Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

debuturile lunii aprilie:
Fragmente de jurnal de Ana-Maria Comănici

Ana-Maria Comănici s-a născut pe 13 octombrie 1994 la Onești, județul Bacău, și a absolvit Universitatea de Artă și Design din Cluj-Napoca în 2016. Nu se mișcă într-un mediu de literați, nu are veleități de scriitor, dar fermentul din care își întreține spiritul o împinge spre o expresie a cărei directețe are negreșit virtuți literare. Dornică de a se lămuri pe sine în privința vieții, Ana Maria Comănici scrie o diaristică spontană, necăutată și tocmai de aceea convingătoare. O publicăm spre a-i încuraja imboldul de a ține jurnal. Mai tîrziu, din cheagul acestor frămîntări intense se va alege ceva de calitate. (S.L.)

14 mai 2015, Macerata (Italia)
Stau în parc pe bancă în Giardini Diaz. Am fost la o expoziție a unei japoneze unde era și Mădălin (el m-a invitat). Sunt mahmură după aseară și paragraful ăsta începe să semene exact cu jurnalul penibil din clasa a V-a, doar că nu am desenat în josul paginii fața aceea semi-anime cu o lacrimă în colțul ochiului. Poate ar trebui să o fac ca să completez atmosfera de căcat care mă înconjoară.
Urăsc să fiu obosită. Și totuși oboseala nu mă părăsește niciodată complet. Boala și moartea din pântecele mele continuă să mă sugă de energie. Sau poate exagerez puțin. Nu e chiar atât de rău. Durerile nu mai sunt atât de dese, nici atât de puternice; acum pot face sport, pot dormi.
Continui să trăiesc într-o ceață care-mi străpânește mintea și face ca emoțiile să-mi fie neclare, difuze și să le pot atribui tot felul de semnificații stupide, metafizice, sau să nu le înțeleg aproape deloc.
Uneori simt că mor. La propriu. Nimic ieftin gen „mor de dor”, „de plictiseală”, „de râs”, „de suferință”. Simt cum viața se stinge și e o senzație în piept, deasupra inimii... ca și cum inima ar înceta să mai bată, s-ar resemna, și-ar găsi liniștea. Nu s-ar mai chinui ca o pasăre să scape din colivie, ca un cobai să alerge pe o rotiță, ca să alimenteze cu energie un sistem. Și-ar înțelege soarta. S-ar ierta. S-ar accepta. Ca leneșul din povestea lui Creangă: „Ce rost are să mănânci”.
Nu mă mai doare. Inima. Am obosit de lume și am început să mă răcesc, să „mă îngroș”, iar lucrurile ce mi se întâmplă nu mai creează același răsunet.

24 noiembrie 2015
Am impresia...nu e vorba de tentativele de viol, de părăsiri, de trădări, bătăi, de nici o suferință. Eu sunt problema. Nu sunt normală. Sensibilitatea pe care o reușeam exprima doar în artă, iar atunci când cineva o aprecia, mă simțeam ca și cum pe mine m-ar accepta, trăirile mele, durerea mea, eu acceptată, așa cum nu se întâmplă în viața reală.
Astăzi, chiar și lumina mă face să plâng.
Descopăr din ce în ce mai mult minciuna în care am trăit. Nimeni nu vrea să mă asculte. Poveștile mele sunt rostite pentru a nu fi ascultate, se pierd, „tehnica vorbelor în vânt”.
Arta m-a trădat și ea. Sau poate lucrurile nu pot fi învinovățite, cum nu îl poți învinovăți nici pe Dumnezeu. Pentru ce să cerți fantome?
Disperată, minte mea se zbate prizonieră a unui cub și încearcă să găsească o altă iluzie, un alt vis în care să trăiască, doar ca să scape de suferință. Dar rămân lucidă, iar liniștea cavoului cade asupra mea. E o liniște plină de durere, iar lacrimile nu mai cad.
Bunătatea din oameni e o minciună. Sensibilitatea artiștilor la fel. Ceilalți sunt făcuți pentru a fi striviți de o balenă, ca un demiurg care se joacă în voie cu clovnii săi.
Suferința, încurcarea mea, îi hrănește.
Mi-aș dori să devin de piatră, să nu mă mai atingă, să nu îmi mai pese. Să renunț chiar și la ce aș merita, și prin asta să renunț la ei, pentru că sunt cruzi.
Moartea ultimei mele iluzii. Am mai spus asta și în trecut. Dar se pare că ultimele mele iluzii mor repetat. M-am blocat în același scenariu.

23 februarie 2016
Vești proaste; Somnolența asta mă încetinește și face lumea să pară atît de gri și de neînțeleasă.
Are și părți bune. Mai ales că parcă nimic nu mă mai îngrijorează, tot ce îmi doresc e să dorm. Sau poate doar mi-aș dori să fie așa, ca atunci în liceu. Nu îmi mai păsa de nimic, tot ce îmi doream era să dorm. Asta e singura mea amintire din perioada aceea, în rarele clipe cînd nu dormeam, tot ce îmi doream era să mă afund în întuneric, cu senzația stranie de nimic, dar nimicul mă chema, și devenise singurul loc unde îmi eram confortabilă. Îi aparțineam. Lumea oamenilor – un loc în care ființe, bucăți de ființe, se mișcă după legi nescrise, aparent din proprie inițiativă. Dar nu e adevărat. Eu știu. Eu, cînd privesc printre pleoapele gata să se închidă, V|D; sforile alea se mișcă după prescripții, iar ei nu au nici o idee despre asta. Ar fi ceva dacă și altcineva ar putea privi cu ochii întredeschiși. Am sta amîndoi așa, întinși pe iarbă, muți și triști. Hoinărind prin lume ca niște orbi sfinți și necunoscuți, batjocoriți dar nerostind nici un cuvînt de ură, pentru că noi știm – sunt doar sforile.
Voi ajunge închisă complet în mine însămi, un fel de lock-in syndrom, sau autism exagerat, ținînd totul în mine pînă la autodistrugere, pînă nodul ăsta din gît o să puște, împrăștiind scuipați de tristețe și scârbă către trecătorii ce se îndreaptă liniștiți către... oriunde s-ar îndrepta ei.
Zilele trecute i-am spus unui tip că: „Atingerile astea sunt tot ce mi-a mai rămas bun în viață.” Un altul mă acuză că îmi place să râncezesc în propria tristețe (suferință cred că era cuvântul original). Iar eu zbor de colo-colo ca un cuc care nu-și găsește cuibul.
Sunt eu impură? În ultimul timp mă urmărește un sentiment de vinovăție. Că sunt târfă, că nimeni n-o să mă ia în serios.
Există nimfomanie sentimentală?
Sunt o nimfomană a emoțiilor.
Am nevoie de ei ca să mă clădesc.
Mă iubesc pe mine însămi atît de mult încât îmi iau adepți.
Pentru mine sunt un templu. Mi-e doar teamă că, așa cum se întîmplă inevitabil cu religiile, adepții mei își vor da seama că nu au nevoie de mine. Sau, (mai rău, mai puțin rău, neutru; doar altă opțiune; alta cu adevărat sau doar o extensie a celeilalte? Taci și scrie!) nu vor putea să se ridice la exigențele mele spirituale. Să mă iubești ca pe un zeu...ce fel de om bolnav ar putea aștepta asta? Eu. Sunt bolnavă?
Sau doar condamnată să văd în viitor toate cele mai negre opțiuni ce se pot întîmpla?
Mi-este somn. Dar somnul nu aduce pace. Nu aduce liniște. Nu aduce freamăt, teamă, emoții, lacrimi, țipete. Mă întorc în somn precum morții se întorc la el. (Ciudat cât de adevărată mi se pare afirmația. Dar când ies morții din somnul lor? Poate atunci când îi bântuie pe cei vii.) Ca la o stare naturală de nimic. Nu e nimic în somnul meu. Nu e nimic în trupul meu, căci numai somn este. (cât de eminescian). Mintea mea nu mai poate să gîndească. E doar amorțită, iar în urechi îmi sună zgomotul pieselor în dezalcătuire/ fracționare/ scindare/ divizare/ desfacere.

6 iulie 2016
Dar să fim onești, cine se mai preocupă cu astfel de idei fine, precum adevărul? Preocupările astea au pierit odată cu era gentilomilor pierdevară, care în lungul timp petrecut nicicum, în fața conacului boieresc și deasupra zecilor de servitori, reușeau să se mai întrebe.
Eu nu mă mai întreb. Las lucrurile să vină la mine. Iar gândurile, în loc să devină mai puține, mă izbesc și-mi mișună prin cap cu o viteză care îmi depășește capacitatea de atenție/ reacție. Și eu – eu iaca stau așa; și nici nu privesc, nici nu ascult.
Dar contururile, formele, culorile creează o atmosferă înăbușitoare care mă face să mă simt în propriul cap ca într-o caniculă.
Eu nu mai cred în adevăr. Chiar și de asta m-am pustiit. În schimb, mă adâncesc în din ce în ce mai multă sexualitate, ca și cum cu fiecare pulsație, cu fieare geamăt, mă pierd din ce în ce mai mult. Și DA! DA! Vreau să mă pierd! Să nu mai știu nimic din ce mă face să fiu eu, până când nu va mai rămâne decât instinctul sexual primordial și creator, poate chiar plăcerea pe care au simțit-o celulele atunci când au hotărât să se înmulțească.
De fapt sunt obosită mereu, dorm mereu, cum perseverează un hoit în actul putrefacției.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara