Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cronica Ideilor:
Filosoful întrupării de Sorin Lavric


Dintre cărţile apărute în jurul numelui lui Noica, cele mai stranii sunt cele scrise de autori al căror centru de greutate spiritual cade în afara filosofiei. Căci într-un fel sună o carte despre Noica cînd e semnată de un filosof şi într-altul cînd vine din partea unui medic sau a unui pictor. De obicei, cu cît diferenţa dintre domenii e mai răspicată, cu atît nuanţele sunt mai neaşteptate. Aproape îţi vine să spui că potenţialul de surpriză creşte proporţional cu distanţa care separă lumea lui Noica de cea a autorului respectiv.

Dar ce te faci cînd la mijloc e vorba de condeiul unui preot? Situaţia, departe de a fi simplă, se complică şi mai mult, şi asta fiindcă relaţia dintre filosofie şi teologie este una de înrudire neîmpăcată: "înrudire", întrucît odinioară amîndouă disciplinele vorbeau despre acelaşi lucru: principiile ultime ale existenţei; "neîmpăcată", fiindcă, despărţindu-se mai tîrziu, cele două ramuri au adunat una faţă de alta un grad de adversitate nocivă. Şi cum ura dintre rude poate fi mai devastatoare decît cea dintre străini, discordia dintre filosofie şi teologie se perpetuează în dauna amîndurora.

În al doilea rînd, persoana unui preot aduce o virtute pe care filosoful, chiar dacă o respectă, nu o poate asimila în gîndirea lui. E vorba de har. Harul unui preot nu desfiinţează autoritatea unui filosof, dar o împinge în penumbră, relativizînd-o. De aceea, dialogul nu se poate lega decît dacă amîndoi se aşază pe un teren de neutralitate: filosoful îi recunoaşte preotului harul fără să-l problemati­zeze, iar preotul îi binecuvîntează filosofului vocaţia, încura­jînd-o. Altminteri totul se mărgineşte la o şuetă politicoasă între spirite ce nu pot comunica.

Cartea părintelui Dogaru, acum preot la biserica "Sf. Vasile cel Mare" din Ploieşti, reuşeşte să depăşească nu doar adversitatea tradiţională dintre concept şi har, dar izbuteşte să ofere un exemplu de înrudire împăcată: căci dialogul cu Noica nu e circumstanţial şi nici de politeţe lustruită. Mai mult, preotul Dogaru recunoaşte cît de mult datorează filosofului: "După douăzeci de ani, privind în urmă, simt ce urme adînci a lăsat acest om în sufletul meu. Datorită lui am început să mă iau în serios din punct de vedere cultural. Prin el mi-am descoperit cealaltă faţă a fiinţei: cea culturală, dincolo de cea religioasă. Prin el, am ajuns mai tîrziu să gîndesc complementar, să depăşesc o anumită formă de gîndire dihotomică între teologie şi cultură, mistică şi filosofie. A fost începutul trezirii. ş...ţ Şi cu toate acestea nu l-am idolatrizat, deşi mi-a fost model, mulţumindu-i lui Dumnezeu că l-am cunoscut în carne şi oase. Pur şi simplu acest om m-a salvat la timp. Retragerea lui... asta m-a făcut să-l caut. ş...ţ Vedeam în retragerea lui nu numai gestul unei însingurări asu­mate, vedeam mai mult un refuz al unei Românii tota­litare, confiscate de regim, un gest simbolic cu valoare soteriologică privitor la destinul culturii româ­neşti în pofida predestinării lui ideologice. Aşa îmi explic de ce, pentru mine, devenirea întru fiinţă nu era doar un titlu filosofic, ci, mai ales, unul existenţial." (pp. 47-48).

Părintele l-a vizitat pe Noica la Păltiniş între 1984 şi 1987, dar însemnările aşternute atunci pe hîrtie a şovăit să le publice numaidecît. Simţea că rostul lor era întîi de toate unul personal, nefiind încă destinate uzulului public. În fond, chiar detaliul că părintele a aşteptat mai bine de 20 de ani să-şi publice jurnalul spune mult despre motivaţiile care l-au îndemnat pînă la urmă s-o facă. Dacă ne amintim că succesul Jurnalului de la Păltiniş al lui Gabriel Liiceanu a declanşat o modă a memorialisticii păltinişene, fiecare autor grăbindu-se după 1990 să-şi vadă publicate amintirile legate de Noica, în virtutea unei logici impure care îi spunea că ceva din prestigiul mitului noician avea să se răsfrîngă asupra numelui propriu - dacă aşadar realizăm că era mult mai greu după '90 să nu-ţi publici notiţele cu Noica decît să le dai tiparului, atunci înţelegem că jurnalul părintelui Dogaru nu păcătuieşte prin graba dorinţei de recunoaştere. Aşadar, nu e vorba numai de faptul că un om al Bisericii vorbeşte despre un om al conceptelor, cum a fost Noica, dar, mai mult, că o face cu o întîrziere care-i dă un plus de credibilitate. În fine, perspectiva cărţii e dublă: preotul Dogaru vorbeşte despre filozof din interiorul învăţăturii creştine, dar totodată vorbeşte dinlăuntrul sincerităţii sale de martor.

"Ce am învăţat eu de la Noica? Am învăţat multe: să mă opresc, să meditez asupra cuvîntului, să-l mut dacă pot în alt loc, să-i caut şi să-i găsesc locul acela, să nu-l reduc la vorbă. Să fiu serios, cinstit cu mine însumi, să nu profit, să nu încerc să manipulez prin cuvînt pe nimeni (Fii tu însuţi - îmi spunea), preot fiind." (p. 45)

Dincolo de conţinutul documentului care atare, jurnalul părintelui Dogaru ridică o problemă de interes strict speculativ. E vorba de felul cum autorul îl defineşte pe Noica: "deocamdată este singurul sau primul filozof al întrupării de la noi". (p. 6) Afirmaţia o poţi pune neîndoielnic pe seama "deformaţiei profesionale", adică pe seama înclinaţiei fireşti pe care un preot o are în faţa unui gînditor: să-l aducă cît mai aproape de partea teologiei creştine, atribuindu-i virtuţi pe care nu le-a avut. Pe de altă parte, deşi afirmaţia autorului nu se susţine în literă, ea e plauzibilă dacă o judecăm în spiritul ontologiei lui Noica. Căci principiul individuaţiei la Noica (cum şi de ce apare o făptură individuală în lume?) poate îngădui şi o astfel de interpretare creştină, una potrivit căreia generalitatea fiinţei divine capătă chipul sensibil al lui Iisus Hristos.

Şi chiar dacă Noica, în cărţile sale, nu încurajează o astfel de interpretare, ea rămîne o ipoteză verosimilă. Şi totuşi, sunt alte afirmaţii ale lui Noica care contrazic această interpretare, de pildă, cea citată de părintele Dogaru din Jurnalul de la Păltiniş: "Cartea lui Iisus Hristos n-am îndrăznit niciodată s-o anexez cultural şi simt că nu-i pot da numele meu" (p.31). Dar părintele Dogaru, prin accentul creştin pe care îl dă filosofiei nicasiene, sugerează chiar o astfel de anexare. Căci dacă vezi în Noica un filosof al întrupării, atunci accepţi implicit că a cuprins într-un fel cu mintea Evangheliile.

E foarte greu să faci din Noica un gînditor creştin. În chip explicit, aşa ceva nu a fost, şi asta în ciuda cîtorva afirmaţii disparate, ca de pildă cea din Modelul cultural european, potrivită căreia "Europa începe la 325, cu consiliul de la Niceea" -, afirmaţie care pledează negreşit pentru o apropiere a lui Noica de creştinism către sfîrşitul vieţii. Dar apropierea este indirectă şi ea se desfăşoară cu precădere în subsidiar. Chiar să fi vrut Noica să spună mai mult pe vremea comunismului, nu i s-ar fi îngăduit.

Apoi, mai e vorba de structura intimă a filosofului. Noica nu a fost o natură mistică, şi rămîne o problemă deschisă în ce măsură a avut măcar o sensibilitate religioasă. Credinţa, dacă a avut-o, a trăit-o într-o formă discretă şi nemanifestă, ca firul de pîlpîire a luminii de candelă, iar nu ca nimbul evident al lumînărilor ţinute la vedere. Cei care l-au cunoscut îndeaproape vorbesc la unison de lipsa unei dimensiuni religioase în viaţa sa. Întrebat de tînărul preot (pe atunci Constantin Dogaru avea 30 de ani) dacă merge la biserică, Noica răspunde: "O, nu, demult. În tinereţe mergeam, dar, vezi, eu aparţin Bisericii indirect, în felul meu, prin fiul meu. Uite, eu sînt aici, în cămăruţa asta, şi un pic mai departe e Ťcatedralať mea. Acolo vreau să fiu îngropat, după rînduială. Antonie mitropolitul m-a ajutat să fiu aici. Suntem Ťveciniť, aşa ne salutăm cînd ne întîlnim." (p. 56)

Cum nu ne îndoim de autenticitatea mărturiilor din carte, nu ne rămîne decît să punem în acord ontologia lui cu o afirmaţie de genul: "Recunosc că teologia a fost umbra sau îngerul din spatele meu" aşa cum apare în jurnalul părintelui Dogaru. E drept, ea concordă cu amintita idee nicasiană din Modelul cultural european sau cu afirmaţia lui Noica din Jurnalul de la Păltiniş: "Nu cunosc alt divin în afara lui Iisus Hristos", dar astfel de afirmaţii nu pot explica arhitectura ontologiei sale. Poate ar fi fost mai nimerit ca părintele Dogaru să scrie o anexă la jurnal în care să-şi argumenteze ideea la care ţine mult: Noica este un filosof al întrupării.

Oricum, cu sau fără substratul creştin al ontologiei nicasiene, ce avem azi prin acest jurnal este încă o dovadă a numărului mare de oameni asupra cărora filosoful şi-a exercitat vocaţia modelatoare: prin cărţi sau, ca în cazul părintelui Dogaru, prin prezenţă fizică imediată, Noica a fost un ferment cultural de excepţie, un veritabil schimbător de destine.

Şi dacă, vorba lui Hegel, spiritul este întrucît se manifestă, atunci spiritul lui Noica a fost întrucît a iradiat în uimitor de multe minţi, unele aparţinînd unor domenii situate la mii de leghe distanţă de lumea filosofiei. Dar nu numai că a iradiat în ele, dar chiar le-a dislocat, imprimîndu-le o altă direcţie şi altă motivaţie în viaţă. Şi, lucru remarcabil, iradierea aceasta a fost însoţită adesea de recunoştinţă din partea celor care i-au resimţit influenţa. O recunoştinţă nefestivă şi lipsită de ipocrizie, o recunoştinţă explicită şi convingătoare, ca cea arătată de părintele Dogaru într-o scrisoare trimisă la Păltiniş lui Noica: "Domnu' Noica, pentru mine Păltinişul nu înseamnă doar o staţiune climaterică aflată la 1450 m, în Munţii Cibinului şi la 43 km de Sibiu... Înseamnă mai mult: Constantin Noica, gînditorul de la Păltiniş, la care un biet popă de ţară, dintr-un sătuc din Prahova, a avut curajul să urce, să vă cunoscă personal şi mai ales să înveţe să facă treabă, nu să se afle în treabă, atît cît a putut el!" (p. 128)