Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Ideilor:
Filosoful orfan de Sorin Lavric

Mircea Flonta, Liana Ionescu (editori), Un profesor de filosofie: Alexandru Valentin, Editura Universităţii din Bucureşti, 2016, 474 pag.

E un gest august ca, evocînd numele unui profesor, să le ceri foştilor studenţi să-i prindă portretul în pasta amintirilor. Rezultatul e cu precădere un volum de bunăvoinţă colectivă, un act generos de filotimie în grup, a cărui crustă de encomie îl va înconjura pe dascăl cu un brîu de numeroase îmbrăţişări.

Gestul e cu atît mai preţios cu cît Un profesor de filosofie: Alexandru Valentin nu este un volum omagial, adică o analectă de osanale a căror singură menire e să-i flateze orgoliul. Alexandru Valentin a murit în 2007, de aceea intenţia de a-l măguli e exclusă. Avantajul morţilor e că le lipseşte vanitatea, adică acel ifos egoist pe care, în condiţie vie, o folosim drept cîrlig de cerşire a laudelor. Dacă ar fi trăit ar fi împlinit acum 90 de ani. Născut în 1926, „Valentin“, cum îi spuneau colegii, a avut o copilărie drastică, pierzîndu-şi părinţii şi trăind prin orfelinate, fără putinţa de a-şi arunca ancora într-o casă. Din internat în internat, a reuşit să-şi dea bacalaureatul în 1948, la Liceul „Decebal“ din Deva. Făcea parte din ultima promoţie care prinsese educaţia umanistă de tip clasic, cu franceza şi latina obligatorie, limbi înlesnind lecturi din autorii antici. Reforma învăţămîntului va curăţa şcolile de vestigii retrograde, drept care generaţia lui Mircea Flonta, cu şase ani mai tînăr decît Valentin, va gusta rusa şi marxismul în locul textelor din Tacit sau Ovidiu. De altminteri, obişnuinţele căpătate în liceu le va cultiva toată viaţa, Valentin întorcîndu-se cu devoţiune la textele vechi. La mijloc era o reţetă de primenire morală: cînd prezentul e ingrat, fuga în litere e o cale de curăţire.

După desfiinţarea Facultăţii de Filosofie de la Cluj, Valentin o va urma pe cea din Bucureşti, locuind în aceeaşi cameră de cămin cu Mircea Flonta. Să-ţi faci studiile de filosofie între 1951 şi 1955 echivala cu un dresaj monoton în cursul căruia erai asasinat cu clişee în vogă, acele noţiuni-stindard de care, dacă te îndoiai cu glas tare, te despărţeai repede prin ritualul de exmatriculare. Intuind că în spaţiul public nu era nimic de făcut, Valentin şi Flonta şiau căptuşit universul intim cu vraci culturali: Homer, Herodot, Horaţiu, Cicero, Tolstoi, Dostoievski, Balzac, Stendhal. Cu ei se întîmpla ceea ce se petrece cu tinerii studioşi cînd sunt supuşi unei atmosfere funeste: se retrag într-o sărăcăcioasă cameră de cămin, compensînd cenuşiul epocii printr-un entuziasm de inşi caşti. Şi cum criteriile exterioare de împlinire culturală nu existau, nici bani, nici boemă şi nici alte aventuri galante, totul se petrecea în interior. Tinerii se înfăşuraseră în ei înşişi spre a contracara mediocritatea unor timpuri prozaice. La terminarea facultăţii, amîndoi erau culţi în mod ilicit, formîndu-se prin lecturi ce ieşeau din tiparul recomandat la facultate.

Avînd un dosar impecabil sub unghiul originii sociale (a nu avea părinţi era suprema nobleţe la care visau bolşevicii, detaliul garantînd devoţiune democratică fără nostalgii radicale), Valentin a urcat repede în ierahia universitară. A devenit membru de partid, a îmbrăţişat doctrina marxistă, ale cărei dogme şi le-a asumat fără reticenţe, pentru ca abia în anii ‘80 să recunoască că fusese păcălit. E drept, nu a avut nici o remuşcare în a se lepăda de poncifele socialismului ştiinţific, atîta doar că gustul amar pe care i l-a dat conştiinţa de a fi greşit trebuie să fi fost acerb. Cazul lui Valentin îmi aminteşte de o reflecţie a lui Alexandru Mironescu, anume că fiecare om trage după sine un rînd de tinichele – care sunt tocmai convingerile lui intime –, tinichele din care nu numai că-şi face o panoplie de idoli secreţi, dar care pe deasupra îl împiedică să afle cine este cu adevărat. Aşa şi cu Valentin: a tras după sine nişte tinichele ideologice care l-au împiedicat să-şi găsească drumul. Dar, spre deosebire de masoreţii marxişti, care au murit crezînd în imaculata doctrină – C. I. Gulian, Ion Ianoşi, Radu Florian –, Alexandru Valentin a aruncat-o la gunoi.

Pedagogic vorbind, trăsătura lui distinctivă e că nu-şi îndoctrina studenţii, scutindu-i constant de supliciul clişeelor. Învăţase subterfugiul ca, invocînd predecesorii lui Marx, să le vorbească un an întreg de Kant, Hegel şi Feuerbach, ocolind cu stăruinţă citatele anoste din bibliogafia oficială. Din amintirile celor aproape 30 de absolvenţi cîţi apar în volum (de la Stelian Tănase la Vladimir Tismăneanu, de la Cristian Preda la Cătălin Avramescu), se desprinde acelaşi portret: un profesor onest şi deopotrivă sever, nemilos cu lingăii, preţuind firile deschise; mai mult, un profesor scrobit, mereu îmbrăcat în costum, o fire retrasă ce rareori renunţa la timbrul rece spre a-şi arăta chipul milos; un meticulos ţinînd să le arate tinerilor cum se întocmeşte o fişă de lectură, un punctual scorţos ţinîndu-şi cu sfinţenie cursul de la opt dimineaţa, şi uneori un rebel curajos, ca atunci cînd, la începutul anilor ‘80, a comentat cuvînt cu cuvînt rugăciunea Tatăl nostru, în faţa unor studenţi stupefiaţi, cărora nu le venea să creadă că cineva poate îndrăzni o asemenea prevaricaţie. Mărturia îi aparţine lui Mircea Dumitru. „Impresia pe care a făcut-o asupra mea a fost colosală. Nici un accent depreciativ gratuit, nimic din propaganda ateist-ştiinţifică a epocii!“ (p. 202)

Aşa se face că Valentin a fost unul din puţinii profesori pe care studenţii nu i-au contestat în zilele de după 1989. Mai mult, a fost decanul Facultăţii de Filosofie pînă în 1996, cînd a ieşit la pensie. În 1991 l-am prins la rîndul meu în postura de titular al unui curs de „Introducere în filosofie“. Era o prelegere cuminte, pedagogică în accepţia plată a termenului, întinzînduse de-a lungul unui an. Profesorul ne purta sec prin marile noduri prin care trece istoria ideilor. Obiceiul sisific de a se scula cu noaptea în cap nu-l părăsise, de aceea ne înghesuiam cu ochii cîrpiţi de somn să-l ascultăm pe sexagenarul cu cîrlionţi albi căzîndu- i pe frunte. Cu excepţia fetelor, neobosite în elanul de a se trezi la cele mai imposibile ore, chipul băieţilor era crăpat: un spectru din care răzbăteau fisuri largi de mahmureală furioasă. Să asculţi, somnolent şi apatic, o prelegere despre Hegel la opt dimineaţa cerea o fibră de luptător sadea. La spartul zorilor, profesorul ne vorbea de Fenomenologia spiritului cu calmul unui benedictin care îşi petrecuse noaptea conspectînd cîteva paragrafe din imposibilul volum. Iar noi, livizi şi morocănoşi, nu pricepeam nimic din dialectica germanului, în afara unor fraze standard pe care le copiam automat, speriaţi la gîndul că va trebui să dăm examen din acele cimilituri stupide.

Valentin era mai degrabă scund, ţinîndu-şi spinarea dreaptă ca o suliţă, spre a atenua impresia de micime în statură. Vorbea rar şi apăsat, cu o dicţie clară, ca unul obişnuit ca alţii să ia notiţe după cuvintele pe care le rostea. Nu era patetic, nu se înflăcăra, avea rutina blazată a celui care urmăreşte un protocol bine ştiut. Costumul parcă i se lipise de piele, nu ieşea din el niciodată, cum nici cravata nu-l părăsea. În ciuda eleganţei, avea o morgă fanată, uşor obosită, iar cauza nu stătea în aspectul fizic, ci în stingerea acelui licăr interior care defineşte de obicei oamenii cu convingeri puternice. Profesorul se veştejise. Jumătatea de sus a feţei îi era vie graţie ochilor albaştri, dar jumătatea de jos îi era flască, cu o bărbie moale, trădîndu-i dezamăgirile. Deşi aruncase tinichelele marxiste, păstra un aer resemnat, semn că patina cenuşie a deceniilor anterioare îi pătrunsese în pori, dîndu-i aerul unui ins dezabuzat, căruia ideologia îi inspira o imensă scîrbă. Pe scurt, se număra printre distanţii pe a cărui fizionomie citeai un franj de decepţie cronică.

Alexandru Valentin nu a lăsat o operă. A fost un spirit oral, dar cu o vădită vocaţie de dascăl. Nu-l preocupa decît instruirea studenţilor: cum să citeşti o carte, cum să o conspectezi, cum să mergi la sursă pentru a nu vorbi după ureche etc. După 1990 se privea pe sine ca o fiinţă de tranzit, cu un picior înţepenit în epoca defunctă şi cu un alt picior întins spre muchia noului ev, pe care l-a mai apucat pînă în 2007, anul morţii.

Volumul Un profesor de filosofie: Alexandru Valentin e de circuit închis, doar pentru cei care l-au cunoscut. Pentru cei care nu l-au întîlnit, tomul e placid pînă la secime, cele mai multe amintiri fiind teoretice, cu precădere despre conţinutul cursurilor, şi foarte puţine despre persoana profesorului. Oricum, un gest de gratitudine pentru un intelectual care, în alte vremuri, ar fi putut mai mult.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara