Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Plastică:
Florin Mitroi - posteritate precoce şi ingenuă de Pavel Şuşară


Fulgerătoarea dispariţie a lui Florin Mitroi, pe lîngă reacţiile de durere şi de revoltă pe care le stîrneşte firesc un asemenea eveniment tragic şi absurd, are şi o dimensiune particulară şi ireductibilă. Spre deosebire de dispariţia altor artişti importanţi, a lui Ion Dumitriu, de pildă, a Getei Năpăruş, a lui Ion Bitzan, a lui Florin Niculiu, a lui Horia Bernea, a lui Alin Gheorghiu, a lui Gh. Iliescu-Călineşti şi încă a multora pe care nu-i mai amintesc acum, lesne de evalut prin golul imens pe care ea l-a lăsat în viaţa noastră artistică, moartea lui Florin Mitroi creează derută şi confuzie. în vreme ce artiştii mai sus amintiţi aveau o imagine culturală puternic acreditată şi o prezenţă publică pregnantă, Mitroi părăseşte această lume într-un cvasianonimat, cunoscut aproape exclusiv în cercurile artistice şi în mediile universitare specifice. Dar cum sunt puţini, în afara colegilor, cei care l-au cunoscut, cu atît mai puţini sunt cei care i-au pătruns în atelier şi au avut privilegiul accesului direct la lucrări. Din acestă pricină, recuperarea pictorului ar trebui începută cu identificarea omului, cu apropierea atentă şi discretă de existenţa lui nemijlocită. Ceea ce nu este tocmai simplu. Şi astfel, din realitatea cea mai brută şi din cea mai strictă contemporaneitate, păşim acum direct în spaţiul aproximaţiilor şi în plină ficţiune.



Solitudine şi sociabilitate
Multă vreme, mai exact pînă în 1990, Florin Mitroi a funcţionat ca profesor de tehnici la Facultatea de Istoria şi Teoria Artei, pe atunci Muzeologie, a Academiei de Arte Frumoase. Neavînd o catedră de pictură propriu-zisă, prezenţa lui în sistemul învăţămîntului artistic era, oarecum, marginală. Obligat să educe teoreticieni, şi nu să formeze artişti, el era, chiar şi administrativ, decontextualizat, constrîns la singurătate şi fatalmente ţinut la distanţă de acel privilegiu unic al oricărui profesor de specialităţi de a-şi replica personalitatea, de a se prelungi în discipoli, de a face, cu alte cuvinte, şcoală. Exilat între viitorii muzeografi, istorici şi critici ai artei, el făcea mai curînd educaţie unor amatori decît participa la construcţia unor creatori, aşa cum orice artist şi-ar fi dorit-o şi ar fi meritat-o. Avîndu-l eu însumi profesor, nu mi-am dat seama nici în perioada studenţiei, după cum nu pot realiza nici acum, retroactiv, dacă Mitroi şi-a fi dorit, în secret, o catedră de pictură şi dacă, în sinea lui, ipostaza de simplu iniţiator în tehnicile artistice era resimţită ca insuficientă şi limitativă. însă indiferent de faptul că existau sau nu anumite aspiraţii nemărturisite, prezenţa sa printre studenţii de la teorie a fost una providenţială. Şi asta pentru că Mitroi nu era un simplu profesor, un pedagog aplicat, conştiincios şi atît, ci un adevărat ghid în lumea vizibilă, un indiscutabil iniţiat în complexul de forme, de volume, de culori, de linii şi de accente la care se reduce, în ultimă instanţă, întregul nostru univers. Cu o cultură plastică impresionantă şi cu o cultură generală profundă şi discretă, el recompunea, asemenea unui paleontolog, întregul unei imagini pornind de la un singur element ori, dimpotrivă, era în măsură să surpe, dintr-o singură privire, ceea ce părea a fi un întreg, doar pentru a salva un solitar accent autentic pierdut sub avalanşa atîtor stimuli parazitari. Uscat şi auster ca un contabil, de o timiditate pe care doar lentilele reuşeau, oarecum, să i-o mai atenueze, el vorbea puţin şi în fraze scurte, comunicînd esenţialul precipitat, ca şi cînd ar fi vrut să scape rapid de o corvoadă ce i-a fost impusă printr-un act de voinţă străin. Vizibil jenat în grupuri mari şi excesiv de precaut în prezenţa celor necunoscuţi, el lăsa permanent impresia unui singuratic ultragiat, a unui solitar scos abuziv în piaţa publică. Dar o dată trecut pragul primului contact şi apoi dizolvată crusta aceea fragilă care mai mult mima protecţia decît o oferea de fapt, Florin Mitroi se transforma aproape neverosimil. Frazele scurte se preschimbau, pe nesimţite, în epică şoptită, sentinţele în judecăţi morale, iar informaţia rece în observaţii profunde şi, nu o dată, pline de umor, uneori chiar de un umor trist şi uşor resemnat. în mod cert, Florin Mitroi suferea; suferea prin natura lui, suferea fizic, suferea moral în calitatea sa de martor involuntar la evenimentele unei lumi absurde, suferea cu o voluptate secretă în disputele interminabile cu pictura, cu ordinea ei ascunsă, cu inerţiile şi cu revoltele materiei şi ale limbajului. Amestec ciudat de lumi contradictorii, cu vocaţia solitudinii şi, în acelaşi timp, însetat de comunicare, înfricoşat de experienţele trecutului, cu precădere de acelea ale anilor '50-'60, dar şi neînduplecat în opţiunile sale morale, sobru pînă la austeritate, dar şi comunicativ şi ironic cu mult rafinament, aparent abstras, dar cu o rară acuitate a observaţiei, el s-a raportat la tot ce-l înconjura, la propria sa existenţă şi la istoria momentului însuşi, în acelaşi dublu registru: printr-o privire necruţătoare şi cu un infailibil simţ etic. După 1990, a luat o clasă de pictură, ceea ce poate constitui un răspuns implicit la întrebarea privind dorinţa sa intimă de a avea elevi şi, eventual, continuatori.


Pictura, între fascinaţie şi revoltă
Pentru Florin Mitroi pictura nu a fost doar un simplu exerciţiu cultural, o formă abilă de comunicare codificată cu un privitor mai mult sau mai puţin prevenit, o hîrjoană ludică sau o scrutare gravă prin spaţiile nelimitate ale posibilului. Mai întîi, ea era un amplu şi complicat ceremonial tehnic, un recurs la memoria arhaică a genurilor, o subtilă convocare la realitatea imediată atît a lumii organice, cît şi a regnului mineral. El a fost unul dintre puţinii pictori moderni, şi acest fapt este valabil nu doar pentru spaţiul artei româneşti, care nu a folosit niciodată culorile de ulei. Ostil prin natura lui faţă de orice efect, de orice strălucire exterioară şi conjuncturală, el i-a preferat uleiului culorile de apă, în speţă tempera cu ou, tocmai din această pricină. Spre deosebire de tînăra tehnică a uleiului, fastuoasă şi volubilă prin însăşi materialitatea sa, tempera cu ou are o sonoritate stinsă, o suprafaţă caldă, absorbantă şi atemporală. Lumina nu glisează pe suprafaţa pictată cu tempera, aşa cum se întîmplă în cazul uleiului, nu se răsfrînge doar pe acea peliculă exterioară pe care o părăseşte apoi tot atît de subit pe cît de spontan a şi apărut, ci se interiorizează, se insinuează în particulele intime ale pigmentului pînă face corp comun cu acesta şi împreună cu care iese din locvacitatea diurnă a materiei spre a trece, tot împreună, într-o existenţă necircumstanţiată. Din această relaţie specială cu pictura, cu pictura înţeleasă ca act ceremonial şi ca formă de restauraţie a echilibrului şi a ordinii raţionale a lumii sensibile, derivă, în ultimă instanţă, şi preocuparea exclusivă a artistului pentru momentul creaţiei, al elaborării, şi într-o măsură extrem de mică, dacă nu chiar foarte aproape de nivelul zero, pentru spectacolul expunerii şi pentru ieşirea în public, în general. Deşi interesat de tot ceea ce ochiul poate să absoarbă, de la accentul de culoare întîmplător sau de la forma spontană şi pînă la construcţiile simbolice de o mare complexitate şi la amplele simfonii cromatice pe care istoria artei le oferă cu generozitate, Florin Mitroi şi-a restrîns interesul, în propria-i creaţie, la cîteva teme mari şi la cîţiva moduli uşor de recunoscut şi de identificat. În pofida discreţiei sale absolute şi a spaimei profunde în faţa gesturilor risipitoare şi a redundanţelor de tot felul, el a fost, în esenţă, un experimentator, un cercetător aplicat şi cu tentaţia anonimatului, al tuturor componentelor pe care le implică actul de creaţie. Fixat, aparent, în bidimensionalitatea fizică şi în coordonatele clasicizate ale spaţiului picturii, în realitate Mitroi s-a adîncit în cea mai severă investigaţie a generozităţii şi a limitelor limbajului, precum şi în aceea a capacităţii omeneşti de a cunoaşte atît lumea exterioară, cît şi propria sa vocaţie de a colora afectiv şi de a personaliza această lume. în acelaşi timp, pictura constituia pentru el şi o formă de sancţiune morală, o modalitate sigură de a identifica acele calităţi ale obiectelor şi ale lucrurilor care oferă un răspuns pregnant, axiomatic, la problemele existenţei, şi care substituie, în acelaşi timp, ca într-un ceremonial magic, acţiunea brută şi reacţia vulgară. în esenţă, întreaga pictură a lui Florin Mitroi este o încercare de stopare a lumii, de suspendare a acesteia în efigie, şi nicidecum un comentariu narcisiac pe marginea expresivităţii ei tranzitorii. Ca dinamică sufletescă şi ca stilistică generală, Florin Mitroi este un nonfigurativ, un spirit platonician sau oriental, iar raporturile sale cu nivelul senzorial şi vizibil al realului se stabilesc în termeni absoluţi şi lipsiţi de orice echivoc. Atunci cînd pictorul experimentează forme pure, cînd cercetează disponibilităţile ascunse ale substanţei şi ale limbajului, dispare cu totul orice referent narativ, iar forma care se naşte din această realaţie a artistului cu propriile sale instrumente este realitatea însăşi, anistorică, fără trecut şi fără viitor, un fel de icoană fără transcendenţă, adică una în transparenţa căreia nu intră şi nu se întrezăreşte nici o altă realitate descriptibilă. Aici, Florin Mitroi manipulează doar esenţe şi sugerează existenţe fondatoare: cer/pămînt, întuneric/lumină, opacitate/transparenţă, jos/sus, gravitaţie/imponderabilitate, materie/spirit.
Tonurile terne, terurile, nuanţele magmatice şi feminine, se întîlnesc şi se întrepătrund deseori cu aurul incendiar şi dizolvant, cu strălucirea lui impersonală şi majestoasă. Nici atunci cînd pictorul trece către lumea obiectelor, cînd interesul său merge către structurile constituite, către arhitectura intimă a formelor sau numai către semnificaţia morală a acestora, perspectiva nu se modifică esenţial. Obiectul, sursa, reperul, sau oricum am vrea să-i mai spunem, părăseşte orice context, îşi pierde orice memorie, îşi aboleşte orice funcţiune episodică, se desubstanţializează pînă la limita arhetipului, şi devine, prin solitudine şi prin monumentalitate, o axă a lumii, o realitate unică şi desăvîrşită. Fie că este cuţit, secure, căuc, căldăruşă sau lingură, şi trebuie observată fascinaţia lui Mitroi pentru formele umile, fără mitologii înalte, dar cu o profundă rezonanţă afectivă şi domestică, obiectul-motiv evadează subit din propria sa natură şi devine hieroglifă, efigie, mit. Materia se preschimbă prompt în concept; cuţitul devine Cuţit, securea, Secure, căucul, Căuc ş.a.m.d. Chipul uman însuşi, în special acela feminin, a cărui sursă directă o constituie icoanele populare şi pictura populară din zona Olteniei, în special aceea de pe cruci, pe care Mitroi le-a studiat îndelung şi profund, deşi pare mereu acelaşi, reluat pînă la obsesie, este, în fond, obiectul unui comentariu cu totul special asupra Genezei, asupra naşterii umanităţii din sursă unică, asupra revărsării lui Unu în Multiplu. Ceea ce pare a fi un chip feminin este, de fapt, un chip generic, un fel de androgin plastic, o Mumă prolifică şi eternă, iar ceea ce pare a fi un singur chip se dovedeşte a fi, la o analiză atentă, una dintre cele mai frumoase şi mai fascinante modalităţi de a omagia libertatea şi diversitatea în spaţiul, aparent restrictiv, al aceluiaşi motiv. în ultimii ani, interesul artistului s-a diversificat. În preocupările sale au început să intre şi alte materiale şi tehnici decît acelea consacrate ale picturii, cum ar fi tabla de metal şi decupajul, iar referinţele la lumea din jur, sau mai curînd la reacţiile faţă de acestă lume, au căpătat o expresie mai directă. Securea şi cuţitul, altădată motive încărcate de afecţiune şi de tandreţe, şi-au redescoperit acum vocaţia punitivă şi funcţiile destructive. De multe ori artistul însuşi, în ipostaza autoportretului vag, se plaseză explicit sub acţiunea agresivă a acestora. într-un fel sau altul, presiunea istoriei şi disfuncţiile vremurilor au acţionat asupra conştiinţei lui Florin Mitroi ca semnal cert al unei agresiuni ontice, ca sursă a unui rău profund care trebuie, în acelaşi timp, identificat şi sancţionat.



O posteritate precoce şi ingenuă
În timpul vieţii, Florin Mitroi a avut o singură expoziţie personală, cea de la Catacomba, şi a mai expus, din cînd în cînd, la saloane şi pe la alte expoziţii de grup. Opera sa, vastă şi profundă în acelaşi timp, este realmente necunoscută. Cele cîteva zeci de lucrări care au circulat pînă acum, de cele mai multe ori solitare, pot să identifice doar prezenţa şi stilul pictorului, dar nu pot, în nici un caz, aproxima anvergura întregului şi traseele atît de complexe ale gîndirii sale plastice.
Cercetător al limbajului, însă fără gesticulaţii avangardiste, cu o pregnantă componentă afectivă în expresie, dar lipsit de orice sentimentalism, artist cu un puternic mesaj spiritual, în absenţa oricărui dezmăţ retoric sau a vreunei iconografii denotativ-ecleziale, Florin Mitroi a lăsat totul pe seama posterităţii. A unei posterităţi pe care nimeni nu o poate încă evalua sub raportul generozităţii, dar care nu lasă nici un dubiu în ceea ce priveşte ingenuitatea. Posteritatea lui Mitroi are, aşadar, două caracteristici indiscutabile: este precoce şi virgină. Celei dintîi nu i se poate nimeni împotrivi, iar de cea de-a doua nu ştiu dacă vom fi demni.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara