Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Literatură:
Florenţa Albu - inedit de ---


Pagini de jurnal şi poeme



2 decembrie 1993

Aniversarea mea ca-n vremea lui Ceauşescu. Caloriferele s-au (oarecum) încălzit – târziu – Oana şi Rodi mi-au dat telefon devreme (ieri) în plină deprimare – în frigul de dimineaţă. M-au invitat la ele, anul viitor, să facem o vacanţă în Alpi împreună – promiţându-mi că-mi vor plăti ele drumul la un preţ mai convenabil – prin nu ştiu ce agenţie.

Sigur că mă bucură grija şi prietenia lor! Însă drumurile acolo şi distanţele parcurse cu maşina mă termină. Ştiu – însă – că altfel nu aş putea să revăd Franţa. Nu ştiu ce să le răspund: eu voiam să văd Italia sau locuri noi. Dar invitaţia şi avantajele nu pot fi neglijate, la sărăcia noastră de-acum.

În noaptea aniversară – 30 noiembrie - spre 1 decembrie – am visat o scară luminoasă care cobora din cer – o scară cu o singură treaptă („fuştei” cum zicea moş Toader Hrib – numărându-şi anii); şi văzând cum apare dintr-un gol de cer – mă tot întrebam: de ce o scară cu o singură treaptă?

Invitaţia Oanei şi Rodicăi mă ispiteşte şi mă sâcâie în acelaşi timp, dar ştiu că dacă nu fug – evadez – undeva din acest ţarc al stagnării, al morţii cu încetinitorul – nu ştiu ce aş mai putea face mai departe.

Din tot ce am publicat anul acesta, ar fi trebuit să primesc cel puţin zece mii de lei – Dar revistele nu plătesc, radio-ul plăteşte mizerabil; dacă măcar aş fi primit ceva pe colaborări aş fi mai ajutat pe Victor şi ai lui – dar salariul abia mi-ajunge.

Şi iar spun că e groaznic să trăieşti atâta miezerie într-o singură viaţă.

Blocul a îmbătrânit după numai 23 ani; credeam că o casă trebuie să ţină un veac; abia terminasem de plătit ratele... Centrala termică a fost oprită pentru nu ştiu ce reparaţii. Stau la bucătărie şi bolesc – la gaze. Sunt gripată-deprimată.

Azi mi-am văzut faţa în oglinzile care spun numai adevărul şi deci nu pot fi puse la îndoială: mi-au apărut riduri între sprîncene şi în jurul gurii. Pe acestea nu le aveam cu un an în urmă... Urâţirea mă deprimă.

Ţip oglinzii că am 59 de ani şi că nu vreau să trăiesc atât!

Poate în 1994 mă vor pensiona; se vorbeşte iar de reducerea schemei... De fapt am obosit – chiar numărul acesta de care răspund mă deprimă: articole lungi, specioase – cu pretenţia unora din exil de a oferi mereu peltelele exemplarităţii lor.

...Şi totuşi pensia ar fi cu totul mizeră faţă de cheltuieli.



15-16 decembrie 1993

Astă noapte am visat marea – ca-ntotdeauna – iarna – mai ales iarna o visez. O infinitate de albastru, o plajă goală – peste tot erau ruinele castelelor de nisip, urmele jocurilor la ţărm.

Valurile mă hipnotizau şi iarăşi sentimentul frumuseţii insuportabile, al unei fericiri care devine suferinţă.



Astăzi – 16 decembrie – comemorarea Timişoarei – a morţilor din decembrie. „Revoluţia” noastră miraculoasă, contestată, murdărită de discursuri oficiale; revoluţia de care beneficiază tot foştii-actuali...

Spre ora 3 p.m. – o zi la fel de luminoasă ca acum 4 ani!

Cred că suntem vreo zece mii de oameni în jurul „balconului” devenit celebru în iunie şi aprilie-mai 1990.

Se cântă „cântecele golanilor”; se face gestul victoriei şi cheile scuturate – pentru demisia guvernului .

Există fidelii Pieţei Universităţii; studenţi, bătrâni şi mai tineri intelectuali, copiii străzii, cloşarzi bucureşteni; ciorditorii şi smititele Bucureştiului; dar şi oameni care tac, se afundă în ei înşişi, într-o tristeţe, zădărnicie fără speranţă, mai grăitoare decât tapajul celorlalţi.

Mai nou, ni se alătură intelectuali şomeri, basarabeni sau bucovineni care migrează de dincolo, căutându-şi un loc în ţară.

Şi monarhiştii – isterizaţi de propria neputinţă.



24 decembrie 1993

„Poate mâine nu va mai fi Crăciunul”! Un titlu al lui Paul Goma de prin anii’60.

Şi nici nu mai este decât un rest obosit, în ciuda sfinţeniei trompetarde care binecuvântă stagnarea.

Nu mai am nici un elan de încredere în ziua de mâine.

Înainte de’89 măcar uram; şi ura ne da putere, speranţă (cum zicea prof. Iorgu Iordan cândva: Nu mai e nici de trăit – dar nici de murit).

„Trebuie să trăim, să vedem căderea ăstora...”

... De fapt nu mă simt bine, dar nu mai am putere şi nici bani pentru a merge la vreun medic. Cât voi mai rezista aşa – bine – cât nu NU –. Dar aş vrea să-mi văd jurnalul Zidul Martor publicat.

Un jurnal redus la problemele generale ale ultimelor două decenii. Rămân celelalte pagini, încă de două ori pe atât; dar vor mai fi publicate vreodată – va mai fi cineva să dezgroape aceste pagini?



29 decembrie 1993

Vestea: a fost uns director al Teatrului Naţional Fănuş Neagu – producător de cronici sportive înzorzonate cu metafore stupide, care a fost făcut şi academician cu puţin timp în urmă!

Şi câţi alţii oploşiţi la Min. Culturii şi la Academie – cu reviste „apolitice” – te fac să te cutremuri de oroare –

Spectacolul actual al acestei culturi, chivernişindu-şi aleşii; ce poate fi mai umilitor pentru noi? Cine şi-ar fi putut imagina această legitimare?!... Când Andrei Şerban este determinat să aleagă iarăşi exilul...



9 ianuarie 1994

Nu mai sunt în stare să încep alt an. Repetare, desnădejde, inutilitatea repetării. Totul mă deprimă: realităţi, amintiri, absenţe; lipsa realizării unui vis adevărat – Moartea lui Mirel, disperările lui Lori – adâncesc stările din anii trecuţi.

Altădată când îmi da tărie ura, fugeam la Cumpătu – sentimentul unei solidarităţi cu ceilalţi îmi da tărie. Acum este o altă lume, sfâşiată altfel – fiecare închis în necazurile, afacerile, speranţele sau disperările lui. Pentru mine aceste jumătăţi de schimbări vin prea târziu...



11 ianuarie 1994

Discuţii tensionate ieri cu Cezar Baltag cu privire la numărul dublu de care răspund.

... Să suport lecţii – ca subaltern – de la şefi pe care îi consider egali – şi nu superiorii mei... fiecare îşi are meritele, personalitatea, opţiunea şi judecata lui. Dar uite cum compromisurile continuă şi... restauraţia... şi plecarea capului, ca sabia să nu-l taie – încă...

Vreau să spun că simt iar cuţitul la os; şi că simt iar nevoia acestor însemnări în jurnalul – terapie din fericire, nenorocire?



12 ianuarie 1994

Ascult la radio osanalele la volumul de „poeme”, publicat în Statele Unite, traduse în 8 limbi, al Adelei Popescu – fostă colegă de facultate... care a publicat cam tot ce a scris numai ca traduceri în străinătate. Rarefiere cu proptele –

Recită trei poeme scurte, săltăreţe din recentul volum de lux... S-ar zice că poezia română cucereşte lumea... Până şi în deceniile ceauşiste Adeluţa publica inedite în străinătate. Dar poate că are ea oameni pe sus. Numai în româneşte se simte rarefie-rea...



13 februarie 1994

Un spasm cerebral!

Durează 30 minute. Mi-au amorţit buzele, partea dreaptă a feţei, fixitatea obrazului; limba pare că se zbate, trei degete de la mîna dreaptă sunt amorţite. Am văzut cu groază cum se instalează pareza (fiind chiar în faţa oglinzii la baie, mă spălam pe dinţi).

Momente de panică şi groază; mă întind în pat după ce iau o aspirină şi un rudotel... După o jumătate de oră simt din nou buzele, limba, degetele şi mai ales – mâna dreaptă.

Doamne, nu asta! Vreau o moarte rapidă – dar nu existenţa de legumă... Mă gândesc la tata, salvat chiar după ce se instalase timp de câteva sătpămâni, paralizia...

Din fericire mi-am făcut testamentul şi jurnalul – Zidul Martor, merge în producţie.



25 martie 1994

De mai mult de o lună de zile mă zbat să... fiu – să nu cad, să nu cedez. Drumuri între spital şi policlinică, lucru mult; şi demersurile pentru plecarea în Franţa. Este esenţial să plec acum, să nu cedez nici bolii nici veşnicelor probleme.

...Ştiu atât – că am îndatoriri şi faţă de mine însămi.

Cât mai sunt teafără!



4 aprilie 1994

Vine o vreme când ţi-e indiferent ce laşi în urmă: bunuri materiale, moşteniri, nu mai contează ce laşi şi cui rămân... Dar să nu se dea spre publicare însemnări sau documente care pot afecta persoane (confraţi) încă în viaţă..... dar nici nu le pot distruge – încă – deşi... cine va mai avea nevoie de mărturisirile mele bune sau rele – în această contemporaneitate, din ce în ce mai indiferentă?

Sensibilitatea mea de acum, exagerată, are o cauză: azi am aflat (la spitalul Fundeni) că vechea operaţie s-a restenozat şi că va trebui o nouă intervenţie...

...Dar planurile mele de acum, după cele aflate la Fundeni – par aberante...



3 mai 1994

Mai scriu rar aici – cu o înstrăinare de jurnal, de mine însămi, demne de zilele acestea ultime.

Ultime în toate felurile.

Ultimele zile din aprilie mi-au adus hotărârea noilor patroni ai revistei, de a mă pensiona şi chiar ţidula de pensionare. Cum noua lege a pensiilor nu a fost încă votată, voi rămâne cu o încadrare mizerabilă... Şi nu numai situaţia materială mă îngrijorează dar şi singurătatea, pustiul de după...

... De atâtea ori m-am dispreţuit pentru docilitatea „funcţionarului român” (cum zicea Şt. Bănulescu, pe vremea când era şi el şomer şi mă blama pentru bucuria mea, la angajarea ca funcţionar „la stat”).

Acum mă tem că voi fi „liberă”, dar pe linia moartă.

Deci nu mai ştim să fim liberi, şomeri, pensionari, liber-gânditori şi... săraci; liberi să dăm cu tifla unor şefi, să dormim, să fim bolnavi, să sictirim – să ne fie urât şi... şi să nu mai vrem nimic de la nimeni.

... Doar liniştea cimitirului de la Gruiu, din noaptea de Înviere – când toate mormintele sunt luminate cu lumânări aprinse... când vii şi morţi intră într-o împăcare universală...

... Dar mai aştept călătoria în Franţa şi să-mi apară Zidul Martor – şi poate şi volumul cu poeme Aurolac.



15 mai 1994

Mâine – o singură zi – adunarea generală a scriitorilor.

Poate ultima... Cine ştie cine rezistă, cine va mai rezista la proba puterii... Articolul meu din „România literară” – „Azi scriitor?” se arată a fi un epitaf, mai mult decât am crezut. ... Va mai trece prin sala T.N.B. – acel domn Stoica – „cioclul scriitorimii”? Eu am lăsat prin testament dispoziţia de a fi incinerată... Dar până la moarte, mai am de făcut o călătorie şi trebuie să-mi pun hârţoagele la punct, să las locul... curat –

Dar mi-ar mai trebui un an de lucru – spun – dar iar mă întorc şi spun –: dar, oare, mi-ar fi de ajuns numai un an?

(Aud prin redacţie că tot acum va fi pensionat şi Domnul Austru. El, profund jignit de hotărârea patronilor noştri... Sper să ne întâlnim mâine aici, la o cafea de adio...)



24 mai 1994

... Aşa zisa Adunare generală a fost un fiasco.

Am fost puţini – abia ne mai cunoaştem-recunoaştem –

A fost ales preşedinte Laurenţiu Ulici.

Şi la redacţie se simte sfârşitul: nr. 12 pe 1993 nu a apărut nici acum. Noii patroni (administraţia revistelor pentru străinătate) duc o politică de „îngropare” a revistelor literare pe care ar trebui să le finanţeze cu bani de la guvern. Dar cu un şef moale ca Cezar B. şi cei câţiva redactori care vor rămâne... nu ştiu ce şanse mai are „Viaţa Românească” să supravieţuiască.

Mă gândeam la Grigurcu (cel care încasează salariul de redactor la Tg. Jiu); ar fi putut întări redacţia... dar nu cred că va fi dispus să se înhame... Adevărul este că Ileana Mălănciou lipseşte redacţiei „Vieţii Româneşti” de azi...

...Dar cu ce drept mă mai amestec eu în problemele redacţiei de-acum; cu ce drept mă mai îngrijorează soarta revistei la care am lucrat atâta amar de ani?



12 iunie 1994

M-ajung neliniştile călătoriei; acum şi din cauza lui Lori – care – după moartea lui Mirel... parcă totul îi este indiferent – o adevărată boală a sufletului! Plec mai tristă ca oricând: de ceea ce las aici – de ceea ce mă aşteaptă acolo.

Oare, mă voi putea „mobiliza” zi de zi – aşa cum cere asemenea călătorie?

...Astăzi am fost la Târgul Internaţional de Carte.

Am întâlnit-o pe Ileana M. la editura „Litera”. Am stat de vorbă – auzise de pensionarea mea şi mi-a zis că mă fericeşte – mai ales în situaţia de azi a revistei – şi aceea generală...

Da – dar ea nu ştie încă: pensionarea este simţită de cei în cauză şi ca o poartă a vieţii care se închide definitiv!

...M-am bucurat că am stat de vorbă – că ne-am împăcat într-un fel – nu am considerat-o străină niciodată.

Şi poate că aceasta este înţelepciunea unei vârste... Un fel ciudat de fidelitate ne uneşte!



21 iunie 1994

Solstiţiul de vară! Aş pleca în nord să mai apuc ceva din nopţile albe – la Leningrad sau la Stockholm... Dar eu plec în... Alpi; voi lua cu mine străvechea jachetă galbenă cu care sunt fotografiată la Uppsala în 1979... Azi mă încearcă nostalgia tuturor drumurilor, anotimpurilor minunate; în Suedia sau în Grecia, la Paris sau Tbilisi. Am fost totuşi un om norocos, bogat în călătorii şi întâmplări pe drumuri pe care le-am imortalizat în cele două „Banchete autumnale” I şi II.

Chiar dacă am fost un călător sărac, singuratec, angoasat sau extaziat – (şi în ţări străine şi pe plaiurile natale –) noroc a fost oricum (chiar când mă întorceam din Bucovina (de la moş Toader Hrib de la Arbore) sau din Occident – sfâşiată de contradicţiile cu lumea, de complexele estice – de in-comunicarea care devenea strivitoare (ca la Bienala de poezie din Belgia... Sunt înaintea unei călătorii: Paris-Anecy – Alpi, Picardia... şi poate şi alte popasuri în goana maşinii Oanei sau a trăznitei Marie-France Marin...



18 august 1994

Azi am primit decizia de pensionare. Pensia calculată ca şi la celelalte categorii de oameni ai muncii – iar suma fixată mizeră – mă duce la exasperare – mi-ar trebui de încă trei ori pe atât! Mai pot să scriu dar plăţile sunt mici şi după perioade lungi de aşteptare şi nesiguranţă...

Şi dacă atât este ce mi se oferă – după cei 36 de ani înscrişi în cartea de muncă şi cele 27 volume apărute (29 de fapt) şi contribuţiile la Fondul Literar – atunci să se termine totul mai repede...



(Nota surorii sale, Victoria Radu: “Şi s-a terminat totul pe masa de operaţie a Spitalului Fundeni, la 3 februarie 2000”.)





În Bărăgan

lui Paul Goma





Prietene – cum ţi-e toamna

pustiu-n fereastră?



Coama ta aspră

încâlcită de vântul secetei,

ciuful tău trufaş albind

ca aripile îngerilor răzvrătiţi...



(O, îngerii Bărăganului

căzând din cer,

ei, exilaţii în colb de Dumnezeu

pentru păcatul de a fi gândit nimicnicia...)



Îngeri prăfuiţi, melancolici,

cu marele lor nimb clătinat de vântul

setos

evadând în largul închis.



Coama ta luminând acolo-n fereastră

îmi ţine trează câmpia...



1960

Moment



Copilul cântă. Stelele rânduite solemn

ascultă.

Copilul cântă. Lumea e bătrână.

Copilul cântă. Istoria se teme.

Copilul cântă. Adevărul alungat

de oamenii mari îi e dădacă –

Copilul cântă!

1961

Toast



Cine ştie de mai vii!

Numai anul stă să vie

ziua mea, a mea pustie.

Cine ştie de mai vii –



Beau cu mine şi închin

pentru ce să-nchin? În vreme

mi s-au troienit troiene.

Beau – dar pentru ce să-nchin?



Ce de munţi crescură-n mine,

de aseară până azi.

Mai adaugi sau mă scazi

timp; sunt atâţia munţi în mine!

Iată seara, iată luna

umplu dulce-amar paharul

umbra mea e prinsă-n varul

vremii-acesteia.



Te sărut în gând şi-nchid

poarta care dă spre lume.

Sting luminile în mine

Şi în iarna mea mă-nchid,

Numai steaua-şi mai prelinge

raza ei ca o chemare.



Vremea s-a născut şi moare

Plânsu-acesta nu se plânge!



Petroşani – 30 noiembrie 1963



Epilog



S-au stins şi luptele.

Scuturile părăsite-n drum.

Pământurile nu mai au memorie

războaiele de clasă s-au stins

Şi-nzăuaţi în oboseală mergem

deopotrivă-nvingători şi-nvinşi...



Au fost cântate marşuri

au fost purtate steaguri, arme

şi cuvinte mai tăioase ca armele

şi fără a fi pacea-ncheiată,

zac taberele-n asfinţit.



Balanţele păstrează o clipă echilibrul

şi-acum, în seara toamnei

învinsă de-atâta linişte

mă trezesc într-o singurătate mai grea

decât lupta.



Şi numai frunze, numai frunze cad

arme ruginite – cu care timpul a învins.

Cuvintele ucigaşe au intrat în teacă

cuvinte blânde n-am de unde-aduce.



Unii-au ieşit din lupte infirmi

dar uneori îşi uită infirmitatea

se iubesc şi se îngăduie;

eu am ieşit din luptă fără râs

nu-mi pot ascunde infirmitatea –



... E toamnă – şi obosită frunza

şi sângele-n artere

învaţă-un marş funebru pentru-acest timp.



1963