelor deşirante, ci invitând, mai degrabă, la reculegeri şi replieri, la revalorări ale datelor existenţei.

Cronica stelelor, poemul care dă titlul volumului, poate fi citit ca artă poetică: „Stau închis într-o cameră / Fumez cu moliile, vorbesc cu canarii împăiaţi şi visez. [...] Soarele îmbrăcat în costumul de mire / Mâhnit s-a retras într-o catedrală iberică. / De o viaţă tot scriu şi scriu la o monografie a stelelor / În pauze ascult prin pereţi cum cresc sânii fetelor din vecini. / La trenul de seară îl vom aştepta pe Isus / Cu o medalie, cu o fanfară, cu o bogată coroană de spini. / Latră un câine, ţipă ziarele, crapă o ţară, moare un copil / Crini şi petunii stau umilite cu ochii-n pământ. / Răsar stelele cerul are pojar şi e vânt. / Broaştele au intrat în silenzio stampa. / Televizoarele şi academiile taie cu zgomot frunze la câini. / Bordelurile şi băncile îşi numără banii, trag clapa, sting lampa / Fetele sporovăiesc şi fumează lângă benzinăria din colţ, / Luna nebună a început să-şi facă de cap pe trotuar. / Şi iată acum, atât de târziu, pot să constat pe propria piele / Că stelele se dovedesc, noapte de noapte, tot mai ingrate, tot mai distante cu mine. / Iată încă un bun motiv ca să aprind o ţigară şi să înghit un pahar. / Sus la ospiciu miroase a tei înfloriţi, a lună albastră şi a mărar. / Sfânta Maria, spălătoreasa, dă peste arbori cu var”. E aici un amestec foarte specific de domestic autoironic şi meditaţie rostită aparent în răspăr, de gravitate şi ludic, de exasperată seninătate în faţa trecerii, de livresc şi ironie, de cronică exactă a zilei („aşteptăm înfriguraţi / cu ochii în facebook / ca moartea să ne trimită rapoartele”) şi izolare în turnul de fildeş metaforal-melancolic.

Ion Cristofor stăpâneşte arta colajelor şocante, sugerând o vastă definiţie a existenţei ca forfotă rebelă şi nedefinire, ca izolare în mulţime, ca intersectare fecundă a contrariilor. „Vrednic fiu al iluziei, netrebnic ucenic al tristeţii”, cum se autodefineşte, alimentează vers după vers balansul între alb şi negru, între tot şi nimic, între încă speranţă şi deplină deznădejde. Cititorul poate reţine definiţii ale finitudinii („Cineva sus, în ceruri, ascute de zor un cuţit”), ale singurătăţii la fiecare pas, dar cu imagini conţinând mereu şi o soluţie la restrişte: „Nu ştim prea bine ce lecţii ne dă greierul în timpul nopţii / De tristeţe sau bucurie, nu poţi să ştii. / Dar tu dă bună seara arborilor şi păsărilor”. Comparaţii inedite atrag atenţia asupra acestei migălos întreţinute cumpene: „Şi iată că pe nepusă masă vin zile în care durerea ţâşneşte / ca un iepure în bătaia puştii / şi sufletul tău simplu şi luminos / ca un zidar ce fluieră vesel, nepăsător / în timp ce se spală de var într-un lighean albastru / le uită pe toate, îi iartă pe toţi şi pe sine”; „întunericul se furişează şi se aşază la masă / Cu paşii unei femei resemnate şi triste / Pentru care dragostea e o religie neinventată”. O undă discretă de senzualitate străbate volumul graţie reperelor feminine mereu active, ca reverie ori ca soluţie prezentă („Un foşnet enorm sau un strigăt se ridică până la fereastra / la care îmbătrânesc / în timp ce privesc îndelung o tânără femeie / cum îşi duce plasa cu cartofi / ţinută în braţe ca pe un trofeu, ca pe un copil de ţâţă”). Pe scut, o carte vibrant-armonică de luat în seamă.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara