Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Dans:
Festivalul artelor de Liana Tugearu


Ne-am reîntâlnit cu dansul, la acest început de toamnă, într-o zodie fericită!

Cea de a treia zi a Festivalului a fost o zi închinată Terpsichorei, care şi-a arătat două dintre feţele ei, mult deosebite între ele, dar fiecare, în felul ei, la fel de preţioasă. Una aprigă, pornită ca lava unui vulcan din străfunduri folclorice, proprii pământului aspru, dar mustind de pasiune, al Spaniei - ilustrată de Compania Antonio Márquez de dansuri flamenco - şi cealaltă rafinată, rezultat al sublimării materiei dense oferită de diferite dansuri folclorice, trecute prin creuzetul curţilor princiare europene şi ajunse la formele eterice ale dansului clasic - faţă ilustrată de o capodoperă a genului, Lacul lebedelor de Ceaikovsky, în interpretarea Baletului Operei Naţionale din Bucureşti şi a soliştilor invitaţi, Alina Cojocaru şi Johan Kobborg, de la Royal Ballet din Londra. Dansului clasic i s-a prognozat sau chiar anunţat decesul. Dar iată că el îşi poate continua existenţa în lume, ce-i drept cu o condiţie: să aibă norocul de a fi readus pe scenă de dansatori de talia Alinei Cojocaru, adică de artişti de excepţie.



Un împătimit al dansului

Printre bucuriile pe care ni le-a oferit prima ediţie, din acest an, a Festivalului Artelor de la Bucureşti a fost şi aceea de a putea vedea, pentru prima oară la noi în ţară, pe viu, o companie de dans flamenco de cea mai bună calitate. Până acum ne-am mulţumit cu înregistrările urmărite pe postul de televiziune MEZZO. Or, un spectacol filmat este un bun document, dar el nu va putea niciodată stabili acea tainică legătură, care se poate naşte, uneori, într-un moment de graţie, între un interpret şi publicul său.

Cuvântul flamenco se referă la ţiganii din Sevilla şi, prin extensie, la dansurile lor, celebre astăzi în toată lumea, dansuri care, după unele note proprii, se numesc Alegrias, Soleares, Bulerias, Farruca, Zapateado, Tango şi Zambra. Ele au încorporat unele influenţe maure şi arabe şi au fost dansate la început numai cu acompaniament vocal şi cu bătăi din palme, ulterior şi cu muzică de chitară. Dansul flamenco porneşte întotdeauna de la un ritm de bază, cu variaţii şi contraritmuri. Paşii dansatorilor preiau ritmurile şi contraritmurile muzicale, punându-le cu pregnanţă în valoare şi, din când în când, bătăile paşilor rămân singura muzică ce se mai aude. Atunci, numai tălpile picioarelor cântă, în ritmuri variate, uneori frenetice, care cuprind treptat întreaga fiinţă a dansatorului, intrată într-un fel de extaz. Vigoarea acestor dansuri vine tocmai din confruntarea dintre legile ritmice şi individualitatea interpreţilor, care, atunci când sunt inspiraţi, îşi captează spectatorii, transmiţându-le unele ecouri ale stării lor interioare.

Un astfel de dansator este şi Antonio Márquez, care s-a aflat pe scena mare a Teatrului Naţional din Bucureşti, în cea de a treia zi a Festivalului Artelor, împreună cu compania sa de cântece şi dansuri flamenco.

Aceste cântece şi dansuri flamenco, pornite din cafenele şi taverne, au pătruns pe scenele teatrelor datorită unor dansatori şi coregrafi de marcă, precum Pilar Lopez sau Antonio (Ruiz Soler), predecesorii lui Antonio Márquez în acest demers de valorficare a acestui gen de dans şi de transmutare a lui pe altă treaptă artistică

Născut la Sevilla, deşi nu aparţine comunităţii etnice care a creat genul de dans flamenco, Antonio Márquez s-a impregnat de atmosfera locului şi a iubit de mic dansul, studiindu-l de la 12 ani, mai întâi la Ibiza, cu un profesor celebru în epocă, Paco Torres şi continuându-şi apoi studiile la Şcoala de pe lângă Baletul Naţional Spaniol din Madrid. în 1982 se va angaja la această companie, unde va ajunge solist şi apoi prim balerin şi va interpreta rolurile principale din După amiezele de la Alameda, Tricornul, Don Juan Tenorio, Bolero-ul de Ravel, Zapateado de Sarasate şi din multe alte spectacole. Totodată, va fi invitat să participe la gale de balet în Italia, Franţa, Rusia, Japonia, participând şi la spectacolele altor trupe spaniole de dans, cât şi la producţii ale televiziunilor RAI şi TVE. în 1995 îşi fondează propria companie, care îi poartă numele, companie care va duce dansul flamenco în toate colţurile lumii, din Italia în Japonia şi din Brazilia în Ungaria, poposind acum şi la Bucureşti. Şi, în paralel, dansatorul Antonio Márquez devine şi coregraf, montând pentru propria sa trupă, dar şi la Opera din Paris şi la cea din Monte Carlo.

Linie, eleganţă şi multă pasiune izvorând din fiecare mişcare ar fi principalele însuşiri ale dansului creat şi interpretat de Antonio Márquez şi de trupa sa de dansatori, cărora, conform tradiţiei genului, li se alătură cântăreţi şi instrumentişti. în plus, am avut prilejul să ne bucurăm de aleasa calitate vocală a Jeoanei (numele de artistă al cântăreţei), de admirabila expresivitate a mişcărilor învăluitoare şi unduitoare ale braţelor şi ale întregului corp al dansatoarei soliste, Sara Calero şi de ritmurile năvalnice izvorâte din seva mişcărilor lui Antonio Márquez, un împătimit al dansului.



Figurina de porţelan

În ultimii trei ani am avut norocul de a o putea vedea pe scenele noastre, în câte un spectacol, pe una dintre vedetele baletului mondial de astăzi, pe Alma Cojocaru. în 2002, la numai douăzeci de ani, am văzut-o în spectacolul Giselle, care o consacrase ca primă balerină la Royal Ballet Covent Garden din Londra. în anul următor, am revăzut-o într-un recital din cadrul Festivalului Internaţional "George Enescu", în două partituri deosebite ca solicitare interpretativă, în suava Julieta şi în ardenta Quitria din Don Quijote, iar în acest an, în dublul rol Odette-Odile, din Lacul lebedelor.

La spectacolul Companiei Antonio Márquez, întâmplarea a făcut să stau alături de alt important artist român din diaspora, Laurenţiu Guinea, care anul trecut a montat la Opera Naţională din Bucureşti o mică bijuterie neoclasică, Armonii trecute. Vorbind, între altele, şi de Alina Cojocaru, mi-a spus că, la ora actuală, nu există gală de balet de prestigiu din lume la care să nu fie invitată şi că toată viaţa ei se consumă, acum, între două aeroporturi şi trei scene de teatru. Bine că între aceste aeroporturi se numără şi cel de la Otopeni, iar între scene şi acelea de la Bucureşti. Numai că, dacă organizatorii Festivalului Artelor au greşit cu ceva în ceea ce priveşte dansul, au făcut-o prin hotărârea lor de a schimba sala Operei Naţionale cu Sala mare a Palatului pentru spectacolul Lacul lebedelor. Cererea de bilete a publicului a fost, într-adevăr, mare, dar trebuia să se ţină cont de obţiunea profesioniştilor, pentru că era mai bine ca baletul să fie văzut de mai puţini spectatori în condiţii optime, decât de mai mulţi în condiţii nefavorabile. S-au mai făcut asemenea greşeli la unele ediţii anterioare ale Festivalului Internaţional "George Enescu", folosindu-se unele săli cu acustică proastă. De astă dată, pe lângă hăul sălii, cu multe locuri de unde nu se vede bine, principalul inconvenient îl constituie scena. Publicul nu ştie, dar specialiştii domeniului ştiu - şi ar fi trebuit să-şi spună răspicat cuvântul - că podeaua unei săli de repetiţie sau a unei scene pe care se dansează trebuie să aibă o anumită structură elastică, care să permită amortizarea săriturilor, care abundă mai ales în dansul clasic. Scena Sălii mari a Palatului nu are o astfel de structură, având în schimb denivelări şi trape. I-am compătimit pe toţi soliştii din spectacol, şi mai ales pe Johan Kobborg, partenerul Alinei Cojocaru şi interpretul lui Siegfried, pe Vlad Toader, interpretul Bufonului şi pe Ovidiu Matei Iancu care a dansat în pas de trois - toţi având în partiturile lor numeroase sărituri şi toţi fiind în formă bună şi dorind să-şi poată pune în valoare calităţile tehnice. Ar fi timpul ca să se introducă şi la noi practica asigurării picioarelor dansatorilor, între altele şi pentru ca organizatorii spectacolelor de dans să fie mai grijulii, asigurând, de fiecare dată, condiţiile necesare acestui gen de spectacol.

Tehnica clasică pe care Alina Cojocaru o stăpâneşte admirabil, şi probabil şi echilibrul ei interior, au ajutat-o să treacă cu bine peste momentul când a ajuns cu foutté-urile în dreptul trapei de pe scenă. Dar, de acurateţea, eleganţa şi siguranţa deplină a tehnicii sale nu s-au putut bucura integral decât dansatorii Operei Naţionale, care au urmărit-o, plini de admiraţie, cu o seară înainte, la o repetiţie generală, pe scena Operei. Profesioniştii nu sunt, în general, îngăduitori unii cu alţii, dar în acest caz unii au spus că Alina este minunată, iar alţii că este chiar desăvârşită.

În ciuda dificultăţilor receptării, am putut şi noi, în seara spectacolului, să ne încântăm de poezia fără egal a braţelor Alinei Cojocaru şi de delicateţea şi fineţea întregii ei făpturi în rolul Odette-ei din actul al II-lea, cât şi de linia incisivă, dar deloc ostentativă, ci distinsă şi plină de eleganţă, pe care a dat-o rolului lebedei negre din actul al III-lea - în toate ipostazele părând o delicată figurină de porţelan, care, în chip miraculos, a prins viaţă sub ochii noştri.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara