Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Eseu:
Frica de a gîndi de Ion Simuţ


Nuvela Catastrofa a fost plasată de exegeţii operei rebreniene printre cele mai bune scrieri ale tînărului prozator, alături de Hora morţii şi de Iţic Ştrul, dezertor - toate trei axate pe tema războiului şi toate trei aparţinînd aceleiaşi perioade de creaţie, anii 1915-1920, cînd scriitorul definitiva ultima versiune a romanului Ion. Împreună, toate trei au apărut într-un volum din 1921. Catastrofa fusese publicată anterior în 1919 în magazinul ilustrat Lectura pentru toţi; o versiune în manuscris datează din noiembrie 1916, cînd Bucureştiul era ocupat de trupele germane. (Toate aceste informaţii utile ca situare de istorie literară le-am cules din volumul 2 al excelentei ediţii critice Rebreanu, realizată de Niculae Gheran.)

Nuvela Catastrofa este îndeobşte prezentată ca un meritoriu exerciţiu pregătitor pentru romanul Pădurea spînzuraţilor, căci marea lor temă comună pare să fie drama românilor ardeleni pe timpul primului război mondial puşi în situaţia de a alege între fidelitatea faţă de statul austro-ungar şi dezertarea la românii de dincolo, situaţi pe frontul opus. Citită mai cu atenţie, nuvela Catastrofa ne relevă, într-un mod destul de surprinzător, şi altceva decît o problemă naţională. De aceea, o lectură politică a nuvelei mi se pare insuficientă.

David Pop, personajul central al nuvelei, este prezentat de la început ca un iubitor de viaţă tihnită: "Zbuciumările de nici un fel nu i-au plăcut niciodată. Rîvnea linişte multă şi muncă puţină, sau chiar deloc" (Opere 2, 220) - după cum îl recomandă autorul din primul paragraf. Numai datorită tatălui său, care dorea să-l facă "domn", parcurge liceul la Năsăud, localitatea sa natală, şi se înscrie apoi, tot împins din spate, la Facultatea de Drept din Cluj, unde-şi tîrîie studiile şapte ani, fără să obţină diploma. "Nici o ambiţie nu-l necăjea" - mai precizează autorul. La treizeci şi unu de ani se întoarce acasă, cu o singură mîndrie: aceea că-şi făcuse armata şi era sublocotenent în rezervă, purtînd de sărbători uniforma militară care trezea un mare respect printre năsăudeni. Se căsătoreşte, are un copil, tatăl său moare, toată grija gospodăriei e în seama nevestei întreprinzătoare, pentru că - afirmă scriitorul - pe el "nici o grije nu-l apăsa". Îşi făcea "datoria de intelectual" abonîndu-se şi la un ziar românesc şi la unul unguresc sau frecventînd atît balurile româneşti cît şi cele ungureşti, "plătindu-şi întotdeauna încincit biletul" - după cum comentează autorul cu o ironie abia reţinută. David Pop pare o rudă îndepărtată de-a lui Oblomov, căci "dimineaţa obişnuia să doarmă pînă la nouă", lăsînd totul în seama soţiei sale Elvira. Cînd primeşte ordin de încorporare, după un mic frison de nelinişte, se refugiază în resemnarea "Ce-o fi o fi! Ce-or face alţii voi face şi eu... Parcă numai eu trebuie să plec?... Cum mi-o fi scris, şi pace bună!" (Opere 2, 224). Avem astfel suficiente date pentru a vorbi de abandonul lui David Pop într-o viaţă mediocră, cenuşie, fără nici un efort raţional, măcar pentru a înţelege ce se întîmplă: de politică nu-i păsa, nici nu citea ziarele la care era abonat, nici nu se angaja în discuţii: "Ce-i păsa lui? El voia linişte. De ce să se frămînte? Era bine cu românii, dar era bine şi cu ungurii. Ce să se amestece el în certuri d-astea?" (ibidem, 222). Toate aceste informaţii le obţinem din prima secvenţă a nuvelei, din cele treisprezece cîte există.

Trebuie să mai reţinem, tot din această primă secvenţă de prezentare, un aspect important al vieţii lui David Pop: fusese un necredincios şi acum, la plecarea pe front, se converteşte brusc şi formal, numai pentru a se refugia în această credinţă:

"Ieşind din orăşel, trăsura trecu pe lîngă o cruce mare de lemn, veche, pe care era răstignit un Hristos de tinichea. David, căruia îi cam plăcuse să facă pe necredinciosul şi să scandalizeze pe nevastă-sa spunînd că nu-i Dumnezeu, acuma se închina cucernic, bolborosind: "Doamne-ajută"!" (Opere 2, 226).

Prin comparaţie, e mult mai complex, mai dramatic şi mai profund procesul pierderii şi redobîndirii credinţei de către Apostol Bologa, fiind, după părerea mea, chiar miezul romanului. Evident că trebuie să luăm în seama şi diferenţa de lungime, de amploare a textelor. Dar aici vreau să atrag atenţia mai ales asupra faptului că David Pop şi Apostol Bologa sînt personaje de esenţă existenţială complet diferită.

David Pop se apără de tulburări şi nelinişti prin cele mai la îndemînă locuri comune. Ajuns pe front, pune totul pe seama necesităţii de a-şi face datoria: datoria - şi numai datoria - e pentru el cuvîntul miraculos şi salvator. Prima lui misiune e pe frontul sîrbesc şi, la foarte scurtă vreme după această schimbare radicală a vieţii lui, îşi recapătă placiditatea care l-a caracterizat dintotdeauna. Merită să transcriem două paragrafe din secvenţa a treia a nuvelei, pentru a ne da seama de psihologia complet diferită a lui David Pop faţă de Apostol Bologa; primul se apăra de orice tulburare, al doilea îşi asuma neliniştile; dacă Apostol Bologa era capabil de reflecţie (nu numai pentru că studiase filosofia), David Pop vrea să "înăbuşe din rădăcină orice gînduri chinuitoare". Datoria înseamnă pentru David Pop a adopta o soluţie facilă de conformism, pe cînd pentru Apostol Bologa datoria era o formă energică de angajare eroică. Iată cum redă autorul retragerea lui David Pop în ideea de datorie ca într-o cochilie:

"Era atît de calm, parcă de cînd lumea numai războaie ar fi făcut. Amintindu-şi în trecut de viaţa lui tihnită din Năsăud, i se părea că visează, că viaţa aceea n-a existat aievea niciodată, cu toate că nu trecuse mai mult de zece zile de cînd primise telegrama cea grozavă. Parcă era alt om. Cel din Năsăud amorţise, făcînd loc unui somnambul ce-şi zicea mereu, ca o încurajare şi o mîngîiere: "Îmi voi face datoria"...

Nu îndrăznea, poate nici nu era în stare, să-şi dea seama ce s-a petrecut în sufletul său. Nici prin gînd nu i-a trecut să se întrebe ce-i datoria. S-a agăţat de cuvîntul acesta, şi era mulţumit că într-însul a găsit un sprijin destul de puternic. Poate că, încercînd să se dumirească, n-ar fi avut liniştea şi stăpînirea de sine. Poate că, dacă ar fi vrut să afle, i s-ar fi deschis o prăpastie şi s-ar fi înfricoşat atît de mult, încît l-ar fi cuprins turburarea şi groaza. Poate că simţea toate acestea şi înadins înăbuşea din rădăcină orice gînduri chinuitoare". (Opere 2, 228).

David Pop face parte din categoria celor cărora le e frică să gîndească şi să-şi asume o opţiune. Ceea ce nu se poate spune despre Apostol Bologa, care este victima propriilor dileme şi căutări, fiind o conştiinţă mereu trează. David Pop nu are ezitări şi îndoieli, el e un "somnambul" gata să se prăbuşească într-o prăpastie la primul acces de luciditate şi trezie.

După acceptarea frontului şi a datoriei ca o consecinţă a jurămîntului militar, o altă realitate, îl ameninţă pe David Pop: faptul că războiul şi datoria aduc moartea. "Dar s-a lămurit repede" - adaugă comentariul auctorial, pentru că "moartea-i pentru oameni. O aştepta deci cu seninătate, nepăsător, ca ceva trebuincios sau întîmplător" (ibidem, 229). Un refugiu fusese datoria, altul va fi de acum încolo soarta. David Pop se lasă în voia soartei şi moartea îl ocoleşte miraculos pe fronturile pe care se perindă în Serbia, Galiţia şi Polonia, promovat la o secţie de mitraliere. Nu merge nici acasă, pentru a nu-şi pierde liniştea dobîndită, în mod paradoxal, pe front.

În preajma lui David Pop, se conturează două opinii şi două opţiuni contrarii: una a lui Alexa Candale, revoltat că nu ştie pentru ce luptă, că-şi iroseşte viaţa prin ţări străine şi pentru mize care nu pot fi ale lui, decis să dezerteze la români cînd va avea ocazia. Altă opinie e aceea a lui Emil Oprişor, care exprimă resemnat vocea datoriei, ca şi David Pop, numai că el are acum din ce în ce mai şubrezită vechea poziţie, întrucît, după doi ani de război indiferent, David Pop este mutat pe frontul din Transilvania, nevoit să lupte împotriva fraţilor de dincolo de munţi. O vreme, David Pop rezistă discuţiilor şi dilemelor, ignorîndu-le:

"Camarazii veşnic discutau, veşnic făureau planuri de viitor, iar deseori se certau împărţind Europa sau aşezînd rostul popoarelor după pace. David stătea în vremea aceasta întins în pat, cu ochii la becul electric, fără vreun gînd în minte, avînd doar senzaţia că ţeasta i-e cu desăvîrşire goală, parcă războiul i-ar fi stors încetul cu încetul tot creierul" (ibidem, 235).

Secvenţa a şasea a nuvelei constituie pivotul schimbării psihologice a lui David Pop. Odată cu mutarea pe frontul din Transilvania, camarazii de alte naţionalităţi îl suspectează de trădare. Deşi "scările îl chinuiesc", încearcă să se refugieze în inerţia datoriei: " - Ce-mi pasă mie?... Eu ştiu că-mi fac datoria. Încolo, tunete, fulgere..." (ibidem, 237). Liniştea îi este totuşi afectată:

"Acum capul îi vuia de gînduri, parcă toate cele înăbuşite în doi ani de zile s-ar fi năpustit deodată asupra lui să-l strivească sub povara lor." (ibidem, 237).

Dacă era inapt pentru gîndire proprie pînă atunci, fusese în aceeaşi măsură şi în afara sferei morale. Deodată cu neliniştea, i se trezeşte şi simţul moral. Se simte vinovat pentru că visa o Transilvanie administrată de români, dar îl străbate şi "un fior de ruşine" pentru că românii de dincolo de munţi au pătruns ca oştiri duşmane pe pămînt transilvan. Dilemele sale se acutizează cu atît mai mult cu cît sînt întrupate în cei doi prieteni ai săi: Alexa Candale susţinînd că singura soluţie e dezertarea, iar Emil Oprişor susţinînd că trădarea te face ticălos şi e inacceptabilă, indiferent de motiv:

"Gîndindu-se la vorbele reci ale lui Oprişor îşi aminti cuvintele lui Candale şi mai ales privirea lui fierbinte hotărîtă. Îl usturau creierii şovăind între amîndoi. Dacă ei ar fi vorbit la fel, poate că s-ar fi hotărît şi dînsul. Astfel însă vedea că argumentele tăioase ale lui Oprişor sunt tot atît de uluitoare ca şi văpaia din ochii lui Candale, pe cînd sufletul lui nu e în stare decît să se revolte, să sufere şi să geamă". (ibidem, 247)

Se observă incapacitatea lui David Pop de a-şi asuma o dilemă ca pe propria problemă de conştiinţă. El îl invidiază pe Oprişor, pentru că "ştie ce are să facă", pe cînd David "nu ştie ce are de făcut". În secvenţa a douăsprezecea, penultima, rezolvările sînt paradoxale: Emil Oprişor, cel care nu înţelegea să dezerteze, este luat prizonier şi e astfel salvat, Alexa Candale, hotărît să dezerteze, moare lovit de un glonte în frunte. "Nedreptatea soartei îl scoase din fire" pe David Pop (ibidem, 255). Lui David Pop îi e zdruncinată astfel încrederea în dreptatea sorţii şi din nou refuză orice gînd: "Ce să-şi mai chinuiască creierii cu gînduri cînd soarta e atît de vicleană? Îi părea rău că s-a frămîntat degeaba atîtea nopţi şi zile" (bidem, 255-256). În locul soartei pune datoria şi "somnul conştiinţei îl domină iarăşi pe David Pop, aflat pe front faţă în faţă cu românii. Somnul îl biruie înainte de marea sa confruntare finală (Opere 2, 256). Mai mult, chiar în timpul confruntării, cînd mitraliera pe care o comanda secera românii care se apropiau, "nici un gînd, nici o dorinţă nu mai avea" (ibidem, 259). Moartea vine izbăvitor, găsindu-l cu cuvîntul "datoria" pe buze şi fiind zdrobit în timp ce, cu "un geamăt surd", mai spune: "Frate... român" (ibidem, 261). Ultimele sale cuvinte sînt reziduurile unor frămîntări abandonate, însemnînd eliberarea unei conştiinţe goale ce se abandonează cu seninătate morţii.

Una din temele majore ale nuvelei ar putea fi insensibilitatea unei victime la teroarea istoriei. Scriitorul subliniază de repetate ori ideea de "viaţă tihnită" pe care o ducea David Pop în Năsăud şi stăruia să o ducă şi pe front, ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat. Prin contrast e prezentată năvala războiului şi deci a istoriei, cu mulţimea impresionantă a victimelor. David Pop se refugiază mai întîi în ideea de datorie, deşi n-ar şti să spună ce înseamnă şi nu-l interesează ce consecinţe are ea asupra lui. Marea nelinişte nu vine nici la întîlnirea cu moartea. David Pop are o conştiinţă adormită, anemiată. Unica lui preocupare e satisfacţia de a nu gîndi.

David Pop este liniştit, cu foarte mici intermitenţe, de la un capăt la altul al mediocrei lui existenţe, pe cînd Apostol Bologa dobîndeşte această linişte numai la sfîrşitul vieţii lui, ca o împăcare cu divinitatea pe care o negase. Cînd David Pop ajunge în pragul neliniştii, pe care o simte ca o mare prăpastie ameninţătoare, moare. Apostol Bologa moare numai cînd găseşte soluţia existenţei şi odată cu ea, liniştea: dragostea e, pentru Apostol Bologa, puntea peste prăpastia care desparte viaţa de moarte: iubirea lui David pentru Elvira, soţia lui, e una mediocră şi niciodată invocată patetic, chiar dacă în final moare cu o scrisoare în mîini. Dragostea pămîntească topită în iubirea divină, atît de importantă pentru viziunea metafizică a lui Apostol Bologa asupra existenţei, nu are nici pe departe acest rol în conştiinţa mediocră a lui David Pop. Cei doi - David Pop şi Apostol Bologa - au trasee existenţiale, psihologice şi intelectuale complet diferite, pentru că pornesc de la premise diferite.

Cea mai importantă diferenţă între David Pop şi Apostol Bologa constă în disponibilitatea psihologică şi capacitatea intelectuală de a-şi analiza şi evalua propria situaţie, modul de a fi în lume. Incapabil să termine studiile de drept, David Pop va rămîne un om obişnuit, fără ambiţii intelectuale, ca ratat fără conştiinţa ratării. Apostol Bologa e versat în filosofie şi are nu numai deschidere spre dezbaterea intelectuală a condiţiei lui naţionale şi morale, dar şi o aplecare bolnăvicioasă spre frămîntările spirituale, vecine cu metafizicul. Pe scurt, David Pop e o fire nedilematică, Apostol Bologa e o fire prin excelenţă dilematică. Primul pare că aproape nu are conştiinţă, se fereşte să gîndească, cel de-al doilea străbate adevărate vămi interioare, rătăcindu-se într-un labirint problematic. David Pop reduce toate situaţiile exterioare la necesitatea exercitării datoriei; el nu are nici un răspuns propriu la provocările istoriei. Înlătură orice fel de gînd, pînă la aplatizarea totală a minimei sale raţiuni; are o conştiinţă adormită şi de aceea pare că nu are deloc. Autorul însuşi îl numeşte la un moment dat somnambul. Întreaga evo-luţie dramatică a nuvelei ne arată cît de greu se trezeşte o astfel de conştiinţă refugiată protector în inerţie şi apatie. David Pop e un abulic ciudat, care are paralizată voinţa de a gîndi şi mai puţin voinţa de acţiune, căci este un ostaş destoinic. David Pop este individul masificat, victimă a uniformizării generale exercitată de război, ceea ce înseamnă anulare a personalităţii şi alienare fără conştiinţa alienării. El se trezeşte prea tîrziu pentru a-şi da seama ce i se întîmplă şi pentru a-şi asuma o opţiune.

În cazul lui David Pop, Liviu Rebreanu cercetează în primul rînd, în deplină consonanţă cu spiritul prozei moderne, condiţia deplorabilă a individului masificat şi abia apoi relevă, numai ca pe o circumstanţă istorică, situaţia tragică a unui român victimă a imperiului austro-ungar. Tema psihologică a nuvelei Catastrofa e de natură existenţială, nu naţională (sau mai bine zis: nu doar naţională). Pentru a-i înţelege modernitatea, trebuie să observăm accentul psihologic-existenţial pus de autor. David Pop nu este o fiinţă pascaliană, adică o trestie gînditoare, ci este numai o trestie inertă. E o victimă a istoriei, o victimă ce refuză sistematic atît să-şi înfrunte destinul cît şi să-şi asume existenţa, adică eşecul, printr-un act de conştiinţă. Însăşi condiţia lui umană ne apare diminuată prin teama de problematizare şi frica de opţiune, amîndouă avîndu-şi originea în frica de a gîndi.

Iată de ce cred că e greşit să spunem - pe baza unei lecturi politice exclusiviste - că Pădurea spînzuraţilor preia şi dezvoltă premisele enunţate în Catastrofa: pentru că profilul personajului e total diferit (Apostol Bologa nu-l reeditează pe David Pop) şi pentru că tema de profunzime nu e aceeaşi. E adevărat însă că nuvela Catastrofa ocupă un loc privilegiat printre scrierile rebreniene pregătitoare pentru Marea Operă.