Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Ideilor:
Filosofia atifică de Sorin Lavric

Mircea Florian,
De la mythos la logos. O introducere în filosofie,
ediţie critică, studiu introductiv, note şi bibliografie de Adrian Michiduţă,
Editura Aius, Craiova, 2014, 388 pag.

Şcolit în Germania dinaintea Primului Război Mondial, de unde avea să se întoarcă cu un doctorat în Bergson, lui Mircea Florian numai piezele rele i-ar fi prevăzut un eşec în carieră. Carte ştia, serios era, dar îi lipsea acea minimă însuşire a histrioniei sociale, fără de care slalomul printre adversari sfîrşeşte prost. Într-un cuvînt, neavînd aplecări curtenitoare şi lipsit fiind de veleitatea de a parveni, Mircea Florian a fost un veşnic întîrziat: în ierarhie a urcat lent, cum la fel de lent şi-a publicat cărţile, fără a mai spune că Recesivitatea ca structură a lumii a apărut postum, în 1983. Moartea lui Maiorescu în 1917, maestrul sub care îşi trăise emulaţia studenţească, l-a văduvit tocmai de proptele de care avea nevoie în căpătarea unei catedre. Din acest motiv, titlul de profesor avea să-l obţină abia după pensionarea lui P.P. Negulescu, care s-a opus stăruitor ca, prin înfiinţarea unei catedre de filosofie antică şi medievală în Bucureşti, Mircea Florian să-şi facă propria parohie didactică. Ce-l îngrijora pe Negulescu nu era atît numirea lui Mircea Florian, căruia de altminteri îi fusese naş de cununie, cît teama ca, odată înfiinţată catedra, în ea avea să-şi facă apariţia un personaj pe care îl detesta profund: Ion Petrovici. Aşa se face că duşmăniei dintre două spirite ilustre i-a căzut victimă un al treilea, Mircea Florian, care avea să devină profesor universitar la vîrsta de 52 de ani, dar nu în Bucureşti, ci la Facultatea de Filosofie şi Litere din Cernăuţi, în urma concursului din 1939. Cum coptura epocii dădea semne de război, profesorul nu va sta în Cernăuţi decît un an, în toamna lui 1940 întorcîndu-se în Bucureşti, spre a prelua Cursul de logică, căruia, în urma decesului lui Nae Ionescu în martie 1940, îi dispăruse titularul. Volumul de faţă reproduce tot un curs universitar, ţinut între 1942 şi 1944 la Facultatea de Filosofie din Bucureşti, atîta doar că tematica e alta: o introducere menită a-i pune pe studenţi în atingere cu disciplina conceptelor.

Iritat de votul de blam cu care Auguste Comte coboară filosofia la treapta disciplinelor vetuste, după schema celor trei etape în evoluţia spiritului – religioasă (hegemonia mitului), metafizică (dominaţia conceptului) şi ştiinţifică (precumpănirea experimentului), Mircea Florian se străduieşte s-o salveze, absolvind-o de acuzaţia că, în esenţă, ar fi o mitologie camuflată, al cărei basme stau ascunse în spatele unor noţiuni abstracte. Pentru Florian, izul metafizic al filosofiei, acel damf anacronic al aburelilor transcendente, poate fi înlăturat fără ca disciplina să sufere prea mari pierderi, asta însemnînd că, dacă se ia în serios ca teorie despre principiile generale ale existenţei, filosofia trebuie să aspire la un statut ştiinţific. Aşadar, ori filosofia va ajunge ştiinţă, ori nu va ajunge nimic, pentru ca tot profesorul să recunoască că aspiraţia rămîne asimptotică: vorbim de o apropiere de modelul ştiinţei fără a-l atinge vreodată.

Aici se simte tiparul de spirit al celui în cultul căruia s-a format, Mircea Florian fiind bucăţică ruptă din Maiorescu, pentru care filosofia e expresia clară, fără zorzoane estetice, a unor adevăruri logice. În schimb, o gîndire în care logica e abandonată e străină de filosofie, trădîndu-şi exigenţa în numele căreia a apărut. Şi cînd trădarea se petrece, în loc de a fi o cercetare cu ajutorul raţiunii, filosofia se complace în postura unei reverii sclifosite. De aici încolo, pledoaria profesorului e cea a unui raţionalist sec, în ochii căruia latura lirică a filosofiei trebuie amputată fără milă, ca pe un apendice periculos, care nu face decît să dăuneze ideilor clare. Amputarea se face în două direcţii: 1) tăind legătura filosofiei cu mitul şi 2) respingînd concepţia kantiană, potrivit căreia mintea subiectului modifică obiectul. Subiectul nu modifică obiectul, tocmai de aceea filosofia poate fi o disciplină obiectivă. Nimic nu-l indispune mai mult pe Mircea Florian decît vorba lui Hermann Keyserling din Filosofia ca artă: „Nu există filosofie impersonală” (p. 285), butadă în al cărei sens vede o ofensă adusă piedestalului ştiinţific pe care ar trebui ridicată disciplina noţiunilor abstracte.

Paradoxul cursului e că, vrînd să separe filosofia de cele două concurente – mitul şi ştiinţa –, autorul le descrie atît de minuţios încît le preface în adevăratele protagoniste ale cărţii. Din acest motiv Introducerea în filosofie e de fapt o introducere în teoria mitului şi în epistemologie. Paginile despre mit, care acoperă mai bine de jumătate din volum, sunt o incursiune doctă, plesnind de erudiţie, cu o bibliografie stufoasă. Este uimitor cîtă atenţie poate da autorul unei plăsmuiri a spiritului pe care, în intimitatea lui, nu o agreează defel.

Şi cum adevărul despre noi se dezvăluie în ceea ce spunem despre alţii, profesorul îşi face un portret sugestiv tocmai prin nuanţele al căror adversar se declară a fi. De exemplu, Mircea Florian nu rabdă alchimia, se declară stupefiat de astrologie, cum la fel nu acceptă ca ingrediente mistice să se strecoare în gîndirea sobră. E duşmanul declarat al celor trei „m”-uri care au făcut carieră în istoria ideilor: magie, mistică, mit. În consecinţă, toate ideile ce au legătură cu Schwärmerei (visare fantastă) sau cu Zauberkausalität (cauzalitatea vrăjii) i se par fantasmagorii lucii, de aici stăruinţa de a le alunga din altarul filosofiei. Mai mult, se ridică împotriva sentimentalismului pus în concepte, cum respinge virtutea consolatoare a filosofiei. În totul, avem de-a face cu un raţionalist radical, fără indulgenţă faţă de mofturile abisale la care se pot deda filosofii. Aplombul critic nu slăbeşte nici în faţa lui Kant, pe care îl învinuieşte de a fi făcut din mintea omului un demiurg în stare a modela realitatea. La Kant, intelectul e o forţă dinamică, deformînd în chip faustic lumea. La Mircea Florian, raţiunea nu e demirugică, ea nu modifică realitatea, ci doar ia act de lume fără a-i altera esenţa.

Iată cum este criticat dinamismul intelectual din concepţia lui Kant: „Teoria dinamismului intelectual e susţinută şi necontenit alimentată de viziunea mitică, magică şi mistică a lucrurilor, fireşte cu deosebirea că teoria e un produs tîrziu şi reflectat al acelui fond originar şi permanent. E magică teoria, fiindcă atribuie gîndirii puterea suverană pe care o are asupra lucrurilor «Cuvîntul»; e mitică, fiindcă, s-a văzut, ea face din gîndirea spontană un Demiurg, dacă nu chiar un Creator; este în fine mistică, fiindcă marea încredere în puterile gîndirii izvorăşte din identificarea conştiinţei umane cu Dumnezeu, din topirea mistică a sufletului în spiritualitatea divină.” (p.199)

Sătul de gogoriţe speculative, Mircea Florian năzuieşte la o disciplină „atifică” (în greacă typhos = iluzie), la un edificiu temeinic de cunoştinţe din miezul cărora iluziile să fie extirpate. E de prisos să ne întrebăm cu ce mină îi privea pe adepţii lui Nae Ionescu sau pe grupul de scriitori din jurul „Gîndirii”, pe care de altfel nu-i pomeneşte deloc, excepţie făcînd Blaga, a cărui teorie despre mit e descrisă spre a fi repudiată.

Cursul în sine îşi atinge scopul, fiind un instrument didactic de mare amănunţime în privinţa miturilor. Dar estetic vorbind, nu-i poţi cere lui Mircea Florian să scrie atrăgător, valenţa artistică neintrîndu-i în obiceiuri, pentru simplul fapt că profesorul nu are aptitutini calofile. Autorul se exprimă corect, adică fad din lipsa înclinaţiei stilistice. În plus, tenacitatea cu care vrea să mîntuie filosofia de balasturi sentimentale îi preschimbă concepţia într-o viziune terestră, iremediabil plată. Neavînd apetituri religioase, Florian are o minte logică, clasificînd, distingînd şi urzind coerenţe, fiind un pedagog după calapod maiorescian: un mijlocitor onest de cunoştinţe universitare, ale cărui explicaţii lămuresc fără să te mişte. Genul de dascăl atins de uscăciune retorică, care nu înfierbîntă imaginaţia auditoriului, lăsînd entuziasmul să pîlpîie muribund pe fundul sufletului. Cu Florian înveţi carte fără să înveţi să visezi, autorul avînd un timbru placid, la auzul căruia nu-ţi vine pofta de a devora filosofie.

Cu asemenea trăsături, nu e de mirare că destinul său postum e ingrat, opera nefiindu-i luată în seamă decît de o mînă de cunoscători. Nefăcînd valuri cît a trăit, nici după moarte n-a tulburat spiritele. Dar cine vrea să aibă panorama gînditorilor care s-au pronunţat de-a lungul timpului asupra mitului, aici, în De la mythos la logos. O introducere în filosofie, o va găsi într-o formă impecabilă.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara