Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Teatru:
Fin de siecle de Marina Constantinescu


Festivalul Naţional de Teatru a ajuns la a zecea ediţie, tocmai încheiată pe 19 noiembrie. Iar noi cu toţii ne pregătim pentru a păşi în viitorul secol şi mileniu. Poate de aceea am trăit în săptămîna festivalului tot felul de stări, de la bucurie şi emoţie, la revoltă, la dezamăgire, la durerea celui căruia i se pare că acum, mai mult ca niciodată, nu mai înţelege nimic pînă la capăt, într-o suită ameţitoare de bizarerii. Ceva mi-a făcut foarte bine: prezenţa unui public nu doar extrem de numeros, ci, mai ales, plin de energii pozitive, încărcătoare şi, din păcate, lipsit de spirit critic. Poate că asta n-are importanţă în contextul unui eveniment cum este Festivalul Naţional de Teatru. Sălile incendiare, foiala din faţa teatrelor şi din foaiere, aplauzele îmi declanşau amintiri din aceşti zece ani de teatru, amintiri profesionale şi personale. Stimaţi cititori iubitori de teatru: părăsiţi (puţin!) aceste rînduri, închideţi ochii şi încercaţi să vedeţi şi să auziţi paşii şi sunetele din O trilogie antică a lui Andrei Şerban, din Livada de vişini şi redescoperiţi spiritul ludic şi filosofic al lui Silviu Purcărete din Uburex..., din Titus Andronicus sau Decameronul. Vă amintiţi Mincinosul lui Vlad Mugur? Dar Cîntăreaţa cheală a lui Tompa Gabor? Dar Poveste de iarnă şi Livada de vişini, două spectacole atît de frumoase puse în scenă de Alexandru Darie la Teatrul Bulandra, dar Orfanul Zhao şi Fraţii lui Dabija? În ce lume extraordinară ne-a condus Cătălina Buzoianu în Pescăruşul şi Pelicanul, ce moment a fost Richard III a lui Mihai Măniuţiu şi ce propunere Ghetto-ul lui Victor Ion Frunză! Mă opresc aici pentru că nu doresc să alcătuiesc o listă exhaustivă. Mă gîndesc doar la cîteva din etapele teatrului nostru pline de forţă, de explozie, de energii benefice!
Pe parcursul a zece ani, Festivalul a fost, şi el, oglinda teatrului romînesc: euforic, normal şi acum, poate, aflat într-un moment de căutare, de redefinire. Asta se vede mai bine cînd încerci să strîngi cele mai reprezentative producţii. Văzîndu-le, poţi analiza o stagiune sau un an teatral şi, în acelaşi timp, îi poţi compara pe creatori cu ei înşişi faţă de alt timp al creaţiei. N-am să epuizez discuţia despre festival în acest număr. Sînt foarte multe lucruri de spus, pe planuri diferite. Am să mă opresc acum asupra structurii şi a selecţiei, mulţumind organizatorilor şi în special UNITER-ului pentru căldura şi maniera occidentală pe care le-au manifestat faţă de oamenii de teatru şi în stilul de a construi Festivalul. Revin acum la cele două puncte, cele mai importante, pe care doresc să le dezvolt.
La urma urmelor, un festival ca acesta reflectă în mare, aşa cum spuneam, o realitate a unui interval. El reprezintă, în acelaşi timp, punctul de vedere şi gustul celui care îl gîndeşte în componenta sa artistică. Acesta este Directorul Festivalului, în cazul nostru, criticul de teatru Alice Georgescu. Ca să alegi, trebuie în primul rînd să vezi tot ce se întîmplă în ţară, oriunde şi pretutindeni. Chiar dacă o schemă de alcătuire a festivalului ţi se părea fixă cîndva, ea se poate modifica dacă concretul o cere. Anul trecut a existat secţiunea "mare" şi o secţiune "off", ordonată în urma unei selecţii. Ediţia 2000 a cuprins secţiunea "seniori" şi cea a "nouăzeciştilor" (fiind numiţi aşa cei care şi-au terminat studiile sau au debutat după 1990), precum şi o secţiune "independent OFF", unde s-au înscris ce companii au dorit, animînd fără discuţie partea, să-i spunem, oficială. Dacă urmăreşti caietul-program nu poţi depista cele două secţiuni, spectacolele derulîndu-se într-o succesiune cronologică şi nu neapărat după o anumită încadrare. Totuşi, la nivel teoretic, ea există şi este formulată sau argumentată cum am enunţat-o mai sus. Sînt convinsă însă că doar valoarea, din poziţia subiectivă a selecţionerului, creează spiritul fundamental al unui festival. Iar valoarea este mai presus de vîrsta de creaţie sau de cea biologică. Discuţia despre generaţii ne apropie mai degrabă de istoria teatrului decît de relevarea unui moment actual şi concret. Probabil că formula de anul acesta este una tranzitorie, pregătitoare poate pentru o structură oficială unică pe care orice mentalitate inerţială, conservatoare sau dimpotrivă, să o poată accepta. Adică, spectacolele importante să stea împreună indiferent de vîrsta celor care le-au produs, de data la care au debutat ori s-au afirmat, preluînd modelul unor festivaluri occidentale de prestigiu unde succesul şi valoarea, cota, nu ţin decît de vîna teatrală imprimată unui spectacol.
Orice selecţie, orice decizie a unui juriu naşte vîlve şi polemici, care nu se iscă întotdeauna din obiecţii argumentate, ci şi din nemulţumiri personale. Am consumat destule întîlniri care îşi propuneau să elucideze cum să se opereze, de exemplu, o selecţie şi în special de către cine: un selecţioner unic sau o echipă? Şi, dacă este o echipă, din cine anume să fie ea formată? Ş.a.m.d. Cred că pe lîngă o criză instituţională, trăim şi o criză a autorităţii. Şi atunci absolut orice şi oricine este supus negării şi nu, atenţie, unei critici constructive. Vehemenţa şi lipsa de toleranţă, de comunicare reală ne vor aduce nu doar în impas, în impas ne aflăm şi asta este limpede, ne vor conduce în prăpastie. Cu alte cuvinte, dau glas gustului meu, fără să-l neg pe cel al lui Alice Georgescu. Ştiu ce înseamnă să faci o selecţie, ştiu cîte îndoieli îţi dau tîrcoale, cîte nopţi fără somn acumulezi, cîte frămîntări există, şi pînă ai făcut publică lista şi după aceea. Aşadar, dacă aş fi fost eu selecţioner, probabil că aş fi omis, de exemplu, Roberto Zucco al lui Alexander Hausvater de la Teatrul Naţional din Iaşi, o operă rock construită pe un text ce tocmai asta nu permite, un spectacol ce ţine de anii '70 ca manieră, dar un spectacol kitsch care îşi anulează singur chiar şi cele cîteva momente frumoase în sine (vezi finalul), un spectacol fără protagonist, fără nici o performanţă actoricească, o montare după o reţetă şi cu prea multe soluţii regizorale vizibile. De asemenea, nici Mediterana de la Teatrul "Maria Filotti" din Brăila, în regia Cătălinei Buzoianu, n-ar fi figurat pentru simplul motiv că, deşi se înscrie în aceeaşi temă din Chira Chiralina, nu ajunge nici pe departe la atmosfera acelui spectacol din care încearcă să se întrupeze. Pe de altă parte, aş fi invitat O scrisoare pierdută de la Teatrul Naţional din Bucureşti, un spectacol controversat dar cu un punct de vedere clar al regizorului Alexandru Tocilescu faţă de Caragiale astăzi, un discurs regizoral şi artistic coerent cu ideea sa, peste care nu poţi trece uşor. Cu toate argumentele, pe care şi Alice Georgescu le are faţă de oferta domniei-sale, sînt convinsă că şi oferta mea ar fi născut alte comentarii şi nemulţumiri, alte contestări şi prea puţine discuţii pe criterii estetice, de respectare a unor jaloane, dacă ele sînt clare. Exprimarea opiniilor critice poate fi lămuritoarea, chiar nu şi plăcută, pentru toţi cei ce iubesc teatrul. Cu o singură condiţie: să lăsăm deoparte glasul patimilor, să reînvăţăm arta dialogului şi chiar pe cea a polemicii din care să ieşim înnobilaţi cu toţii, adică teatrul şi nu neapărat unul sau altul pentru a-şi mulţumi chinuitorul orgoliu personal. La sfîrşitul acestui secol, teatrul îşi caută peste tot forme de expresie, redescoperă cuvîntul, sincretismul în artă, întîlnirea fundamentală între regizor şi actor, creatorul este chemat de succesul imediat sau de acela profund cu amprentă pe istorie. Într-un fel, toate acestea s-au văzut în spectacolele din Festivalul Naţional de teatru (organizat poate mai bine decît niciodată). Ce facem însă cu fiinţa umană contaminată inevitabil de tarele secolului parcurs? Cum o trecem în mileniul următor? Ce va mătura Firs în ruina din noi şi ce va lăsa să fie văzut de soare şi de lună?