Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Interviu:
"Fără literatură, civilizaţia umană ar fi mult mai săracă, iar libertatea ar avea de suferit" de Mariana Sipoş


Mariana Sipoş: Un subiect care preocupă mult mediile intelectuale româneşti cu prilejul revenirii dvs. în România este articolul pe care l-aţi publicat la Madrid 1 în urmă cu zece ani, în urma vizitei dvs. anterioare, prilejuite de lansarea volumului autobiografic Peştele în apă. Nu ştiu dacă v-aţi dat seama, dar se comentează mult impresiile dvs. de atunci. Aş vrea să ştiu, deşi nu aţi avut încă timp la dispoziţie, dacă acum constataţi vreo schimbare a ceea ce aţi scris atunci, nu atât despre România, cât despre anumiţi intelectuali. Impresia dvs. s-a schimbat sau măcar credeţi că există o posibilitate de a se fi schimbat ceva, mai ales în ceea ce priveşte observaţia dvs. că exista în 1995 un anumit gen de sechele naţionaliste în România şi o anumită discriminare a etniei romilor, să zicem...

Mario Vargas Llosa: În 48 de ore de cînd sunt aici ar fi puţin hazardat să trag concluzii, după o şedere atît de scurtă. Dar am speranţa că în aceşti zece ani instituţiile democrtice s-au consolidat şi procesul de integrare în Europa a contribuit mult la perfecţionarea democratizării, la stoparea sau atenuarea reflexelor naţionaliste foarte periculoase în oricare societate, dat fiind că sunt o ameninţare la adresa democraţiei. Naţionalismul este o ideologie exclusivistă, care creează prejudicii, împiedică integrarea şi apropierea de alte culturi şi popoare.

Din punctul meu de vedere naţionalismul este unul din cele mai primejdioase şi mai mari piedici pentru ca proiectul integrării europene să reuşească, un proiect al unei Europe care pentru mine este cel mai important şi cel mai idealist pe care l-a generat cultura democratică.

MS: Aţi afirmat cîndva că naţionalismul este cultura incultului. Totuşi, în România, dar cred că şi în Peru şi în alte state în curs de dezvoltare, se crede că poate exista un naţionalism bun. Argumentul pe care îl oferă susţinătorii lui este că, de exemplu, cetăţeni americani au un adevărat cult pentru steagul naţional, că ascultă imnul cu mîna pe inimă... Poate exista un naţionalism rău şi unul bun?

MVL: Nu. Eu cred că nu! Cred că există un anumit stadiu al luptei popoarelor împotriva colonizării, de exemplu, mă refer la ţările care sunt ocupate, invadate, cucerite, care, bineînţeles că au dreptul să lupte pentru libertate şi în aceste circumstanţe naţionalismul poate apărea ca un liant social, cu anumite trăsături pozitive. Dar dacă supui naţionalismul unei analize raţionale, descoperi că este o ideologie de tip colectivist, care tinde să definească individul nu în funcţie de propriile sale merite şi de propria sa valoare, ci în mod fundamental, în funcţie de apartenenţa sa la o colectivitate. Ca şi cum, faptul de a se fi născut într-o anumită colectivitate ar putea fi un privilegiu sau un merit şi nu un simplu accident în destinul indivizilor.

Cred că naţionalismul trebuie să fie combătut pentru că a fost sursa celor mai mari catastrofe din istoria omenirii: cele două războaie mondiale care au devastat Europa şi-au avut originea în ideologia naţionalistă. O bună parte a tragediilor din lumea a treia au, de asemenea, originea în naţionalism. America Latina nu ar fi continentul sărac şi înapoiat de acum fără această stupiditate naţionalistă care, a făcut ca ţările latinoamericane, de-a lungul istoriei lor republicane, să cheltuiască sume enorme înarmîndu-se una contra alteia. Ceea ce a dus nu numai la războaie sîngeroase, dar a permis şi ca militarismul să devină o instituţie care a împiedicat dezvoltarea democraţiei, care a menţinut ţările noastre sub dominaţia unor caudillos, a unor şefi atotputernici şi autoritari, care a devenit obstacolul major pentru ca America Latină să fie o zonă democratică şi modernă.

Naţionalismul a stat în spatele lui Hitler, a stat în spatele lui Stalin, în spatele lui Mao Tze Dung, în spatele acestui satrap care se numea Ceauşescu. A fost instrumentul pe care l-au folosit toţi dictatorii, fie de stînga sau de dreapta, pentru a-şi domina propriile popoare, pentru a-i acuza de trădători pe dizidenţi, pentru a crea iluzia unei unităţi naţionale în jurul unei fantasme.

Cred că acum, în momentul globalizării, în era unei dispariţii lente a frontierelor trenuie să combatem naţionalismul cu fermitate pentru că prin valorile culturii democratice, ale statului de drept, prin respectarea drepturilor omului se poate obţine tot ceea ce poate părea pozitiv în cadrul naţionalismului, fără a apela la această formă de colectivism aproape religios care este, de fapt, orice fel de naţionalism.

MS: Am insistat cu întrebările mele, pe acest aspect, pentru că şi dvs. în articolul dvs. aţi insistat şi aţi subliniat că tocmai intelectualii - unii dintre intelectualii cu care aţi petrecut mai mult timp în 1995 - au făcut afirmaţiile care v-au contrariat atît de mult şi v-au determinat să le comentaţi în articolul dvs. Vreau să cred că acum, aici în România sau în timpul participării dvs. în anii din urmă la congrese şi alte reuniuni internaţionale, aţi putut cunoaşte alt gen de intelectuali români. Puteţi să-mi confirmaţi această convingere?

MVL: Cunosc mulţi oameni din România, dar dacă ar fi să aleg un exemplu, l-aş cita pe Andrei Pleşu, cu care sunt prieten din timpul unei burse pe care am avut-o amîndoi la Berlin. Cred că este tipul de intelectual care cunoaşte în profunzime cultura română şi totuşi este un cetăţean al lumii în plan cultural, se mişcă la fel de dezinvolt în mai multe limbi, în mai multe tradiţii culturale... Ceea ce gândeşte, ceea ce scrie şi ceea ce va face în fruntea Institutului Cultural pentru crearea unor punţi spre alte societăţi, spre alte culturi, spre intelectualii din alte culturi poate fi considerat menirea unui intelectual cinstit, integru: aceea de a combate prejudecăţile, de a combate opţiunile provinciale, limitate, caracteristice poziţiilor naţionaliste şi să pună în locul lor o viziune deschisă spre universalitate, cea mai bună modalitate de a lupta contra stereotipurilor, a locurilor comune, a ceea ce Flaubert numea ,ideile primite de-a gata", ideile pe care unii le repetă ca nişte papagali, fără a le supune unei analize judicioase.

Am vorbit de Andrei Pleşu, pentru că îl cunosc mai bine, dar sunt sigur că există foarte mulţi intelectuali şi oameni de cultură în România care se pot compara cu el.

MS: Trăiţi în patru mari capitale ale lumii, Lima, Londra, Paris şi Madrid. În plus călătoriţi foarte mult, ţineţi conferinţe în diverse universităţi din lume, participaţi la congrese, la dezbateri pe teme de actualitate. Cum vi se pare că este cunoscută România în plan cultural în lume?

MVL: Este cunoscută în primul rând prin scriitorii care au făcut pasul spre altă limbă, spre alte culturi, lăsând urme profunde în cultura ţărilor în care au trăit în exil. E vorba de Eliade, Cioran, Ionescu, pentru a cita doar aceste trei personalităţi ilustre, dar mai este şi Tristan Tzara, mai este şi Brâncuşi. Eu cred că este foarte important ca scriitorul să se considere cetăţean al lumii, cei trei pe care i-am menţionat au reuşit să fie şi prin aceasta nu au sărăcit România, dimpotrivă, au îmbogăţit-o, i-au conferit cartea de vizită a unei culturi care poate produce creatori, cercetători sau gînditori capabili să se înscrie în marea cultură a umanităţii. Este o atitudine care poate călăuzi toţi intelectualii şi scriitorii, acum, la începutul secolului XXI.

MS: Dar ştiţi ce se întîmplă la noi: după cincisprezece ani de libertate, după ce i-am descoperit şi noi pe scriitorii citaţi de dvs., pentru că înainte erau interzişi sau prost cunoscuţi datorită propagandei comuniste, ieşim în lume tot cu ei, ne prezentăm în lume numai cu ei. În plus, ei nu mai trăiesc. Avem azi scriitori foarte buni, avem eseişti, filosofi şi totuşi nu sunt cunoscuţi peste hotare, chiar dacă, să zicem, reuşesc să publice o carte la Paris sau în America. Ce ar trebui să facem?

MVL: Să ieşiţi din ghetto.

MS: Cum?

MVL: Ghetto-ul a fost una din trăsăturile caracteristice ale stalinismului în anii Războiului Rece care închidea ţările în interiorul unor graniţe foarte stricte şi împiedica schimbul de idei şi comunicarea. Din fericire, sub acest aspect se observă un progres. Uniunea Europeană este pentru mine exemplul cel mai bun al transformării pe care o trăieşte Europa de la căderea comunismului şi cred că România va avea mai multe oportunităţi de a convieţui în plan cultural, artistic, într-un spaţiu mult mai amplu, mult mai puţin limitat decît atunci cînd era o societate închisă. Cred că toţi cei care suntem preocupaţi de problemele intelectuale de azi trebuie să luam în calcul această posibilitate care ni se oferă de a şterge barierele, de a stimula schimburile culturale reale şi prin intermediul unei politici inteligente în privinţa traducerilor şi contactelor, să contribuim la cunoaşterea operelor valoroase şi a ideilor importante, chiar dacă aparţin unor ţări mici şi fără o mare tradiţie culturală, cum este cazul ţărilor din lumea a treia.

MS: În acest context, care credeţi că este rolul unui Festival de literatură cum este cel de la Neptun?

MVL: Exact acela de a face cunoscut ceea ce este necunoscut şi de a pune în contact intelectuali şi scriitori pe care, din cauza distanţei sau a altor nenumărate motive, nu ar avea cum să se cunoscă şi de a-şi împărtăşi ideile unii altora. Graţie acestui gen de întîlniri, cum este cea de la Neptun, eu am cunoscut mulţi scriitori foarte importanţi din lumea întreagă şi mai ales, am putut să aflu multe lucruri despre cărţile lor pe care probabil nu le-aş fi aflat niciodată. Aşa că eu sunt de acord să existe cît mai multe festivaluri, congrese, reuniuni, pentru că este un mod de a crea punţi şi de a deschide graniţele care ne separă.

MS: Tema acestui festival este: ,Eu scriu. Cine mă citeşte?" Din cîte am înţeles, conferinţa dvs. a fost programată să fie actul de închidere al festivalului. Pentru cititorii României literare care nu vor avea posibilitatea să vă asculte, aş vrea să ne spuneţi dacă vă preocupă pentru cine scrieţi. Mai concret, dacă în timp ce scrieţi, aveţi în minte un cititor anume?

MVL: Nu. Cînd scriu, nu cred că sunt conştient de un cititor special pentru care scriu. A scrie este un act solitar în care te concentrezi asupra ta însuţi, ai un dialog doar cu propriile gînduri şi închipuiri şi nu ştiu dacă vreun scriitor scrie gîndindu-se clar la un public anume. Nu este cazul meu oricum.

Desigur, cred că actul de a scrie implică mereu o voinţă de comunicare şi nu cred că există cineva care să scrie doar pentru el însuşi, că poate exista o asemenea opţiune de singurătate totală. Pentru mine, literatura este un efort de a ajunge la celălalt, la cititor, fără de care literatura nu se materializează. Această materializare se produce nu cînd scrii, ci cînd ceea ce ai scris este citit de cineva. Atunci se stabileşte acea comunicare tăcută, misterioasă, dintre opera literară şi cititor. Desigur, cred că literatura umple un gol din viaţa noastră, datorită ei, fără această viaţă paralelă pe care o trăim datorită cărţilor, existenţa, vieţile noastre ar fi mult mai mediocre, ne-am simţi mult mai frustraţi.

MS: E o întrebare absurdă care se poate pune: aţi mai scrie dacă aţi şti că nu vă citeşte nimeni?

MVL: Cred că nimeni nu ar mai scrie, dar mereu există convingerea că mai devreme sau mai tîrziu cineva tot te va citi. Pentru că literatura se bazează pe una dintre activităţile cele mai frecvente din toate timpurile: aceea de a povesti, de a spune poveşti. Mereu s-au spus poveşti în faţa unui ascultător sau a unui grup de ascultători. Este o ocupaţie care se află la originea civilizaţiei, care s-a născut probabil o dată cu limbajul însuşi. Pentru mine, literatura este o ramificaţie a acestui mod imemorial de petrecere a timpului care presupune mereu un povestitor şi publicul său.

MS: Dacă analizăm a doua parte a întrebării, aici la Neptun, până să veniţi dvs., scriitorii şi-au manifestat îngrijorarea faţă de scăderea numărului cititorilor. Vă preocupă acest aspect? Trebuie să fie preocupat scriitorul de felul cum se vinde opera lui, cum este distribuită? Desigur, dvs. aveţi o agentă literară care s-a dovedit a fi genială, Carmen Balcells, care a luat asupra ei, cu succes aceste preocupări şi a făcut minuni, nu numai în cazul dvs., ci şi în cazul unui număr însemnat de scriitori de primă mărime din lumea hispanică. Dar ce credeţi în general?

MVL: Nu se pot stabili norme generale în privinţa aceasta. Există autori care sunt foarte preocupaţi de partea pur industrială, comercială, a muncii lor literare: cine îi publică, în ce condiţii, dacă se traduc, cum se traduc cărţile lor şi e un aspect care trebuie respectat.

Pe de altă parte, există scriitori care nu se preocupă atît de mult, după cum există scriitori care au noroc sau nu au în ceea ce priveşte distribuţia şi promovarea cărţilor lor. Dar acestea sunt probleme tangente cu literatura, care nu au nimic propriu-zis în comun cu scrisul, cu literatura.

Dar, referitor la dezbaterile de aici, eu nu cred că este adevărat că azi se citeşte mai puţin decît în alte epoci. Dimpotrivă. Niciodată nu s-a citit mai mult ca acum în toată istoria umanităţii. Se citeşte bine sau se citeşte prost, se citeşte tot ceea ce este mai bun din ceea ce se scrie sau se citesc mai degrabă cărţile-basura (Ťgunoiť, în limba spaniolă, nota mea, MS), asta e altceva, dar cei care susţin aceste teze pesimiste ignoră faptul că lectura a fost mereu o activitate a unei minorităţi, că de-a lungul istoriei cititorii au fost mereu o minoritate în oricare societate. E posibil ca azi aceste minorităţi să fi ajuns minorităţi însemnate, iar în anumite societăţi au devenit majorităţi. Aşa că nu este nici un motiv de pesimism. Desigur, eu cred că literatura este foarte importantă, că poate oferi enorm de multe lucruri bune omului şi că fără literatură, civilizaţia umană ar fi mult mai săracă. Şi mai ales, libertatea ar avea de suferit. De aceea, trebuie să stimulăm lectura, să apărăm cărţile de invazia invenţiilor mediatice, pentru că sunt convins că ambele lucruri pot coexista spre binele tuturor.

Dar toate aceste păreri pesimiste, că în viitor cărţile vor fi condamnate la dispariţie şi că literatura va deveni o activitate subterană, nu mi se par deloc justificate.

MS: Dat fiind că acest interviu este pentru o revistă literară şi deoarece mulţi cred că revistele literare nu mai sunt necesare întrucît totul se poate citi pe internet, ce credeţi despre existenţa lor, pentru că atît în România, dar ştiu că şi în Spania, există un mare număr de reviste culturale, literare, de artă, care se încăpăţînează să apară, deşi la noi toată lumea se plînge că au scăzut tirajele şi că pînă şi cele mai căutate reviste abia dacă mai pot scoate cinci mii de exemplare.

MVL (rîde): Ei bine, nu ar trebui să se vaiete pentru că în alte părţi revistele au 500 de cititori şi sînt mulţumite... Eu cred că revistele literare sînt foarte importante. Revistele literare reflectă pulsul actualităţii şi menţin interesul faţă de ceea ce se întîmplă în domeniul cultural şi deci trebuie încurajate să apară. În plus, revistele literare sînt exponentele opiniilor unor grupări, mişcări, curente literare, artistice şi este bine ca toată această diversitate să aibă unde să se exprime. Adevărul este că revistele literare au avut, în lumea de limbă spaniolă, un rol esenţial în istoria culturii. E de ajuns să ne gîndim ce ar fi fost Spania modernă fără o revistă ca Revista de Ocidente pe care a condus-o Ortega y Gasset; sau ce ar fi fost la literatura din America Latină fără reviste ca EL ojo pródigo sau fără Vuelta sau Plural, revistele editate de Octavio Paz. Sînt reviste care au marcat profund o epocă literară, care au adunat în jurul lor scriitori înrudiţi ca mod de gîndire, care împărtăşeau aceleaşi idei estetice sau politice şi care au însemnat enorm pentru a stimula dialogul şi dezbaterea intelectuală.

Aşa că revistele literare trebuie încurajate să apară, pentru că sînt prin excelenţă expresia culturală a unui moment dat.

MS: Şi care trebuie să fie rolul statului în apariţia lor?

MVL (rîde din nou): Cu cît statul intervine mai puţin în viaţa culturală, cu atît mai bine. Cred că statul trebuie să creeze condiţii favorabile, să stimuleze viaţa culturală, dar să se amestece cît mai puţin. Exită o frază pe care eu o citez mereu: ŤStatul nu plăteşte talentul, ci supunereať. Şi cu cît scriitorii sînt mai puţin supuşi statului, cu atît mai bine.

MS: Deoarece acest interviu v-a fost solicitat de România literară încă din iulie şi deoarece în această revistă a fost publicat acum unsprezece ani, în 1994, primul dvs. interviu pentru cititorii din România, lor aş vrea să vă adresaţi în încheierea convorbirii noastre.

MVL: Da, îmi amintesc de acel interviu pe care mi l-aţi luat la Madrid. Era prima oară cînd un jurnalist din România îmi solicita un interviu şi ţin foarte mult să precizez acum că sînt foarte recunoscător românilor: cititorilor mei, editorilor, jurnaliştilor din presa culturală din România, pentru generozitatea cu care au primit cărţile mele. Cred că în nici o altă ţară nu s-au tradus atîtea titluri din opera mea ca în România. Mi-au fost editate şi reeditate romanele, piesele de teatru, eseurile, iar acum totul a fost încununat de Premiul ,Ovidius". Este deosebit de stimulator pentru mine să ştiu toate acestea şi vreau să mulţumesc încă o dată, prin intermediul României literare, pentru dragostea cu care au fost şi sînt primite cărţile mele în România.

Neptun, 19 septembrie 2005

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara