Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Proză:
Flaviu George Predescu - Perechea dragoste, perechea moarte (fragment de roman) de ---

avocatul lui Suciu a ajuns la primulministru şi i-a spus din partea cui vine. Primul-ministru a luat telefonul special şi, nescăpându-l o clipă din ochi, a sunat la conducerea Universităţii la care preda profesorul Georgescu. I s-a spus că poate fi găsit doar pe „mobil“, dar primul-ministru a refuzat. Cine îl caută?, s-a auzit o voce, iar premierul s-a strâns de nas şi a spus că secretarul primului-ministru. Aoleo! s-a auzit de la celălalt capăt al firului special. Păi staţi că dăm de dumnealui mai repede! Profesorul se afla chiar la un seminar şi, când o secretară disperată a venit să-l cheme în biroul rectorului că-l caută primul-ministru, domnul Cristoph, văzând privirile uimite ale studenţilor şi vrând să-i amuze, a spus „Să mai aştepte, că discutăm fapte serioase aici. Aici e vorba de viitorul ţării, nu ca la guvern!“ Studenţii s-au prăpădit de râs, nu alta. Secretara, stânjenită, dădea din colţ în colţ. Vă rog, a spus aceasta, insistă şi domnul Rector. A, domnul Rector, a zis profesorul. Păi, dacă e vorba de domnul Rector deja nu mai e joacă, e ordin. Studenţii hohoteau în cascadă. Posac, domnul Cristoph Georgescu a plecat să vorbească pe telefonul special cu prim-ministrul. Un student i-a strigat din spate:
– Domn profesor, să-i spuneţi să ne mărească bursele!
Profesorul s-a întors cu un surâs, apoi şi-a continuat drumul. Paradoxal, primul lucru pe care i l-a spus primului-ministru acesta a fost, despre burse, iar al doilea om în stat i-a promis că va analiza foarte serios situaţia.
– Am aici un domn Tutunu!, a continuat premierul.
– Pf, mi-ai adus aminte că tre’ să trag o ţigară! Ce rău eşti…, i-a replicat profesorul.
Premierul a început să râdă, ca pe vremea când era un simplu deputat şi îl admira pe profesor, pe care îl luase drept model al său. Pe atunci, profesorul Georgescu era mai cu nerv în ceea ce priveşte puterea, iar premierul abia ieşit de pe băncile facultăţii ajunsese direct deputat. Îndrumător îi era chiar profesorul, pe când era lider de grup al deputaţilor. Refuzase să fie preşedinte de Cameră, pentru că, îi spusese la o cafea, acea funcţie de lider e mai tare. Ce, câţi preşedinţi nu sunt? De bloc, de scară, de C.A.P., a, de C.A.P. nu mai sunt…spuse ca pentru el, dar lideri? Funcţia de lider o au puţini, iar calitatea de lider şi mai puţini. Aşa a început primul-ministru, pe atunci deputat-boboc, să bage la cap politică fină şi să înveţe că nu tot ce zboară se mănâncă.
– Păi, ce să zic, dragul meu! Vezi ce vrea omul, taică-meu m-a rugat. Şi ştii… tata nu mă roagă prea multe!
Surprins, primul-ministru întrebă:
– Domnul Georgescu?
La care profesorul făcu iar o glumă:
– Da, chiar eu! Ăăă, pardon, chiar tata…
– Ce mai face? Să-i transmiteţi salutări! Şi acum ţin pe masă globul acela de cristal cu zăpadă pe care mi l-a dăruit atunci, la Crăciun, spuse emoţionat al doilea om în stat.
– A, da…, se prefăcu profesorul că-şi aminteşte.
– Straşnic om...
– Straşnic… repetă profesorul, să-l vezi acum la 90 plus ce musteşte de străşnicie…
Premierul se amuză şi nici nu mai vru să ştie cine e insul din biroul său şi că doar îl va întreba ce doreşte şi aia îl va pune. Profesorul îi mulţumi, scăpat de jena de a fi recomandat pe cineva pe care nu cunoştea. Se jurase în sine că e ultima dată când mai face o astfel de chestie şi că ar cam fi cazul să termine cu prostiile astea făcute din bunătate.

*

monitorul Oficial a confirmat repede că avocatul Vlad Tutunu a fost numit Ministru al Retrocedărilor. Niciun ziar nu scrisese nimic, pentru că nu aveau cu ce să-l atace, deşi Tutunu se afla într-un conflict de interese major, fiind parte în procese în care solicita statului domenii şi clădiri, iar acum se afla în postura de „stat“ şi trebuia să cumpănească dacă îşi dă sau nu dreptate. Habar nu avea profesorul pe cine recomandase. Dar ce lanţ… Bătrânul Georgescu, presat emoţional de propria singurătate şi de teama de a nu rămâne profund izolat, se ataşase de Suciu Duma, iar Suciu Duma, a profitat de ocazie şi de existenţa unui cablu afectiv întrerupt, relaţia dintre tată şi fiu. De ce spun întrerupt şi nu rupt? Este tocmai pentru că relaţia dintre tată şi fiu nu se rupe niciodată, ea merge înainte, ca un tipar, iar oamenii par a se înţelege. Când ajung ei să discearnă ce îşi spun şi ce nu din intimităţile lor, fapte care îl privesc şi pe celălalt, deja acea relaţie scârţâie.
Noul ministru al retrocedărilor a început uşor, uşor să uite că Suciu Duma l-a ajutat să ajungă în acea funcţie. Când Suciu îşi anunţa intenţia de a veni pe la minister, domnul ministru Vlad Tutunu era tot mai puţin disponibil. Fie că îi vorbea siropos, dar îl amâna, sau invers, îi vorbea răstit şi îl primea pentru scurt timp; relaţia lor se deteriorase. Suciu Duma îşi smulse câteva zile părul din cap şi apoi îşi aduse aminte că el a fost copil de trupă, plutonier, apoi om care a avut „viaţa lu Berilă“ şi că dacă prostul ăsta face ceva, tot domn’ profesor cade rău şi atunci să vezi chelfăneală „atitudinară“. Aşa că pusese la cale un plan de a-i plăti nerecunoscătorului lipsa de… recunoaştere. Hotărî să se anunţe în vizită pe la el numai sâmbăta, când aflase dintr-o discuţie anterioară că Tutunu trece pe la birou „să mai dea cu nasu’ prin hârtii“, că e incomparabil mai relaxat ca în timpul săptămânii. Tutunu înghiţi astfel prima găluşcă. Suciu Duma nu vorbi nimic despre muncă, retrocedări, probleme, ci numai despre chestii relaxate, amintiri comune, de când erau ei „leaţi“ şi alte cele. Ministrul Tutunu, care îl privi cu suspiciune la început, se relaxă treptat şi îi spuse:
– Suciule, dacă m-ai recomandat, m-ai recomandat. Eu nu-s sluga ta, aşa că nu te căca pe tine. Am şi eu merite, mai ales că dacă nu eram ok, premierul mă respingea… Puteau să-l roage zece profesori…
Suciu, care era tulburat nevoie mare, îl privea şi nu-i venea să creadă ce aude. Îl înjură în gând şi aproape că îşi rupse vârful unei şosete cu unghia piciorului, numai să nu-i dea vreo replică. Partea aceea din mintea lui, care păstra memoria unei vieţi grele, partea care îl ajutase să se descurce, căuta să dezgroape o altă amintire şi încă una, care, puse împreună cu contextul şi cu ziua de sâmbătă, îl făceau pe Vlad Tutunu să se simtă destins şi puternic, tot mai preocupat ce „SUV“ să îşi cumpere şi să îşi schimbe viaţa. La plecare, secretarele îi mulţumiră lui Suciu pentru eclerele cu nes şi pentru savarine, iar Suciu Duma le făcu semn să stea liniştite. Le spuse că merită şi ele ceva dulce, la cât stau pe acolo şi nu le întreabă nimeni nimic de problemele lor personale. Prinseră a-l îndrăgi, mai ales că de fiecare dată aducea 20 de eclere cu nes şi 20 de savarine, împachetate frumos, astfel încât din ele se înfruptau nu doar femeile din anticameră, ci şi femeile de serviciu, în funcţie de care era pe tură, mai ales că duceau şi la copii. După nici zece sâmbete, Suciu devenise un erou pentru acest personal „de suport decizie“, atât de mult ignorat. Toată lumea îl aştepta sâmbăta, iar Tutunu şi mai şi, abia îl aştepta la noi poveşti, lăsând la o parte hârţogăria inutilă cu retrocedări.
Într-o sâmbătă, ceva se întâmplă, iar Suciu veni, imprudent, fără eclere. Îi prinse pe toţi cu saliva în glandă. Când le văzu privirile, mai să înnebunească. Secretara coborî îngrozită privirea şi se uită la mâinile lui goale, apoi, fără să-şi dea seama, făcu cei mai trişti ochi din viaţa ei. Femeia de serviciu, care află ulterior că Suciu a fost pe acolo, o blestemă pe secretară că s-a lăcomit şi că a vrut să ţină totul pentru ea. Se creă un tamtam mocnit. Suciu îşi dădu seama că nici ministrul Vlad Tutunu nu va agrea prezenţa lui la cafea fără un ecler cu nes şi fără o savarină şi atunci îi veni să-i spună spontan că azi are o problemă personală – ce să mai… are un deces în familie.
– Bine, dar de ce n-ai dat telefon? nu trebuia să mai vii până aici…, spuse Tutunu. Şi de ce dracu, doamne iartă-mă, te-ai îmbrăcat în costum de catifea roşie?
Suciu făcu plecăciuni şi se scuză umilit. O singură dată uitase şi el de eclere şi de savarine şi asta îl pusese într-o postură penibilă. I se părea că toţi îl umileau. Pentru câteva clipe se gândi la profesorul Georgescu, dar dintr-o altă perspectivă, şi se întrebă dacă aşa o fi cu oamenii când nu le mai dai. Îi vezi cum sar să te devoreze? Groaznic. Fugi acasă şi plânse de ciudă, se simţea umilit şi tulburat şi nu se putea gândi la nimic altceva. Privea într-un punct fix şi în suflet avea o tristeţe copleşitoare. Incredibil…
Sâmbăta următoare se duse iar cu dulciurile la el, dar ceilalţi se prefăcură indiferenţi. Începuseră să îşi păzească instinctele de eventuale „surprize“, aşa că la ieşirea din biroul ministrului, văzu cutiile cu eclere şi savarine neatinse. Acasă se gândi cum naiba să repare această „distorsiune“ şi găsi o soluţie. În sâmbăta care a urmat, înainte să ciocăne, se aplecă îşi lăsă cutiile la uşa secretariatului şi intră fără nimic la el în anticameră. Şoc! Abia se putea abţine să nu râdă. Feţele pleoştite ale secretarelor şi a celor care se nimereau pe tură erau priceless; apoi, ca la un ritual de nuntă de restaurant, când se aduce tortul, s-a întors spre uşă şi a strigat:
– Poftiţi, doamna Mia!
Atunci femeia de serviciu a intrat triumfătoare cu cutiile, iar toţi parcă aplaudau cu privirile. Aşa le-a şters din memorie faptul că a uitat şi el o dată să ducă alea.
În altă sâmbătă, deşi ştia că Vlad Tutunu nu este la birou, că i-a spus cu o lună înainte că va fi în delegaţie în Japonia, Suciu s-a dus iar cu eclere şi savarine. L-au întâmpinat nişte feţe căzute. Suciu s-a speriat. Ce s-o fi întâmplat?
– Dar domnul ministru nu e la birou!, i-a spus tristă o secretară. Trebuia să vă fi sunat noi, să vă spunem…
– Ştiu că nu este!, a zis Suciu empatic.
– Păi… şi…, îngână secretara, arătând spre cutii. – Păi n-am vrut să ratez întâlnirea cu ochişorii voştri… În plus am şi o treabă...
Secretara îl pofti în birou, ca să nu audă un „cablist“ care era chircit pe covor. Suciu se aplecă şi îi întinse mâna, acela se scuză că e murdar şi întinsese şi el încheietura dreptei, de care Suciu îl strânse uşor. Îi spuse şi lui că la plecare să ia un ecler şi o savarină. Cablistul mulţumi recunoscător. Secretara, care aştepta în pragul uşii cu un duschen, încuviinţă din cap că lucrurile aşa se vor petrece, că de fiecare dată chiar rămân eclere şi savarine.
Suciu intră după ea în biroul ministerial şi îi spuse că „doar atunci când va fi vreme“ va avea nevoie de un document pentru o clădire care a cedat un spaţiu unui club de noapte pentru muzică rock. Se prefăcu că nu mai ştie cum se numeşte, iar secretara îi spuse că nici nu contează numele. Deschise un dulap şi îi puse pe masă tot ce era semnat, ca restituiri de foste fabrici, din varii ramuri industriale şi ce era pus la „Cu cântec“, căci să nu uităm, domnul ministru Tutunu e avocat, la bază, spuse secretara. Aşa e! încuviinţă Suciu. Secretara ţinu să-i spună că dacă ne prinde domnul ministru ne nenoroceşte, apoi că trebuie să ţină uşa anticamerei întredeschisă, să vadă când pleacă colegul „cablist“ sau să nu vină intempestiv femeia de serviciu şi să-i găsească acolo. Suciu merse spre uşă, zăvorî uşa, sub protestele prefăcute ale secretarei, spunându-i: păi dacă pe prostu’ ăsta eu l-am pus ministru, îţi dai seama ce pot să fac cu o secretară? Femeia, cu doi copii acasă şi cu bărbat, începu să tremure şi Suciu, simţindu-i vâlvătaia fricii amestecată cu admiraţie, o prinse de nuri şi, coborându-şi palmele, îi scoase cămaşa şi apoi îi apucă sfârcurile. Avea nişte sâni fierbinţi.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara