Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Editorial:
Foşnetul literaturii la Ateneu de Nicolae Manolescu


Luni 27 septembrie, la Ateneul român, a avut loc o întâlnire cu Herta Müller, scriitoarea germană de origine română, laureată a Premiului Nobel în 2009. N-am văzut de mult o sală atât de plină.

Am fost foarte mândru de intelectualii români care au dorit să participe la dialogul dintre cunoscuta scriitoare şi Gabriel Liiceanu, directorul Editurii Humanitas, care i-a publicat ultimele romane. În pagina de „Ochi magic" din acest număr puteţi citi o notă referitoare la comentariile consacrate Hertei Müller de către revista „Observator cultural", iar în numărul de săptămâna viitoare al revistei noastre veţi afla cum s-a desfăşurat seara de 28 septembrie, precum şi o cronică la cel mai recent roman al scriitoarei tradus în limba română.

Herta Müller a citit câteva pagini din romanul Leagănul respiraţiei, care ar fi trebuit să fie scris în colaborare cu Oskar Pastior ca o evocare a lagărului sovietic în care au fost internaţi în ianuarie 1945 numeroşi germani din România. După moartea lui Pastior, romanul a fost scris de Herta Müller, care a strâns cu grijă documentele necesare şi le-a prezentat sub forma unei ficţiuni. Lectura a fost în germană. Publicul din sală avea tipărită o versiune în română (datorată lui Alexandru Al. Şahighian), pe nişte foi volante. De câte ori se schimba pagina, fâşâitul hârtiei umplea sala. Romanul este excepţional. Fragmentele citite, aşijderea. Tăcerea impresionată nu era întreruptă decât de foşnetul literaturii.

Discuţia dintre Herta Müller şi Gabriel Liiceanu a fost, pe cât de pasionantă, pe atât de tensionată. Se confruntau puncte de vedere opuse cel puţin în trei privinţe. Herta Müller a părăsit România la sfârşitul anilor 80, când avea puţin peste 30 de ani, stabilindu-se în Germania. Gabriel Liiceanu a trăit în România până în 1989 şi, fireşte, şi după aceea. Prima diferenţă dintre cei doi s-a ivit în clipa în care Liiceanu a întrebat-o pe conlocutoarea lui despre patria scriitorului. Herta Müller a dat un răspun extraordinar: patria scriitorului nu este limba lui, ci conţinutul acestei limbi. În Germania, ea şi-a pierdut acest conţinut. Patria i-a fost răpită. Liiceanu a remarcat că şi scriitorilor rămaşi în ţară le-a fost răpit acest conţinut, obligaţi să-şi însuşească limba de lemn a ideologiei comuniste. Şi ei au fost nişte minoritari în propria ţară. Herta Müller n-a acceptat paralela. Minoratul îşi are orgoliul lui. De aici a decurs a doua neînţelegere. După părerea Hertei Müller, în România, minoritarii, etnici sau politici, n-au găsit niciun sprijin. Opinia literară ar fi fost pasivă şi supusă. Sala a aplaudat. Am privit în jur. Erau foarte puţini intelectuali care să fi dovedit curaj în anii comunismului. Cei mai mulţi au tăcut. De ce acest masochism? Şi mai curios este că Herta Müller însăşi a recunoscut că s-a comportat exact ca ei. Literatura ei critică a fost scrisă exclusiv în Germania. Dictatura ceauşistă nu a permis decât o singură formă de disidenţă şi anume aceea a unei literaturi apolitice.

Înainte de a releva cea de a treia deosebire dintre cei doi, o precizare: e destul să răsfoieşti dosarul de Securitate al lui Dorin Tudoran, recent apărut la Polirom, ca să vezi că, printre măsurile pe care le adopta Securitatea contra disidenţilor, era şi aceea a anihilării scriitorilor care formau grupul de sprijin al celor urmăriţi şi periclitaţi. Niciunul dintre disidenţi n-a fost lăsat cu adevărat singur. Consiliul USR a reprezentat un organism public extrem de activ în protecţia scriitorilor scoşi de regim în afara legii. Herta Müller nu avea, poate, de unde să ştie aceste lucruri. Ar fi fost de datoria lui Liiceanu să i le spună. A treia diferenţă de punct de vedere a constat în aceea că, dacă, pentru Liiceanu, o carte bună este o carte bună, indiferent de caracterul ei politic sau apolitic (şi sunt de acord cu el că apolitismul poate fi o formă de politică în regimurile autoritare), pentru Herta Müller, apolitismul scriitorilor români din anii de comunism ar fi fost, spre deosebire de ce s-a întâmplat în alte ţări comuniste, o formă de laşitate. Inverosimilă simplificare din partea unei scriitoare care a trăit pe pielea ei comunismul! În această simplificare, se vede cu ochiul liber o sechelă de gândire stângistă, cu atât mai ciudată cu cât Herta Müller însăşi i-a criticat, în memorabila seară de 28 septembrie, pe colegii ei occidentali care nutresc şi astăzi nostalgii după un comunism pe care nu l-au trăit.