Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronică Literară:
Flori de mucigai de Cosmin Ciotloş

Petru Cimpoeşu, Celălalt Simion, Iaşi, Editura Polirom, 2015, 230 pag.

Oricâtă şarjă am identifica în romanele lui Petru Cimpoeşu (în definitiv, toată proza lui creşte un sol deconstructivist), primul lucru care trebuie notat ţine, totuşi, de capacitatea (clasică şi sobră) a autorului de a crea lumi.

Există, şi aici ca şi aiurea, un continuu tangaj între atitudinea aşa zicând „eretică” şi cea standard, „ortodoxă”. Între vocea lucidă care ia peste picior convenţiile scrisului şi aceea, naivă, care, pur şi simplu, se pasionează de poveste şi-i urmăreşte firele până în ultimele consecinţe, având grijă ca nimic să nu rămână, la final, în aer. Parodiştii şi experimentaliştii mai vechi sau mai noi procedează oarecum rigid: la ei, speculaţia de ordin tehnic cangrenează sistematic realismul de fond. Nu ne putem închipui cum ar arăta minusculul roman al lui Urmuz dacă am „traduce” în limbaj curent numeroasele amfibolii mecaniciste. Pentru că ele reprezintă, de fapt, substanţa ! Nici în Cimitirul... arghezian nu putem înlătura viziunile abnorme fără a ne trezi în faţa unor întâmplări descărnate. Cât despre partea a treia, în care morţii învie şi se lovesc de obtuzitatea birocratică a autorităţilor – ar dispărea cu totul. Făcând alţi câţiva paşi în timp, ar merita să amintesc că, dincolo de complicaţiile politice, bătălia simbolică pentru Bunavestire s-a dat tocmai în jurul acestei chestiuni: obişnuiţi cu linearitatea unor Preda sau Buzura, destui critici n-au reuşit să accepte radicalitatea cezurii pe care Breban o impunea în ordinea paşnică a verosimilului, transformându-şi protagonistul în ceea ce, conform unei logici terre-àterre, acesta n-ar fi putut fi. Romanul era ireductibil la tramă. În sfârşit, cazuistica e întinsă şi nuanţată. Tot ce mi se pare de reţinut din ea, cel puţin aici şi acum, e o anumită tendinţă spre aglutinare.

Pe care, în pofida tuturor apropierilor care se pot face, Petru Cimpoeşu n-o împărtăşeşte. La el, capitelul corintic e de butaforie. Carton şi rips. Dând la o parte tot ce înseamnă umor sau aluzie în acest Celălalt Simion, vom descoperi un roman al realităţilor româneşti. Fără arabescuri, fără acolade, fără alegorii şi fără impurităţi. În primul rând la nivelul structurii, care e etajată pe două planuri: întâiul e evident şi spune istoria măruntă a unei lumi declasate (dar veniale, în somatica ei) şi, pe cale de consecinţă, de-o extremă vitalitate; cel de-al doilea, care se revelează abia pe parcursul lecturii, detaliază povestea manuscrisului (numit aici „Lucrarea”, cu majusculă impozantă) în care tocmai înaintăm. Cartea e nici mai mult, nici mai puţin decât un memorial de închisoare, o depoziţie aşezată a unor situaţii infracţionale spectaculoase. (Repet, deocamdată mă abţin să analizez textura semnificaţiilor secundare). Într-un oraş de provincie pe care Cimpoeşu nu se sfieşte să-l numească „în clar” (deşi locuieşte încă acolo), un grup de amici cu identităţi confuze dau, din aproape-n aproape, peste ideea unei afaceri pe cât de lucrative, pe-atât de veroase. Diferenţa faţă de personajele afine ale unor Radu Aldulescu, Dan Stanca sau Daniel Bănulescu e imediat sesizabilă: nici Simion, nici Gogu, nici Bazil, nici Hans (şi nici consoartele sau concubinele lor) nu sunt propriu vorbind nişte lumpeni. Nu se refugiază în periferia Capitalei din pricini metafizice sau etice, ci populează centrul unui „loc în care nu se întâmplă nimic”. Aici, Cimpoeşu filtrează o bună intuiţie de ordin sociologic: astăzi, valorile „tari” ale provinciei (pe care, într-o conferinţă radiofonică, le exalta Eliade între războaie) par cu totul sufocate. Tihna din romanele patriarhale a lăsat definitiv locul unei depresii adânci. În absenţa unor sensuri înalte, care să justifice căutările şi zbaterile, singura posibilitate de „decuplare” din disconfortul cotidian rezidă în paranoia colectivă şi în conspiraţionismele de diverse coloraturi (cineva se tratează de Alzheimer deşi n-are nici vârsta, nici simptomatologia bolii, altcineva îşi umple viaţa de emisiunile tabloid difuzate pe cutare post de televiziune ş.a.m.d.). Toţi cred în mărimile zilei şi simplul fapt că un ins cu alură de escroc se recomandă drept deputat duce la un delir onomastic pe care naratorul (care, cum am spus, e chiar unul dintre „vinovaţii fără vină”) îl rodează nestingherit în formule defective: „Bună ziua, domnule, spuse Deputat pe un ton firesc şi calm” (p. 35), „şi, fără să ţină seama de promisiunile lui Deputat, răcni cât putu de tare” (p. 38), „chiar dacă între timp Deputat dispăruse” (p. 55). E un blur confidenţial sau un indiciu al obedienţei? N-avem de unde şti. Argumente există pentru ambele ipoteze. Oricum, în corpul romanului nu se strecoară nici o judecată morală.

Pe scurt, de la un punct încolo, grupul acesta pune la cale (în măsura în care nu-i este, de fapt, indusă) o ingenioasă inginerie financiară: pe de-o parte, înfiinţează o fundaţie prevăzută cu hot line şi, bineînţeles, suprataxă; pe de altă parte, trimit prin ţară un veritabil comando de utilitare al căror scop nu e altul decât acela de a încurca (fin sau sever, nu contează) traficul. Fiecare reclamaţie primită reprezintă un adaos în conturile fundaţiei (numită, cucernic, Rafael). Totul până când afacerea se autosubminează în virtutea unor accidente neprevăzute. Ipohondrul Bazil se dovedeşte a fi bolnav şi-n afara propriilor temeri, aşa încât dă dovadă de exces de zel; Hans, un alt ciudată din acest desant nelegiuit are parte de un transfer mediumnic pe ţărmul Atlanticului, tocmai în Portugalia. Operaţiunea se îndreaptă accelerat spre eşec, iar ţap ispăşitor e scos tocmai Simion, al cărui rol era, în realitate, accesoriu (el fiind acela care prelua telefoanele ultragiate), la pachet cu soţia lui, cea care ţinea evidenţa contabilă a întregii fraude.

Luat singur, scenariul (împreună cu focalizările lui, pe care nu le-am mai notat pentru a nu altera acurateţea plot-ului) acesta ar fi putut susţine un roman („de moravuri”) autonom. Ceea ce e o probă a faptului că proza lui Cimpoeşu e traversată de un nerv realist, de care autorul însuşi e conştient şi în virtutea căruia îşi organizează benevol materia. Abia de acum încolo poate începe investigarea devierilor şi diversiunilor narative la care recurge Petru Cimpoeşu şi, de fapt, decelarea adevăratelor merite ale romanului. E prea puţin important dacă acest instinct al acţiunii e jucat sau nu. Ce contează e că există şi e eficacitatea lui literară nu e o iluzie. Contextul nu trebuie scăpat din vedere: ştim despre aceste peripeţii exact atât cât ne dezvăluie unul dintre artizanii lor. Care are interesul de a le cosmetiza (iată de unde edulcorarea unor întâmplări, până la urmă, penale) şi, pe deasupra, de a le păstra în marginile credibilului (pentru că o depoziţie fantezistă e o depoziţie nulă). Cât din ce relatează inclupatul se poate lua de bun ? E o întrebare care ar trebui să suscite precauţiile cititorului. Simion nu e un Victor Petrini şi nici măcar un Humbert Humbert. Nici o criză nu pare să-i secţioneze conştiinţa. Suntem în plin paradox al spartanului (multiplicat în oglindă), ceea ce conduce direct la dizolvarea realităţii.

Ascultând pledoaria avocatului său (numit, exact aşa, „Avocat European”), protagonistul are un moment de falsă iluminare. E convins că va scăpa, deşi discursul e de un populism soporific. Şi nici măcar amănuntul că, după acest spectacol, apărătorul e cel dintâi închis (fiind un impostor fără calificare) nu-l tulbură. Un aer de iresponsabilitate pare să-i umfle încontinuu plămânii. Nu-şi neagă culpa, dar refuză să-i vadă dimensiunea exactă. Nu cunoaştem nici măcar încadrarea juridică a cazului. Ultima pagină a romanului poate fi citită şi ca preludiu al unei crime:

„Îl ascultam şi mă uitam la chinezoaică, chiar în ochii ei. Cred că era prima dată când o priveam fără să mă gândesc la anumite lucruri neconvenabile, deşi abia acum îmi dădeam seama cât de dragă mi-era. Se uita şi ea la mine, fără să spună nimic. Nici n-ar fi avut ce, fiindcă nu ştia cuvinte. Ştiam amândoi că urmează o luptă lungă şi inegală, pe care Bazil o va pierde” (p. 226).

E un semn categoric că Petru Cimpoeşu distribuie, în rolurile grave, fantoşe. În loc să-şi sape în piatră cuvintele, Simion se mulţumeşte să grifoneze. Pamfletul teribil în care acesta trasează harta Bacăului de azi (cu sărăcie lucie, oameni trişti şi femei „năsoase”) conţine numeroase ezitări marcate ca atare (asperităţile de limbaj fiind, pur şi simplu, tăiate cu o linie şi înlocuite cu vorbe de umplutură: „interesant” sau „special”). Pertractările şi retractările de toată mâna abundă şi e de-ajuns ca o afirmaţie să capete o nuanţă patetică pentru ca vocea din off s-o maculeze. Nu o dată, nu de două ori, ci uneori până la aneantizare. Aşa-numitul „război al postacilor” e o minuţioasă luare în derâdere a unui fenomen din care presa de la noi s-a hrănit din plin. Câteva săgeţi sunt aruncate şi înspre dacomania resuscitată azi la liber (după ce, cândva, fusese monopolul protocroniştilor). Dincolo de nostimade (domeniul de expertiză al prozatorului), avem aici, o lume în amănunt asemănătoare cu a noastră, cu deosebirea că, în ţesutul lui adânc, Cimpoeşu nu indică vreo culpă spirituală, ci una nevrotică. Universul interior al eroilor săi e dereglat nu de malefícii, ci de psihopatii. E ceea ce sesizase, acum aproape un secol, un mare poet român în închisoarea de la Văcăreşti, acolo unde faptele abominabile aveau drept agenţi nişte suflete, în fond, inocente.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara