Petru Ursache,
Mic tratat de
estetică teologică,
ediţia a III-a, cu
ilustraţii de Ştefan
Arteni, Eikon,
Bucureşti, 2016,
365 pag.
Disciplina esteticii nu există, ca
atare, nicăieri, în teologia creştină
răsăriteană. Scrierile patristice
au vorbit despre „frumosul divin”,
dar numai într-un discurs dogmatic
general. Dar o doctrină de sine
stătătoare a „frumosului”, formulată
sub auspicii religioase, o întâlnim
abia la teologii secolului XX, în special
din exilul rus de după 1920 (Florensky,
Berdiaev, Lossky, Uspensky, Evdokimov,
Schmemann) şi au fost legate de
icoană şi de liturghie. Cu excepţia
notabilă a expunerilor universitare
ţinute de Nichifor Crainic, în interbelic,
nu cunosc vreun autor român care
să se fi ocupat de o sistematizare a
frumosului teologic, în sensul unei
viziuni totalizante, care să includă
arta creştinismului ortodox (pictura,
muzica, veşmintele, gestica ritualului,
simbolurile), concomitent cu termenii
celei laice (creaţie, geniu, contemplare
etc.). De aceea, Mic tratat de estetică
teologică, amplul studiu al lui Petru
Ursache, umple un gol şi dinspre
estetică, şi dinspre teologie.
Privită secular, ca disciplină „de
graniţă” (ea a făcut, de altfel, obiectul
unui curs ţinut de regretatul autor
la sfârşitul anilor 1990, la secţia
teologie-litere a Universităţii „Al.I.
Cuza” din Iaşi), estetica teologică a
fost aşezată, în Micul tratat, pe
fundamente patristico-liturgice
răsăritene şi pe elemente de teorie
a artei. Estetica teologică oferă o
viziune proprie asupra realităţii divinoumane,
teandria, bazată pe modul
de cunoaştere teandric. Acesta leagă
adevărul de credinţă al revelaţiei de
frumosul de credinţă, instrumentat
prin formele sensibile de percepţie
a sacrului. Concepte clasice precum
adevăr, existenţă, artă, frumos,
suferinţă, simţuri esenţiale ca auzul
şi văzul sunt relaţionate cu noţiuni
ca milă, frică şi păcat. Cunoscător
şi admirator al teologiei, Petru Ursache
a evitat excesele pozitiviste ale
esteticilor filosofice moderne şi a
plasat demersul în perspectiva
platoniciană a unităţii dintre antropologie
şi teologie, deci, implicit, în spiritul
patristic al creştinismului răsăritean.
Deosebind între două tipuri de
percepţie a divinului, cel apusean
(reprezentat de Fericitul Augustin)
– definit ca pozitivist, şi cel răsăritean
(reprezentat de Dionisie Pseudo-
Areopagitul) – profund extatic,
antropologul ieşean afirmă că arta
sacră s-a bifurcat încă din Evul Mediu
în două tipuri distincte de sensibilitate
estetică. Cu această delimitare
metodologică, Petru Ursache a decupat,
treptat, pe parcursul cărţii, specificitatea
domeniului hibrid al esteticii teologice
răsăritene. Ea nu produce plăcere şi
interes intelectual, ambele gratuite
şi seculare, ci stare extatică, minunare,
ea lucrează cu o noţiune de frumos
care e, simultan, obiect şi atribut al
divinităţii şi al întregii creaţii. Opera
de artă umană e un produs care imită
la nivel mundan frumuseţea cerească,
absolută, servind ca o poartă spre ea
şi, de aceea, geniul artistic laic e
înlocuit, ca model, de sfânt. Imaginaţia
individuală e înşelătoare, ea trebuie
călăuzită de revelaţia depozitată în
tradiţia Bisericii şi trebuie să aibă
conştiinţa misterului divin insondabil.
Simbolurile nu mai au doar valoare
decorativă, ci gnoseologică, ele transmit
adevărul de credinţă. Mistică, în ultimă
instanţă, estetica teologică răsăriteană
e străbătută de o instanţă suprafirească,
„lumina lină” (autorul o preia din
cântarea vecerniei), faţă de cea
occidentală, bazată pe „lumina clară”.
Dacă „lumina clară” vine din transcendent
pentru a se opri în mundan, fără
nostalgia întoarcerii, cealaltă nu
cunoaşte odihna până nu revine la
sursa primordială. Obligat să se
raporteze permanent la estetica
tradiţională, Micul tratat a făcut toate
disocierile conceptuale specifice unei
discipline „de graniţă”. Sublimul,
tragicul, comicul, pictura şi arhitectura
sacră (cu un subcapitol special despre
icoana pe sticlă), muzica şi poetica
textelor imnice sunt tot atâtea „genuri”
artistice, privite din perspectiva
apofatică a creştinismului ortodox.
Construită riguros, teoretic şi
bibliografic, „estetica” lui Petru
Ursache culminează cu analiza dramei
liturgice, ca sinteză a artei sacre
ortodoxe. Liturghia însumează toate
simbolurile de bază ale creştinismului
răsăritean şi deschide toate simţurile
spre primirea harului divin eliberat
de jertfa pe cruce a Fiului lui Dumnezeu.
Ceea ce înseamnă, evident, şi estetică,
şi teologie, cu beneficii epistemologice
reciproce. Deocamdată, e singurul
Mic tratat care le include, simultan,
în cultura română.
