Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Ideilor:
Fără surîs de Sorin Lavric

Aprivi viaţa cetăţii cu un ochi creştin înseamnă a te supune unui supliciu obligatoriu, cauza stînd în prăpastia care desparte înălţimea serafică a preceptelor de duh de josimea seacă a întîmplărilor lumeşti.

E un fel de tortură iscată de neputinţa de a găsi o împăcare între cum ar trebui să fie viaţa şi felul cum este ea cu adevărat. Pentru un astfel de credincios, sentimentul care precumpăneşte e fie resemnarea grea, fie amărăciunea dată de intuiţia că mare lucru nu e de făcut. În fond, liberul arbitru e doar o consolare de care ne agăţăm atunci cînd vrem să uităm că viitorul e descris în „Apocalipsa“ lui Ioan. Orice am face, deznodămîntul e ştiut. Şi cum ştim încotro ne îndreptăm, şi anume spre un rău tot mai mare căruia nu i se poate găsi împotrivire, singura mîngîiere e să căutăm acele rare indicii care ne amintesc că, prin găurile materiei, duhul divin răzbate în pielea unor fiinţe mirabile. Numai atunci nădejdea ia locul resemnării, clipă în care creştinul începe să simtă viaţa ca pe o trecere către ceva mai bun. Cînd însă nădejdea se stinge, sufletul recade în tortura de la început, gustînd din chinul de a asista la o lume bezmetică, în care un om ce are privilegiul credinţei ajunge să se stînjenească de viaţă, de semeni şi de caldarîmul pe care calcă.
Iată portretul lui Marius Vasileanu aşa cum se desprinde din antologia de texte pe care le-a adunat în volumul Recurs la generozitate. Întrebări despre limitele antropologiei creştine, o selecţie din articolele pe care autorul le-a publicat între noiembrie 2007 şi septembrie 2010 în suplimentul Aldine al ziarului România liberă. Dincolo de temele pe care le atinge – de la condiţia clerului şi a ierarhilor Bisericii Ortodoxe pînă la problemele acute din lumea creştină, de la viaţa şi creaţia unor teologi pînă la evenimentele religioase petrecute în ultimii ani –, impresia pe care ţi-o lasă autorul e cea a unui spirit critic, atins de amărăciune, care nu poate scăpa de urîtul vieţii decît refugiindu-se în cîteva oaze de spirit. Oazele acestea sunt fie mînăstiri ascunse de lume (precum Sihăstria), fie figuri duhovniceşti atinse de har, precum Cleopa sau Teofil Părăian. Numai în preajma lor autorul simte adierea spiritului, restul lumii copleşindu-l cu sminteala ei. De aceea, dispoziţia lui fundamentală nu e bucuria, pe care el însuşi o descrie ca fiind starea cea mai cuvenită sufletelor creştine („dacă-i întristare, se clocesc ouăle diavolului“, după vorba lui Arsenie Papacioc), ci scepticismul.
Scrisul lui Marius Vasileanu are un timbru îngîndurat, de martor contemplînd o derivă generală, de aceea, atenţia îi este atrasă de accidente, greşeli şi necuviinţe. De la băbuţele omniprezente care fac legea în incinta bisericilor, hotărînd locul în care trebuie să stai şi momentul cînd trebuie să-ţi faci cruce, pînă la pogorămintele ilicite prin care feţele bisericeşti dau dezlegări în zilele de post, de la trecutul de informatori al înalt-stătătorilor din Sfîntul Sinod al BOR pînă la scandalul provocat de gestul lui Nicolae Corneanu de a se împărtăşi laolată cu grecocatolicii. În genere, Marius Vasileanu îndrăgeşte făptura duhovnicilor, dar e mefient faţă de cea a clericilor, mai ales cînd ei ocupă un loc suspus în ierarhia bisericească. Iubeşte sfinţii, dar îi critică pe preasfinţiţi, avînd ceva din maliţia unui observator care nu are încredere în aparenţele evlavioase ale majorităţii popilor. Pentru Marius Vasileanu biserica e bună cînd e ecclesia (adunare de credincioşi) şi e rea cînd e instituţie (for birocratic şi administrativ). Proiectul de ridicare a Catedralei Neamului îl consideră a fi în discrepanţă cu înclinaţiile spiritului ortodox, care e predispus mai degrabă spre miniaturi monahale, la fel cum tevatura provocată de paşapoartele biometrice i se pare un zgomot exagerat, născut de minţi obsedate de conspiraţii.
Paginile cele mai bune conţin fie portretele unor figuri spirituale pe care Marius Vasileanu le-a cunoscut în carne şi oase, fie episoade cotidiene din care autorul ştie să extragă un înţeles creştin. Din prima categorie fac parte paginile dedicate homeopatului Ioan Ladea, părintelui Cleopa sau hermeneutei franceze Annick de Souzenelle, iar din a doua minieseuri ca cel inspirat de o caravană de melci care, traversînd o alee de parc într-o dimineaţă ploioasă, a fost ajutată la propriu de un trecător milos. „Omul nostru a raţionat rapid: cei 30-40 de melci pe care-i admira vor avea de suferit cînd se va mai încălzi dacă nu vor ajunge la timp pe iarbă, şi mai ales, vor fi în primejdie cînd vor trece mai mulţi oameni pe alee, unii cu biciclete. Astfel încît, cu toată graba în care era, ca în fiecare dimineaţă, se apucă – om matur şi aparent întreg la minte! – să ia unul cîte unul fiecare melc şi să-l transporte rapid pe iarbă către direcţia pe care o aveau deja. Ba chiar era cît pe ce să fie martorul unei tragedii: avertiză un copil care se apropia cu viteză pe o bicicletă, iar acesta se opri la timp. Astfel încît răsuflă uşurat cînd termină, conştient că făcuse o treabă bună.“ (p. 169) Episodul e demn de paginile Patericului, prin pericopa implicită pe care o conţine. Morala care răzbate din ea echivalează cu o pledoarie pentru privilegiul încetinelii, pentru arta de a zăbovi într-o lume stăpînită de morbul vitezei.
Dar ce dăunează volumului sunt tresăririle de argou gazetăresc, care pe cît de fireşti par în chenarul unui ziar de informaţie, pe atît de neplăcute cad la lectură în coperţile unei cărţi de antropologie creştină, al cărei sunet trebuie să se ridice la rangul mesajului. Iată un exemplu: „Preoţii activişti sunt şi mai haioşi: recită poezii proprii precum A. Păunescu, au mâncărimi filosofice, politice etc. Dacă nu ai suficient tact pentru a te retrage din faţa veleităţilor cultural-politice-conspiraţionistoteologice, ai sfeclit-o! Popa ţine să-şi încoarde capacităţile ‘telectuale, uitînd că un strop de har face mai mult decît un scaun la Academie.“ (p. 68) Asemenea fragmente cad sub pragul estetic al minimei calităţi literare, impresia pe care o dau fiind cea de texte menite presei de tabloid, nu gazetăriei culte din suplimentul Aldine. E ca şi cum, într-un tom cu pagini de sobră ţinută stilistică, dai din loc în loc peste paragrafe scoase dintr-o derizorie procesiune lexicală.
Marius Vasileanu este un bun mărturisitor, depunînd mărturie în marginea oamenilor aparte pe care i-a întîlnit, de unde şi grija cu care le evocă amintirea. Preocupat de istoria Rugului Aprins, pe care îl consideră un episod spiritual unic în ortodoxia noastră, autorul scrie inspirat despre Vasile Voiculescu, Andrei Scrima sau Olivier Clément. Cu o atenţie vie din cîmpul căreia nu-i scapă nici unul din evenimentele de seamă, Marius Vasileanu este un observator acut, din a cărui umoare lipsesc însă indulgenţele politicoase. Condeiul său nu e clement, ci bătăios, autorul avînd aerul unui cîrtitor de factură superioară, la care imboldul arţăgos de a-şi judeca semenii culminează în forma polemică a expresiei gazetăreşti. De aceea, în ciuda elogiului pe care îl aduce omului surîzător, autorul şi-a scris cartea fără să surîdă. „A devenit o constantă în antropologia religiei observaţia că omul care depăşeşte pe verticala spiritului gradul obişnuit de înţelegere şi de comuniune cu Creaţia se manifestă prin (su)rîs. Cel ce ştie să surîdă locuieşte întru generozitatea pe care numai spiritualitatea cristică integrală o poate conferi.“ (p. 12) Autorul nu surîde şi nici nu rîde, ci cercetează curios deşertăciunile cetăţii sau ale bisericii.
În totul, Marius Vasileanu nu scrie pentru preoţi, ci pentru intelectualii laici care au deschidere spre universul credinţei. De aceea, nu pune galimatie stearpă în substanţa textelor, ci scrie direct şi franc, dintr-un impuls spontan de a lăuda calităţi şi de a critica defecte. Că în final viaţa cetăţii rămîne neschimbată e un detaliu care nu ţine de voinţa autorului, ci de tiparul unei providenţe care a hotărît, încă de acum două mii de ani, că omenirea trebuie să meargă din rău în mai rău.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara