Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Muzică:
Fraternitate de Liviu Dănceanu

Prietenia nu o găseşti gata făcută. Ea se naşte mai curând din contraste decât din asemănări. Balzac spunea undeva că ceea ce face ca prieteniile să fie trainice, sporindu-le farmecul este un sentiment de care chiar şi iubirea e lipsită: certitudinea. Efect şi cauză în acelaşi timp, certitudinea impresionează până şi sufletele cele mai reci, fiind un fel de elocinţă mută care poate cuprinde colectivităţ întregi de oameni. Unii au sufletul îndeajuns de puternic ca să dea dovadă de un devotament a cărui singură răsplată o găsesc doar în certitudinea de a fi făcut fericite alte fiinţe. Fără îndoială, Voicu Enăchescu este un asemenea om. Devotamentul lui se află în proximitatea celui proclamat de Georges Duhamel drept "rezultatul unei cugetări care cântăreşte totul şi alege". O consecinţă fermă şi senină a unei dezbateri interioare, în urma căreia a ales Preludiu ca o taină ce a purtat-o, iată, timp de trei decenii, povestind crâmpeie sui generis ale vieţi sale. Iar povestea ne spune că, fireşte, creşterea copilului se termină odată, dar grijile casei nu se isprăvesc niciodată. Voicu Enăchescu mai ştie că dacă s-a făcut mare, copilului trebuie să-i fii frate. Or, Preludiu e frate de sânge cu Voicu Enăchescu, pentru care nici o bucurie nu este egală cu cea pe care o simte atunci când este împreună cu fraţi şi nici o tristeţe mai adâncă decât aceea pe care o acuză când este departe de ei. Între Preludiu şi Voicu Enăchescu s-a instituit acea fraternitate capabilă să pună în funcţune partajul reciproc al inimii, al muncii şi al talentului. Să plămădeşti o orchestră din glasuri umane este ca şi cum ai construi o corabie cu care vrei să înconjuri lumea. Mai întâi trebuie să-ţ alegi materialul; apoi să-l asamblezi bucăţcă cu bucăţcă, polisându-l în cele mai ascunse unghere, şi-ţ vei da seama cât de bine seamănă corabia cu căpitanul ei. Lucrarea însă n-ar fi terminată fără acomodarea cu spaţul şi cu timpul. Un cor ( ca şi o corabie) atunci când îl lansezi trebuie să fii convins că poate naviga pe orice fel de ape ori vânturi. Voicu Enăchescu intuieşte foarte bine acest lucru. Ca şi faptul că Preludiu i-a fost mereu deziderat şi imanenţă ( alţi ar spune, poate, cruce), aşa cum fiecărei împrejurări i se potriveşte o vorbă, iar fiecare moment revendică anumiţ oameni. La cei 60 de ani ai săi, Voicu Enăchescu este dirijorul unuia dintre rarele noastre coruri aflate într-o activitate necontenită. Atenţ la articularea planurilor sonore, la expertizarea parametrilor sonori, de la volum şi dinamică până la intonaţe şi precizie ritmică, întru justa lor restituire, precum şi la strategia repertorială, axată pe negocierea abilă a tradiţei cu actualitatea, punând în acelaşi timp preţ pe o politică managerială activă, ofensivă, Voicu Enăchescu şi Preludiu au impus muzicii corale româneşti un stil graţe căruia să dezlege nodul alcătuit din corect şi greşit, frumos şi urât, autentic şi fals. Iar dacă stilul poate fi asemuit unei orgi cu infinite registre la care un maestru trebuie să ştie cânta cu cele două mâini ale sale pe tonurile ce sunt doar atunci prielnice muzicii, înseamnă că Voicu Enăchescu deţne acea dibăcie, vorba lui Caragiale, "de a strecura cu o potrivită mişcare, în mersul preludiului etern, potrivita lui invenţe melodică de câteva tacte". A demonstrat-o şi în recentul concert aniversar de la Radiodifuziune când omagiat, printre alţi, de Răzvan Theodorescu, Dan Buciu sau Grigore Constantinescu, a adus omagiul său, prin cânt alături de Preludiu, muzicii corale, de la Morley şi Monteverdi, până la Paşcanu şi Jarda. Am aflat atunci că Voicu Enăchescu este omul cu o sută de prieteni... Plus unul.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara