Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Film:
Festivalul Internaţional de Film Transilvania (Prima ediţie, Cluj-Napoca, 3-9 iunie) de Iulia Blaga


"Occident" românesc

Inevitabilul s-a produs: a apărut şi în România un festival internaţional de lungmetraj. Într-un peisaj cinematografic în care sunt omagiate festiv nume cu greutate în ani, câţiva tineri a căror medie de vârstă cred că se învârte în jurul cifrei 30, s-au trezit că vor să organizeze în sfârşit un festival internaţional la standardele marilor competiţii şi a competiţiilor chiar mai mici. Spun asta deoarece Tudor Giurgiu, care este "capul răutăţilor", spunea la ceremonia de deschidere că în toate ţările Est-Europene există câte un festival internaţional, România rămânând codaşă şi la acest capitol. Ajutat de Mihai Chirilov, care a făcut selecţia filmelor, şi de Ada Roseti, care a fost directorul media & PR, precum şi de un grup de voluntari, Tudor Giurgiu a purces prin intermediul fundaţiei pe care a constituit-o, Asociaţia Film XXI, să convingă sponsori, să convingă oficialităţi de la sediu şi locale de importanţa nebuniei sale. Pentru tânărul regizor topirea mentalităţilor şi a inerţiilor a fost probabil cel mai greu lucru, pentru că la noi încă se aşteaptă ca totul să vină de la centru, ideile ca şi banii.
Aşa se face că organizarea nici nu s-a simţit într-o primă ediţie care a mers ca unsă şi în care organizatorii apăreau din când în când relaxaţi (aparent) şi calmi, fără a lăsa să se vadă emoţiile provocate de bani ori de filmele care soseau în ultimul moment. Festivalul s-a ţinut la Cluj pentru că în oraşul de pe Someş au fost anul trecut cei mai mulţi spectatori plătitori de bilet la cinema. Normal, ar spune unii, sunt mulţi studenţi la Cluj. Da, însă publicul de aici este parcă de altă factură decât cel din Bucureşti. Stă până la sfârşitul filmului, aşteaptă să curgă tot genericul, nu iese din sală dacă se plictiseşte, este cultivat şi civilizat. Bucureştenii ar avea ce învăţa... Din păcate, între 3 şi 9 iunie studenţii erau în sesiune, deci nu au umplut sălile cinematografelor "Republica" şi "Arta" decât seara, în restul zilei afluenţa fiind mai redusă. Poate că la anul se va face această măruntă corecţie.


Grea treabă pentru cinefili

Selecţia a fost o altă ştachetă ridicată sus de tinerii organizatori care au vrut să racordeze festivalul la Europa nu oricum, ci reuşind să aducă o serie de filme recente, premiate la mari festivaluri. Au existat mai multe secţiuni: cea competitivă (cu 11 filme din tot atâtea ţări, printre care şi un film românesc, "Occident" de Cristian Mungiu, proaspăt întors de la Cannes), şi secţiunile paralele - SuperNova (cu filme recente, premiate la festivaluri), 3x3 (adică trei filme de trei mari regizori: Michael Haneke, Radu Gabrea şi François Ozon), Film românesc ("După-amiaza unui torţionar" de Lucian Pintilie, "Marfa şi banii" de Cristi Puiu, "În fiecare zi Dumnezeu ne sărută pe gură" de Sinişa Dragin, "Filantropica" de Nae Caranfil), Umbre (cu filme de groază şi fantastice proiectate de la ora 23), Evenimente speciale ("Dancing at the Blue Iguana" de Michael Radford, în prezenţa autorului, şi "Nosferatu" de Murnau, cu acompaniamentul live al compozitorului german Günter Buchwald) şi, în fine, Tranzit (scurt-metraje şi documentare proiectate la Fundaţia Tranzit). Lungă listă, meşter cârmaciul, grea muncă pentru cei care au vrut să vadă cât mai mult. Pentru că din SuperNova aveai cam tot de văzut (ştiai că sunt delicatese), 3x3 la fel, erau regizori de referinţă, erai curios şi să vezi filmele din competiţie ca să le compari cu "Occident". Şi apoi veneau proiecţiile de noapte... Per total, la Cluj au fost prezentate 42 de filme. Pe unele le vom putea vedea la cinematograf ("Promisiunea", "Mulholland Drive", "Natura umană"), dar pe majoritatea, nu. Vom vedea şi "Occident", se pare că la toamnă, filmul unei dezolări nostalgice a tineretului României de azi, care şi-a pierdut pe drum optimismul. Cristian Mungiu, regizor şi scenarist aflat la debutul în lungmetraj, construieşte o poveste după regula punctul în urma acului. Sunt trei capitole, dar al doilea şi al treilea reiau povestea şi o duc mai departe, conturând câteva portrete şi viziuni asupra aceloraşi evenimente. Filmul are umor, dar e nesfârşit de trist (numai un tânăr poate înţelege, când dezolat şi cu o bucurie tristă ascultă melodia "Noi în anul 2000"), dar a fost recompensat cu Trofeul Transilvania, cea mai importantă distincţie din festival, pentru cât de pozitiv este. Nu comentăm, dar se cuvine spus că juriul internaţional, compus din producătorul american Lewis B. Chesler, regizorul islandez Hrafn Gunnlaugsson, criticul american de film Ron Holloway şi românii Oana Pellea şi Constantin Vaeni, nu s-a tocmit deloc pentru alegerea filmului câştigător al trofeului. Semn care, alături de felul în care "Occident" a fost primit la Cannes, mărturiseşte despre accesibilitatea lui şi despre faptul că spune o poveste pe care oricine o poate pricepe. Premiul de interpretare a mers în bloc la întreaga distribuţie a filmului ceh "Victime şi crime" de Andrea Sedlackova, unde era vorba despre relaţia incestuoasă a doi fraţi vitregi, urmărită prin două perioade de timp care curg amestecat. Deci protagoniştii erau patru, interpretând mai degrabă corect o partitură coerentă, netrădând deloc nesiguranţa unui film de debut. Premiul de imagine l-a luat filmul ungar "Soarele apune la stânga" de András Fesos, iar Premiul publicului, care s-a acordat indiferent de secţiune a recompensat filmul bosniac "No Man's Land" în regia lui Denis Tanovic, film care a primit anul acesta şi Oscarul pentru cel mai bun film străin (cine era curios să-l vadă pe învingătorul lui "Amélie", a avut acum ocazia să facă o comparaţie).


O selecţie a selecţiei

Nu putem spune nici măcar câte două vorbe despre celelalte filme, am avea nevoie de o întreagă revistă, aşa că ne vom opri doar la câteva. E necesar însă aşa cum se obişnuieşte, să căutăm un "fir roşu", un element care să dea coerenţă selecţiei. Nici un film nu şi-a lăsat publicul indiferent. Selecţia - excelent alcătuită - a mers pe ideea de a şoca, de a zdruncina inerţii şi obişnuinţe de a sta ca o legumă în scaun. "Violenţă şi sex" sau "Sex şi violenţă" ar spune cu reproş un spectator leneş, însă fiecare din filmele prezentate avea argumentele lui pentru a demonstra că nu sexul pur şi simplu ori violenţa pur şi simplu erau motivele pentru care fusese făcut. Aşa cum Michael Haneke îi turna pe gât violenţă spectatorului de "Funny Games", mizând pe aşa-zisa predispoziţie a acestuia, majoritatea filmelor ofereau şi back-ground-ul necesar înţelegerii lor. În genere, o societate calmă, în spatele căreia se acumulează energii care trebuie arse, o societate care predispune la răbufniri teribile, mai mari sau mai mărunte. Şi mă gândesc la excelentul (tot) film austriac, "Dog Days" care mie mi-a mers cel mai mult la inimă pentru că reuşea să arate pe un suport tragic şi hilar, nişte oameni obişnuiţi ai zilelor noastre în ipostaze pe care de cele mai multe ori aparenţele le ascund. Oameni normali ca şi noi, onorabili, serioşi la suprafaţă. Şi ne mai mirăm de adolescenţii liniştiţi care într-o bună zi îşi omoară colegii şi profesorii? Violenţa nu e gratuită, resorturile ei sunt mult mai profunde, mult mai în spatele ecranului. Că ele vin ca reflex la o realitate mutilantă într-un fel, tot mai dezumanizantă oricum, a încercat inconştient şi selecţia festivalului să ne convingă. De altfel, un film din competiţie, "Lovely Rita" de Jessica Hausner (Austria) vorbea tocmai despre o fată pe care mediul aseptic (citeşte indiferent) al familiei o îndeamnă să treacă linia ce desparte normalitatea de deviaţie, făcând-o chiar să-şi omoare părinţii. Un alt film al lui Haneke "Pianista", adaugă elemente inedite la spectrul incomunicabilităţii şi izolează o femeie aparent obişnuită, cultă şi deloc urâtă, în colivia strâmtă a sado-masochismului. Bărbatul care se va îndrăgosti de ea nu va accepta comunicarea propusă de femeie. În mediul rece al filmelor lui Haneke senzaţiile sunt cu atât mai ascuţite.
În filmul japonez "Luni" de Sabu, prezentat în SuperNova (Menţiune specială la Berlin în 2000), violenţa e privită prin lentilă parodică. Un bărbat se trezeşte dimineaţa într-o cameră de hotel şi încet-încet îşi aminteşte că a fost într-un local unde a băut, acolo a cunoscut o femeie fatală, a plecat cu ea şi cu protectorul ei la un bordel, şi de aici începe un şir de crime efectuate nu cu sânge rece, ci în aburii alcoolului. Extrem de plăcut ochiului, cu nişte cadre fixe de început foarte odihnitoare, urmate însă de un montaj sportiv, "Luni" a părut să fie în primul rând o joacă. Cine caută sensuri în spatele ochiului, poate construi o revanşă la adresa filmelor de acţiune, a căror intrigă o uiţi imediat după ce ai ieşit din sală.
La fel de liniştitor, dar mai poetic şi mai ireal, "Călătoria lui Chihiro" de Hayao Miyazaki ("Ursul de aur", Berlin, 2002) te face să ignori intriga, să refuzi să vezi mărit sensul unor presupuse metafore (călătoria ca traseu iniţiatic, etapele ajungerii la adevăr, joaca între aparenţă şi esenţă, vrăjile, pactul cu diavolul), pentru a-ţi clăti privirea în imaginea unui tren care trece prin aer, învolburând-o uşor, sau în zborul prin aer a fetiţei Chihiro călare pe iubitul ei preschimbat de vrăjitoare în dragon. Excelent desenat, filmul te îndepărtează mult de ideea de film de animaţie, fiind foarte minuţios la detalii, copiind parcă fidel realitatea, dar rămânând totuşi într-un spaţiu al fanteziei şi al basmului.
În fantezie trăieşte şi Marie (Charlotte Rampling) în "Sous le sable" de François Ozon. Soţul dispare în vreme ce ea stă la plajă, şi femeia refuză să creadă că s-a înecat. Preferă o variantă şi mai crudă, aceea că bărbatul a părăsit-o pentru că se plictisea îngrozitor şi era nefericit. Tăcut, filmul introduce prin excelentul joc al lui Charlotte Rampling şi prin fantezia regizorală a tânărului cineast nişte întrebări pe marginea ideii de absenţă şi de percepere a realităţii. Bărbatul e prezent în imaginaţia femeii, e prezent şi pentru spectator, dar e în acelaşi timp iluzoriu, absent într-o realitate aseptică, ideală, normală. Ne întrebăm de aici în ce realitate se află spectatorul de cinema?
Pentru Tincek şi Hugo, fugiţi de la spitalul de nebuni cu o cameră video, cinematograful înseamnă un subiect unic: ei, ca personaje, salvează o tânără şi Tincek o sărută. Urmează o "Frumoasa din pădurea adormită" à l'envers, pentru că prostituata Magdalena, pe care cei doi o întâlnesc în drumul lor, e atât de plictisită de viaţa pe care o duce, încât salvarea o vede numai în sinucidere. Băieţii decid s-o "sinucidă", nu înainte de a o duce la bunica ei, într-o ultimă călătorie, unde suntem şi lămuriţi cu alegerea titlului filmului. Bunica ia cina în fiecare seară privind icoana cu "Cina cea de taină" de pe perete. Istoria se repetă, păcatele se prescriu, tânăra nu e "sinucisă" bine şi totul se termină în spitalul din care a pornit, dar cu filmul gata. "Cina cea de taină" a fost turnat în 7 zile (!), într-un stil documentarist, smucit, dar potrivit cu subiectul, şi are nişte actori incredibil de simpatici. A avut mare succes în ţara lui şi a plăcut şi la Cluj.
La fel de mult succes a avut şi filmul suedez "Împreună", al doilea film al lui Lukas Moodysson după "Ai vrea tuing Amal" (Premiul special al juriului şi Premiul publicului la Karlovy-Vary). În Suedia anului 1975 o femeie fugită de la soţ cu doi copii e găzduită de fratele ei care locuieşte într-o casă foarte bizară, unde o comunitate de bărbaţi, femei, copii trăieşte liber, dar în anumite limite. Amorul liber e permis, dar nu sunt acceptate carnea la masă şi televizorul în sufragerie. Ironic, dar cu măsură, mai mult nostalgic, regizorul de 33 de ani surprinde o Suedie în care femeile se emancipează şi se iubesc între ele, bărbaţii acceptă greu să-şi lase soţiile în braţele vecinului, copiii sunt seduşi de femei în toată firea, nemaiştiind cum să trateze confuzia din jur. Mai mult decât orice, filmul pledează pentru înţelegere în general, partida de fotbal de la final pecetluind pe muzica trupei ABBA o armonizare a predispoziţiilor şi umorilor, indiferent de coloratura lor sexuală sau politică.


Vedetele, cireaşa de pe tort

Dacă afişul festivalului ne trimite la Hollywood, nu este vorba decât de o parodie. Filmele din festival au fost filme de festival. Nici o legătură cu producţiile americane de serie. Însă Transilvania e şi ea un loc legendar, asimilat de străini lui Dracula. Savoarea celebrităţii i-a fost adusă acestei prime ediţii de prezenţa vedetei americane Jason Priestley şi de cea a regizorului britanic Michael Radford, două personalităţi opuse ca preocupări şi zone de interes. Primul a devenit celebru datorită serialului de televiziune "Beverly Hills 90210", după care a făcut roluri de mică importanţă în lungmetraje, cel mai răsărit fiind în "Life and Death in Long Island" (care a fost prezentat ca film-surpriză la Cluj). Cel de-al doilea deţine o carte de vizită mult mai atrăgătoare. Este cunoscut în primul rând pentru "Il Postino", film care în 1994 a fost nominalizat la cinci Oscaruri, un film despre exilul lui Pablo Neruda, în care actorul italian Massimo Troisi, bun prieten al cineastului, făcea ultimul său rol. Nu "Il Postino" a fost însă arătat la Cluj (el a fost prezentat la un moment dat pe micul ecran), ci un film mai recent, "Dancing at the Blue Iguana", un film provocator şi interesant, a cărui distribuţie îl recomandă o dată în plus. Trebuie să spunem că prezenţa vedetelor la Cluj a părut oarecum normală, asta poate datorită modului fluent în care a curs festivalul, într-o atmosferă foarte pozitivă, foarte destinsă, în care toată lumea nu vorbea în pauze decât despre filme.
Să trecem acum la lista celor care au ajutat festivalul de la Cluj să se lanseze la apă. Asociaţia Film XXI l-a organizat, Preşedinţia României l-a patronat, Graffiti/BBDO a acordat un sprijin deosebit, sponsori principali (de obicei omişi în presă) au fost Nescafé, Oriflame şi Banc Post. Lista de sponsori mai mici numără însă vreo 20 de poziţii. Festivalul a fost susţinut şi de Centrul Naţional al Cinematografiei, RADEF România Film, Festivalul Internaţional de Film de la Varşovia (al cărui director, Stefan Laudyn, a venit taman din Asia în ultimele două zile), Academia Europeană de Film, Arhiva Naţională de Filme, Fundaţia Tranzit din Cluj. Co-organizatori: Institutul Francez, Institutul Goethe, Centrul Cultural Ceh, Centrul Cultural Maghiar, Consiliul Britanic şi Ambasada Austriei. Au contribuit şi distribuitorii de film Independenţa Film şi Glob ComMedia. Multă lume, după cum se vede, care până acum aştepta probabil ca impulsul să pornească de la cineva. După terminarea festivalului, Tudor Giurgiu spunea că stacheta a fost montată sus de la prima ediţie şi că de acum încolo pretenţiile vor fi tot mai mari. Ce este sigur e că a fost o ediţie incredibil de reuşită, chiar dacă autorităţile din Cluj au stat în expectativă ca să vadă cum merge prima ediţie. Consiliul local promisese 100 de milioane de lei, dar nu toţi consilierii au zis că un festival de film merită bănetul. Aşa că până la urmă au fost acordate premianţilor trei statuete penibile în valoare de 15 milioane de lei, iar echipa festivalului a primit din partea Primăriei şi a Prefecturii o jenantă Diplomă de merit.
Am recitit articolul şi mi-am spus că e susceptibil de a fi prea laudativ. Apoi mi-am stors creierii încercând să fiu cârcotaşă şi să găsesc hibe. Ei bine, n-am găsit. Decât, poate, indiferenţa presei centrale care a izolat evenimentul în zona activităţilor culturale de provincie. Noroc cu Jason Priestley care a făcut o breşă în paginile de monden.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara