Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Lecturi la zi:
Freud - ultimul "câine mort"? de Dorin-Liviu Bîtfoi


În ultimii ani, conceptele fundamentale ale psihanalizei au fost cenzurate sau chiar desfiinţate, prin demersuri excesive care fac din ştiinţă o religie a timpului nostru - ceea ce, la drept vorbind, nu e o postură nici măgulitoare, nici comodă pentru cei care pretind că deţin monopolul obiectivităţii. Cu o expresie tranşantă prin care, odinioară, fusese caracterizat nedrept de maliţios Spinoza şi, ulterior, Hegel, de către detractori (iar în zilele noastre Marx), ne-am putea întreba pe drept cuvânt dacă Freud nu este considerat şi el astăzi "un câine mort."
Titlul volumului La ce bun psihanaliza? este, bineînţeles, unul retoric. Élisabeth Roudinesco pledează, în fapt, în favoarea acestei ştiinţe care a intrat, nu demult, în al doilea secol de existenţă. întrebarea de la care autoarea pleacă este (destul de frapant): De ce psihanaliza, care şi-a dovedit în atâtea împrejurări utilitatea (iar, adeseori, caracterul indispensabil), este chiar şi în prezent contestată?
Trebuie remarcat însă că atacarea psihanalizei nu se mai face azi la fel ca acum câteva decenii. Dacă principala acuză până în anii '50 era cea de pansexualism, după cel de-al doilea război mondial această invectivă a căzut în desuetudine, mai ales o dată cu revoluţia sexuală occidentală şi cu valorile de emancipare adiacente. începând cu anii '80 şi chiar mai pregnant din anii '90, psihanaliza este contestată cu predilecţie de pe poziţii scientiste şi utilitariste. Tendinţei - în special americane (vezi capitolul "în America, Freud a murit") - de a i se reproşa caracterul costisitor sub raport de timp şi de bani, i se alătură azi sancţiuni care ţin de o aşa-zisă impostură ştiinţifică a ei. Este vorba despre ascuţirea unui conflict mai vechi între ştiinţele exacte şi cele umane. Caracterul neinfirmabil sau neverificabil al adevărurilor psihanalitice ar pune-o sub semnul îndoielii la o abordare mai riguroasă. Pare incredibil că după o sută de ani Freud este denunţat ca şarlatan pentru faptul de a fi abandonat Proiectul de psihologie din 1895 (apărut postum în 1950) prin care dorea să transforme psihologia într-o ştiinţă naturală (intenţie deloc originală în epocă) şi să creeze astfel încă o "mitologie cerebrală", pozitivă. Un psihism conceput astfel ar fi avut o organizare calchiată (naiv şi impropriu, spunem noi, o dată cu autoarea) după cea neurologică. Ceea ce nu-i de neglijat însă într-o asemenea situaţie este tocmai caracterul revoluţionar al perspectivei freudiene, principiul novator după care tulburările psihice sunt provocate de cauze tot psihice - precum şi particularităţile foarte speciale şi intimiste ale terapiei psihanalitice. Roudinesco afirmă, pe bună dreptate şi cu exemplificări riguroase, că detractorii scientişti ai psihanalizei ajung finalmente fie la truisme ridicole, fie la impasuri teoretice mult mai stânjenitoare decât cele despre care ei susţin că există. Toate acestea se întâmplă în condiţiile în care respectivii comentatori elimină din vederile lor subiectivitatea - şi implicit subiectul, cu iluzia vană şi stranie că acest lucru ar fi posibil.
în anii din urmă, stindardul unui atare raţionalism aberant este preluat de adepţii psihofarmacologiei. Se revine, în fapt, la teze ante-freudiene, prin care ideea de inconştient este fie neutralizată ca inconştient cerebral (sau al automatismelor) - precum la Marcel Gauchet, fie totalmente - chiar dacă cel mai adesea nedeclarat - abolită. Asemenea fenomene iau naştere într-o societate depresivă, într-o societate în care psihiatrii înşişi sunt nevindecaţi şi asimilaţi, iar conflictul - interior - este expurgat; interioritatea nu doar că nu va fi explorată, dar va fi chiar abandonată. Pandantul acestor soluţii-minune îl reprezintă - şi Roudinesco schiţează convingător istoricul unei atari involuţii - şamanismele, spiritismele şi ocultismele de tot felul, similare ca resort şi uz cu hapurile sintetice ale fericirii. Iar indicatorul poate cel mai limpede al regresiei îl constituie ediţiile succesive ale faimosului manual american pentru diagnosticarea şi statistica tulburărilor mentale DSM, ajuns la a patra ediţie revăzută - prima fiind tipărită în 1952. Datorită unor criterii nosologice înguste şi mecaniciste şi a unei corectitudini politice împinse la extrem, DSM-ul ne prezintă azi distorsionat realitatea clinică şi nivelul actual de cunoştinţe, eliminând treptat, în decursul a 50 de ani, într-o esenţială măsură terminologia psihiatrică şi pe cea psihanalitică. Aşa se face, de pildă, că noţiuni precum nevroză, psihoză, sau perversiune sunt înlocuite cu termenul "moale" de tulburare (disorder).
Cartea lui Élisabeth Roudinesco este extrem de bine documentată şi atent argumentată. Pe lângă beneficiul unor clarificări de cea mai bună calitate într-o dispută care animă mediile intelectuale ale ultimului deceniu, cititorul român se poate pune la curent şi cu modul de interferare al orientărilor terapeutice şi culturale actuale.

Élisabeth Roudinesco, La ce bun psihanaliza?, trad. Dara Maria Străinu, Editura Trei, Bucureşti, 2002, 170 p.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara