Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Prin anticariate:
Fleacuri şi nenorociri de Simona Vasilache

Volumul al doilea din Jurnal-ul ţinut de Alice Voinescu e o lungă şi fragmentată scrisoare către Stello, dispărutul, cel care-i devine confident şi înger păzitor.
Mici cochetării de bătrâneţe, neputinţe sancţionate sever, scăderi ale vioiciunii de altădată, se întrepătrund cu ritmul halucinant în care se schimbă istoria. Morala, de-un creştinism asumat cu multă fineţe intelectuală, este că se obişnuieşte omul cu orice. Însă asta nu schimbă nimic din aşteptarea tot mai neîncrezătoare a unui semn de pace, din perplexitatea în faţa noilor elite, şi a comportamentului celor, până mai ieri, părtaşi la o altă lume, la o altă filosofie.
Alice Voinescu, vorbitoarea în public, conferenţiara seducătoare (deşi nu-i prilej să nu-şi reproşeze uscăciunea prelegerilor ei), trăieşte, aproape cronometrându-le, cu toate că vine un timp când însemnările se răresc, până la a fi doar câteva presărate pe un an întreg, două degradări. Slăbiciunea biologică, lăsând urme în stima de sine, lipsa de milă pentru cum îmbătrâneşte, prin comparaţie cu unele cucoane mai vitale, teama de a nu fi lăsat în urmă ce-a dorit. A doua, care o ajută, să zic aşa, pe prima, e prăbuşirea unor instituţii, la propriu, şi la figurat. Alice Voinescu a creat o tradiţie, nişte instituţii concrete sau spirituale, pe care le vede năruindu-se. A investit în frumuseţea lumii, care nu mai preţuieşte nimic.
În jurul ei se mişcă o societate care, tot mai cariată de parveniţi şi de profitori, se încăpăţânează să-şi ţină rosturile. Enescu, intepretând neabătut, deşi atins de tristeţi, bucăţi magistrale. Maruca, având umori schimbătoare, de la strălucire la disperare. Cella Delavrancea, Al. Rosetti. Familia regală. Familia. Cercul de doamne pentru care ţine, cvasi-clandestin, un curs despre Goethe. Dar şi noii, precum Breslaşu, cel care o va înlocui la Conservator, deşi nimic nu-l recomandă. Însă vremea competenţei a trecut.
În sensul ăsta, al panoramei din care dispar, fie prin moarte (anii 50 seceră masiv ce a mai rămas, trecuţi prin puşcării şi prin hărţuiri, din saloanele de odinioară), fie prin excludere, fie prin – vai! – rinocerizare, figuri după figuri, Jurnal-ul este un document de epocă. Însă calitatea de mărturie pe seama tuturor, a celor care simţeau la fel dar n-au avut, poate, tăria şi ordinea interioară să scrie, nu i-o anulează pe cea de document foarte personal, de iubire fără margini pentru soţul pierdut şi de teamă pentru propriul destin. De la superstiţii care o răscolesc, precum aceea că va muri la cinci zile după Sfântul Ion, prag trecut cu teamă în fiecare an, până la grijile de coşniţă, perspectiva lipsei pensiei, constatarea că a investit tot în spirit şi nimic în confortul material, că de prin casă mai nimic nu se poate vinde, că trebuie, în noile condiţii, să continue să iasă din adăpost, să lucreze ceva. Ce era plăcere devine corvoadă, presiunile şi dezamăgirile sunt, de bună seamă, mai mari decât ne lasă a bănui filtrul jurnalului. Chiar şi în lamentaţiile presărate ici-colo, Alice Voinescu rămâne supraomenesc decentă.
E mult spus că s-a vrut un model, ea, de o modestie pe care o vede mereu insuficientă şi consideră că plăteşte preţul vanităţii din tinereţe. Probabil, a dorit să fie un om din care ceilalţi să ia ceva, să plece cu un profit intelectual şi omenesc de la lecţiile ei. Să simtă şi să ajute viaţa, să formeze intelectuali, în toate sensurile. Teama că nu a reuşit, din plin sporită de vremuri, o copleşeşte din toate părţile. Şi-a dorit o şcoală de teatru, şi o vede îngenuncheată. Şi-a dorit oameni de caracter şi-i vede trădând, combătând, chiar cu asupră de măsură, valorile în care au crezut. Ia poziţie la abdicarea Regelui Mihai (emoţionantă caracterizare, şi vizionară bănuire a unui destin mai lung decât nedreptatea), şi se trezeşte încolţită în chiar revistele la care colaborase. Nu mai are drept de semnătură şi la traduceri i se impun „colegi”. Grijile materiale o macină, şi angoasa că oricând cineva dintre cei dragi, dintre cunoscuţi, ar putea fi inclus într-un lot şi aruncat în puşcărie. Ea însăşi trăieşte, vreme de aproape doi ani, această experienţă-limită, pe care o consemnează, în jurnal, strict ca fapt divers. Câtă putere de detaşare, de iertare, în fond, îţi trebuie ca să treci peste şi să consimţi că, oricum ar fi, viaţa este frumoasă. Vara lui ‘61 pune punct Jurnal-ului. Şi uneia din dramele cele mai sfâşietor-discrete din câte a cunoscut lumea noastră intelectuală.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara