Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Proză:
Frig de Dénes Jónás


Absolvent al masteratului de Scriere creatoare de la Literele braşovene (unde şi-a făcut ucenicia cu regretatul Gheorghe Crăciun şi cu subsemnatul), Denes Jonas a scris (timp de 7 ani!) la un roman de o mare precizie psihologică, de o subtilă originalitate - Fleisz (numele naratorului/personajului principal).

Fleisz e romanul noilor „tineri furioşi", dar nu al celor din cine ştie ce metropolă trepidantă, ci dintr-o margine inerţială, blîndă, cumsecade în mediocritatea ei iremediabilă. O lume în care revolta nu e una nevrotic-violentă, ci, mai degrabă, nevrotic-resemnată, caraghioasă. Un univers mai aproape de cel al lui Hrabal sau Gombrowicz decît de cel al lui Brett Easton Ellis sau Chuck Palahniuk.

Alexandru Muşina



- Fix-pix în mă-sa de mobil nenorocit, fir-ar al dracului să fie! Şi fumul de ţigară mă scoate din sărite, că nu mai pot să respir! Îmi vine s-aprind o căruţă de chiştoace şi să-i bag cu capul în mijlocul lor pe toţi căcăcioşii de fumători, să vadă ce-i aia fumatul pasiv!

Dar oare ce-o fi vrut iarăşi maică-mea, parcă o şi văd cum ţopăie în bucătărie, cu figura ei de bocitoare epuizată, de-i e greu să mai şi zică ceva. Tata, dacă nu sforăie la ora asta, trezindu-se din când în când şi urlând să se stingă o dată dracului televizorul ăla împuţit, că eu nu dorm până la prânz, ca voi!, şi dacă chiar nu i se rupe de ce zice maică-mea, o fi ajuns iarăşi, gânditor, la concluzia că nebănuite şi nemiloase sunt căile Domnului, pentru că, iată, dintr-un om cumsecade se poate naşte oricând un rahat.

Asta e, femeie, ce-a fost partea noastră, noi am făcut!

Dă-o în mă-sa de treabă, io n-am niciun chef să-i sun acuma, ştii mamă, tocmai mi s-a descărcat bateria şi, uite, sun de pe mobilul lui Vali, care te pupă şi el, ca şi toată gaşca, care numai la părinţi se gândeşte, deci printre altele şi la tine, de parcă aş fi o fufă de paişpe' ani, naiba să ia raporturile de dat părinţilor despre de ce nu eşti acasă la zece seara! Ete... Să-mi spună mie că meritau măcar să le dau un semn de viaţă, să nu fie nevoiţi să stea ei cu noaptea în cap să ghicească în ce cârciumă sau pe care drum mă apucă dimineaţa, de mă văd toţi muncitorii întorcându-mă muci şi plin de noroi la şase juma', când pleacă ei cu autobuzul din sat? Să descopăr în vocea plângăcioasă, jignită, a mamei, că, de fapt, o doare fix în pix de unde şi cum sunt eu, şi tot atât o doare dacă m-atacă sau nu câinii sau vreun animal sălbatic, care există numai în capul ei, pe drumul dintre cele două localităţi, cum mă-ntorc acasă singur, pe jos, în întuneric? Că tot ce vrea să-mi sugereze se leagă de altceva, de o altă chestie, total diferită de aerul intoxicat de aici, care mă sufocă din cauza fumătorilor ăstora căcăcioşi, şi de atmosfera asta care a luat-o razna mişto de tot? Tatăl tău avea la vârsta ta o casă proaspăt zidită şi mâini muncite, se trezea la cinci dimineaţa, mergea la muncă şi de la patru după-amiaza o lua de la început, acasă, ca să vă fie vouă mai uşor. Te-am ţinut cinci ani la facultate şi nici măcar un loc de muncă nu eşti în stare să-ţi găseşti! Asta ar trebui să-nţeleg eu după figura lor opărită, orice ar zice ei. Mai ales la fazele alea jenante, când mai sunt nevoit să cer bani, pentru ultima dată, promit, de câte o bere-două.

Ete... pasăre distrugătoare!

Szili, ţi-am zis bancul cu pasărea distrugătoare?

Ce zici?

Cică era odată o femeie... dar mai departe nu ţin minte. De două săptămâni mă chinui să-mi aduc aminte, dar - nimic!

Mi-ai mai zis-o de vreo trei ori în seara asta, boule!

Tot timpul li se pare că, dacă ei se agită, o să-mi fie mai uşor mie.

Ia să-mi mişc eu fundul până în preajma barului. Că la bar e imposibil s-ajungi la ora asta din cauza luzărilor de liceeni care vin grămadă în clubul ăsta... e clar de la-nceput, nici nu merită să-ncerci. Ce-or fi căutând toţi pe aici, numai ei ştiu. Dar până s-ajungi la ieşirea din sala mare, care, pe vremuri, probabil fusese făcută pentru spectacole cu şoimii patriei şi pionieri, plus învăţătoare cu gabarit depăşit, ş-acuma, na, poftim, vorba lui maică-mea, apropo, şi maică-mea e învăţătoare, dar fără gabarit, pe ea o rod copiii, d-aia predă simultan la mai multe clase, s-a degradat, adică s-a dus naibii din cauza tinerilor ăstora alcoolici şi apatici. Deci, până s-ajungi la ieşire, te întâlneşti cu toţi cunoscuţii, că doar nu sunt cât turcii. Servus, pa şi pusi, şi ţi-ai şi readus nivelul de alcool la limitele normale, bând din toate sticlele amicilor, adică până la urmă nu e mare was ist das, n-ai cum să rezişti doar din mila altora toată seara, dar vreo juma' de oră, cât stai la coadă după votcă, te ţine.

În fine, hai să mă duc, totuşi, până la bar.

*

Asta e, dacă ţi-ai scos fundul în oraş, acum stai cu capul lipit de bancă, numai ciorile ţi se învârt peste cap şi se cacă pe tine. Măcar de-aş avea geaca la mine, sau dacă măcar aş şti pe unde naiba este, aş avea atunci şi portofelul la mine şi aş merge să-mi iau un corn şi un iaurt de mâncare, să nu mai stau în parcul ăsta împuţit, unde vin toţi homleşii şi toate perechile care n-au unde să şi-o pună în altă parte. Băi, idioţilor, păziţi-vă, că vin gardienii! Da, chiar, dacă mai vine vreun gardian la mine să mă-ntrebe ce fac aici şi dacă sunt drogat, când colo eu sunt cel mai ok din tot parcul ăsta de rahat, o să-i cânt Deschide uşa, creştine. Sau o să-i cer geaca, că mi-e frig de înnebunesc.

Frigul e cel mai greu de îndurat. Când am fost la un chef odată, în Baraolt, mergeam şi urlam de frig noaptea până când mi-a dat cineva o pătură. Acolo era altceva, că nu erau gardieni şi nici geaca nu mi-o pierdusem. Măcar atât. Plus că nici nu dormisem în parc, ci pe o bancă în faţa blocului, cu Vali. Ne invitase un coleg de facultate de ziua lui, la chef, şi la un moment dat coborâsem cu el şi cu încă două tipe, cu care am făcut drumul din centru până la staţia PECO de vreo cinci ori, cică să ne plimbăm. În fine, nu ieşise nimic din afacerea asta, în afară de nişte pipăituri sub statuia din marmură albă şi înconjurată de flori a minerilor fruntaşi. Era un fel de cărare, pavaj sau ceva de genul ăsta printre flori, probabil ca să se poată ajunge până la statuie cu coroanele de flori. Nu-mi mai aduc aminte foarte bine toate detaliile, ştiu doar că stăteam acolo după plimbarea cu tipele astea două, care aveau un accent de-ţi trosneau urechile şi nici nu reuşeam, mama lor de piţipoance, să tragem vreun beneficiu de pe urma încercărilor noastre repetate. Şi dac-am fi reuşit, ce? Oricum, aia n-aveai cum s-o faci ca lumea în plin centru al oraşului, nici măcar seara, că te vedea lumea prin geamurile care mie mi s-a părut că toate aveau vedere spre centrul oraşului ăstuia atât de mic, încât, dacă te apucai, după două beri, să te pişi la intrare, ori nimereai localitatea imediat următoare, ori inundai tot orăşelul, în funcţie de presiune. Să ştii că a fost mai bine aşa, că tare nasol era să rămânem cu armele descărcate - mi-a zis Vali înainte s-adormim pe bancă. Voia să-şi liniştească orgoliul, dobitocul, i-am surprins mutra lui de chinuit la lumina ţigării. Erau şi pudice tipele astea sau poate noi trebuia să fim mai agresivi, ca la ţară. Văzut, plăcut, futut, asta era metoda bună, mama lor de fufe cu pretenţii. Dar, de fapt, la tipele astea mai urâte, nu ştii niciodată.

Uuuuuuuuuuuuu, ce frig îmi e! Ia uită-te, mă, la puştii ăia cu două bănci mai încolo, parcă ar fi jucători de rugby. Descheie-o, mucosule, la nasturi, că-i lărgeşti pantalonii sau poate îţi rupi mâna, dracului! Şi asta tot urâtă trebuie să fie, cel puţin după cur aşa arată. Pfai!

Din câte am observat, urâtele au două feluri de comportament: unele te sperie, naibii, la cât sunt de agresive şi de perverse, iar altele-s cu principii: flori, poezii, chestii... Ete, pula! Vorba lui bunicu-meu: degeaba are calul potcoave noi, dacă-i mort. Roşcata mea, aia era ca dracul de urâtă. Cum se uita la mine în întuneric, numai poveşti cu muma pădurii îmi veneau în minte. Avea nişte ochi verzi-albaştri, un ten gălbui-gălbui şi cu foarte multe puncte negre: cam cum arăt eu a treia zi după ce mă rad. Şi ce mă irita şi mai mult, avea în faţă un dinte înnegrit, cu carie sau naiba ştie ce, care mie îmi aducea aminte de faianţa de peste chiuveta din cămin, pe care Vali îşi lipea mucii în timp ce se spăla pe dinţi. Uuuuuuuh! Cealaltă, bruneta, mergea, deşi era îmbrăcată ca ţigăncile care vor să te agaţe în gară. Dar, mă rog, regula necesităţii spune că nu ambalajul contează, că nu pe ăla vrei să îl...!

După aceea a fost mai mişto. Pe astea două le-am dus acasă, fără vreun rezultat semnificativ, şi puţinul care a fost - doar prin haine; am tot căutat un nonstop şi n-am găsit, am vrut să ne întoarcem, dar nu mai ştiam care e blocul. Peste tot era beznă, nicăieri urlături, nicăieri muzică, se-mbătaseră toţi şi adormiseră. Un timp, am tot mers printre blocuri şi-am urlat numele lui Csimpi -Csimpiiiiiiiiiiiiiiiiiii! Csiiiiiiiiiiiiiimpiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii! -, dar nu ne-a răspuns nimeni. Ne-am aşezat pe o bancă în faţa unui bloc. Ni se făcuse frig şi nu mai reuşeam s-adormim, aşa că Vali a început să alerge din nou printre blocuri, urlând că-i e frig şi că vrea neapărat să-l împrumute cineva cu o pătură până dimineaţă.

Subsemnatul Kovacs Valer, zis Vali, posesor al cărţii de identitate HR 147654, născut în municipiul Odorheiu-Secuiesc, cu ambii părinţi unguri şi buni creştini, declar pe propria răspundere că mi-e frig, şi mie şi compatriotului meu, Fleisz Tibor, zis Tibi, născut din ambii părinţi secui şi foarte buni creştini. Vă rugăm, ajutaţi-ne cu un pulovăr mai gros, cu o geacă mai subţire sau cu o pătură caldă, ca să supravieţuim până dimineaţă. Nu fiţi ignoranţi şi să nu vă fie frică, nu suntem homosexuali, nu avem boli cu transmitere sexuală, pielea noastră este fină, părul îl avem tuns scurt şi nu ne mănâncă nici păduchii. Dacă nu ne ajutaţi, voi urla toată noaptea.

La început s-au auzit câteva pizda mă-tii, vreo cinci futu-ţi dumnezeii şi s-au aruncat şi vreo trei sticle, dar Vali nu s-a dat bătut. Mergeam din bloc în bloc, stăteam bine ascunşi să nu ne poată turna nimeni apă în cap şi urlam amîndoi ca săriţii de pe fix. Eu mai băteam şi ritmul pe un PET gol. Şi la un moment dat - minune mare, să-ţi pice faţa pistruiată de căcăcios - s-a deschis un geam şi cineva a aruncat o pătură neagră cu nişte trandafiri roşii şi foarte foarte mari pe ea.

Ne-am învelit, cu spatele lipit unul de celălalt, am dormit vreo oră şi ceva pe bancă, după aia ne-am mutat sub un tufiş şi când ne-am trezit pe la nouă şi ceva, Csimpi şi toţi prietenii lui muişti se uitau la noi, râzând, de la etajul trei.

Numai Szili putea să-mi ia geaca, altfel o găseam când m-am întors de la bar. Dar la ora asta cum să dau de el? A tot vrăjit-o, toată seara, pe una roşcată, mică de înălţime şi cu multe bube pe faţă - nu că asta ar fi ceva neobişnuit, tot timpul numai retardate d-astea îşi găseşte, la cei 210 centimetri ai lui - dar până acuma ori a cedat individa, ş-atunci cine ştie sub ce pod sau în care dintre sutele de tufişuri împuţite din acest oraş să-i mai găsesc epuizaţi, ori nu a cedat, iar Szili s-a dus acasă şi acum sforăie de i se dezlipeşte noua lui proteză. Mă-sa! Căcăciosul naibii! Îmi vine să-i bag un pumn în gură, să-i amorţească şi ouăle!

Ia uite, puştii ăştia încă mai rezistă! Mamă, acuma parcă el e deasupra! Cum adică? A, m-am prins, nu-i chiar aşa de prost individul cum credeam înainte.

*

Acum mă dor tălpile şi mă-nţeapă şi plămânii de la aerul rece. Naşpa cu plămânii ăştia! Dacă nu te-nţeapă de la fumul de ţigară, te-nţeapă de la aer. Oare ce Dumnezeu ar trebui să fac? Să respir în pungă?

Opreşte, măi boule! E clar, n-o să oprească nimeni, să-mi bag picioarele în ideile lor fixe! Ce, un tip dacă aleargă noaptea îmbrăcat în blugi şi într-un tricou Rhapsody cu mânecă scurtă înseamnă că e dus cu pluta? Îi e frig, măi, poponarilor! Şi dacă nu v-ar tremura curu' că e un vagabond sau cuţitar specializat în furat maşini în timpul nopţii, aţi şi putea opri, în pizda mă-sii? Nici nu mă mai întorc, că doar mă orbesc cu farurile lor!

Nici taică-meu nu opreşte la autostopişti. Numai ziua şi doar dacă îl cunoaşte pe respectivul. Şi atuncea cu chiu, cu vai. Cel mai sigur e când îi zice maică-mea să oprească: Zoli, vezi că e fiul cumnatei fostei mele colege din Nicoleşti, ştii, băiatul ăla simpatic, brunet, care venise cu Istvan anul trecut de Crăciun la biserică. Taca-taca, taca-taca, tot aşa, încontinuu şi dacă te uiţi în oglinda retrovizoare după ce termină maică-mea de povestit relaţiile complicate dintre ea şi individul în cauză şi până înţelege şi taică-meu despre ce este vorba, vezi un punctuleţ negru, mic cât un ţânţar din familia drosophila: dar, dacă te uiţi mai bine, poate îl mai recunoşti, el este băiatul ăla simpatic, brunet care venise cu Istvan anul trecut, de Crăciun, la biserică. Acuma lasă-l, nu te mai întoarce, Zoli, poate nici nu ne-a recunoscut. Ce suntem noi, sluga tuturor?

Cred că aşa-s majoritatea pe aici, de asta trebuie să mă-ntorc acasă pe jos în mijlocul nopţii. La Braşov, de exemplu, n-aveai treabă. Scriai pe o foaie de carton cu litere mari CJ, adică Cluj, TG-MS, adică Târgu-Mureş, luai un troleu până la ieşirea din oraş, mai mergeai puţin ca să treci peste podul mare de ciment pe care n-aveau cum să oprească maşinile, întindeai foaia sau o aşezai pe rucsac şi frecai menta până când oprea cineva. Puteai să şi alegi între maşini. Dacă vedeai că vine o rablă hodorogită rău, opa!, acopereai foaia şi te uitai la cerul brăzdat de avioane sau la trenurile care treceau pe linia din apropiere etc., etc. Dacă venea o maşină faină, îi arătai foaia, stăteai cuminte, drepţi, cu părul aranjat cu cărare pe mijloc, cu zâmbetul pe buze, ca să se vadă o oarecare stimă şi respect pentru cei puternici. Nu strica să pari puţin intelectual, tricoul cu Rhapsody acoperit grijuliu cu un pulovăr negru tricotat, blugi albaştri, faţa puţin nerasă, muiştii cu ochelari în avantaj. Dar aici e o altă lume, dacă eşti cunoscut ca fiul lui X e bine, dacă nu, poţi să te pipăi de unul singur, că pentru ei tot aia e. Şi dacă stai să te gândeşti, şi pentru tine la fel.

Mi-e friiiiiig şi mi-e foame! O să mor...

Oare cât o fi ceasul? Ia să văd câtă ştiinţă am în mine. O să citesc semnele naturii. Cerul este parţial înnorat, cu stele scânteietoare în partea vestică sau estică sau nordică sau sudică, depinde care este partea înnorată. Temperaturi scăzute la noapte, păi, normal, în curu' meu, că doar e noapte. Ai vrea tu, am călcat în ceva moale. O fi o balegă, ş-atunci asta înseamnă că înaintea mea au trecut vaci pe aici. Adică sunt pe un teritoriu populat de fiinţe vii. Ba nu, să moară toţi dumnezeii mă-sii, asta a fost o pisică moartă! Înseamnă că e periculos să mergi pe aici, ete semnele naturii. Ai, ce scârbă mi-e! Bine că nu eram în sandale, să mi se agaţe de degete maţele scoase ale pisicii! Ai, să-mi bag! M-am şi speriat. Gata, nu mai alerg, merg normal. Până la urmă, n-am de ce s-alerg.

Acuma ar fi jenant s-ajung acasă în mijlocul nopţii. Ar fi clar ce şi cum. Ar trebui să-i trezesc pe-ai mei, să-mi deschidă uşa, scuze, morală, toate alea, Doamne fereşte! Plus că aşa era să moară şi taică-meu într-o noapte, vara trecută. Era paznic de noapte prin sat, că p-acolo aşa fac idioţii, în loc să plătească un gardian sau poliţai ca lumea. Asta e, trebuia să stea de la zece seara până la şase dimineaţa, aşa cum stau şi ceilalţi bărbaţi, să nu se întâmple vreo nenorocire prin sat în timpul nopţii fără să observe nimeni. Numai că taică-meu s-a întors pe la patru, a descuiat uşa de la intrare, a mers până în bucătărie şi când a vrut s-aprindă lumina n-a mai fost nevoie pentru că cineva a înfipt brusc cuţitul în intrus. Lumina, taong, s-a aprins, iar maică-mea ţipa acolo în toată splendoarea ei de femeie trezită din somn, desculţă, îmbrăcată numai în halatul ei de noapte roz. Sexy, ce să-i zici. Vai, Zoli, unicul meu bărbat, te-am rănit, vai, ce-am făcut, mi-a fost frică, ştii, tocmai acum când nu erai acasă..., vai, te doare tare?Reka, repede, repede, trezeşte-l pe Tibi, să-l ducem la spital, vai, sângerezi tare?

Uite, ce vitează e, dar când tăiem porcul nu poţi s-o scoţi din casă nici cu ştreangul.

Du-te la culcare, mă, că vin şi eu imediat.

Răspunsul lui taică-meu, fireşte!

*

Feliceni. Să-ţi pice faţa de ciudă, ce nume mai are şi satul ăsta! Nu mi-a sărit niciodată în ochi chestia asta, uite cât de subtil poate să fie omul când n-are altceva de făcut! Şi dacă n-ar fi beznă-beznă pe strada asta principală sau ce-o fi, aş şi putea vedea pe unde merg, naibii! Ia să văd, cică Baraolt 45 de kilometri, ete curu'! Cris-tu-ru Secuiesc 25, aşa, asta-mi trebuie, deci să merg tot înainte. Tot nu ştiu cât e ceasul, dar deja sunt obosit rău. Epuizat, ce mai. Trebuie să găsesc o bancă, şi dacă aici nu găsesc, atunci unde dracu'? Că în satele astea, seara şi duminica sau când o fi, oamenii stau în faţa porţii, că altceva mai bun de făcut oricum n-au: mai aşteaptă vacile, mai comentează, mai bârfesc, una alta. Ce enervant e când se holbează toţi la tine, de parcă ai fi picat direct de pe lună, în mă-sa! Mergi cuminte, te concentrezi, stângul înainte, dreptul după, şi simţi cum îşi înfig privirile tăioase în spatele tău. Îţi vine să te-ntorci şi să te pişi pe ei, că alta nu merită, clar! Dobitocii!

Şi la mine în sat e la fel. De asta nici nu ies din casă ziua. Altfel înnebuneşti: Ai venit acasă? Vacanţă? Nu, ai terminat? Da? Chiar? Şi ce o să faci acuma? Să lucrezi? E greu de găsit ceva acuma. Dar tu ce eşti, profesor? Mă-ta! Nu ? Mă gândeam pentru că şi mama ta... A ta, măi, căcăciosule, aia proastă! Dacă ieşi de zece ori pe zi, de zece ori pe zi ţi se întâmplă faza asta. În Braşov nu era decât baba aia proastă din blocul lui Cami. Cami, Cami, oare unde eşti acum? Altminteri puteai să te plimbi sub Tâmpa cu scula scoasă că nu interesa pe nimeni, iar în cămin, oho!, tipele făceau duş împreună cu pit bulii lor. De obicei, nici nu puneau cearşafuri în faţa cabinei de duş, că nici la camere nu erau uneori uşi. Mă rog, acolo, sub duş, era altă chestie... ceva de orgoliu, să vadă lumea cât de tare eşti tu, ce şi cum ai. Aşa-mi explicase Szili, supărat când au râs nişte moldoveni d-ăia cu privirea-ntunecată de tipa lui. Una mică, ca de obicei, şi blondă şi cu sânii mari, spunea Szili, dar probabil crescuţi înăuntru, că în exterior nu se vedea mai nimic. Părerea mea!

Dar la mine în Oţeni e naşpa de tot. Se uită la tine de sus în jos, că-s complexaţi, ai naibii, vor să te tragă în jos, la nivelul lor de îndobitocire. De asta şi urlă maică-mea: să nu ieşi pe stradă îmbrăcat nu ştiu cum. Te trezeşti că în satul ăsta de rahat trebuie s-arăţi ca la o prezentare de modă, curu' meu! Sunt complexaţi cu toţii, toată ziua, bună ziua. Să vezi mutra lor încordată de idioţi când te întorci de la magazin! Te întreabă a zecea oară ce meserie ai, de parcă totul ar ţine de meserie, dracu' să-i ia cu meseria lor de rahat! Vântul suflă uşor din lateral, îţi încurcă puţin buclele pe frunte, tu te uiţi drept înainte, spre dealurile verde-albăstrii din Nicoleşti, tragi în piept o gură de aer cald, amestecat cu mirosul de balegă uscată de pe marginea drumului prăfuit, aştepţi vreo zece secunde - pauză de efect - după care trânteşti pe un ton uşor afectat: am făcut Facultatea de Ştiinţa şi Ingineria Materialelor, plus un masterat în Optimizarea Tehnologiei şi Echipamentelor de Sudură. Să mori de râs, nu alta, e clar că nu înţeleg nimic din ce le-ai zis tu. Da, foarte bine, de ce să nu înveţi dacă ai minte, trebuie ca măcar tu să nu lucrezi ca noi, aicea, fără rost, şi când se mai şi trezeşte vreuna, proastă de bubuie pământul sub ea, să te întrebe dacă, până la urmă, eşti profesor, nici nu ştii ce să faci: să te ciupeşti de bile ca măcar să stai amorţit şi să nu pari isteric sau să-ţi muşti limba să nu spui ceva ce ar putea auzi şi taică-tu duminica la biserică.

Banca asta e cam tare şi dacă-mi lipesc spatele de zidul rece al clădirii, mi-e şi mai frig. Tot mai bine era să rămân în parc la Odorhei. Poate îmi pica şi mie ceva. Vreuna care să m-acopere cu corpul ei călduţ, să nu-mi mai fie aşa de frig. Atât.

(Fragment din romanul Fleisz, în curs de apariţie la Editura Tracus Arte)