Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea de estetică:
Frumosul şi teologia de Adrian G. Romila

Petru Ursache, Mic tratat de estetică teologică, ediţia a III-a, cu ilustraţii de Ştefan Arteni, Eikon, Bucureşti, 2016, 365 pag.

Disciplina esteticii nu există, ca atare, nicăieri, în teologia creştină răsăriteană. Scrierile patristice au vorbit despre „frumosul divin”, dar numai într-un discurs dogmatic general. Dar o doctrină de sine stătătoare a „frumosului”, formulată sub auspicii religioase, o întâlnim abia la teologii secolului XX, în special din exilul rus de după 1920 (Florensky, Berdiaev, Lossky, Uspensky, Evdokimov, Schmemann) şi au fost legate de icoană şi de liturghie. Cu excepţia notabilă a expunerilor universitare ţinute de Nichifor Crainic, în interbelic, nu cunosc vreun autor român care să se fi ocupat de o sistematizare a frumosului teologic, în sensul unei viziuni totalizante, care să includă arta creştinismului ortodox (pictura, muzica, veşmintele, gestica ritualului, simbolurile), concomitent cu termenii celei laice (creaţie, geniu, contemplare etc.). De aceea, Mic tratat de estetică teologică, amplul studiu al lui Petru Ursache, umple un gol şi dinspre estetică, şi dinspre teologie.

Privită secular, ca disciplină „de graniţă” (ea a făcut, de altfel, obiectul unui curs ţinut de regretatul autor la sfârşitul anilor 1990, la secţia teologie-litere a Universităţii „Al.I. Cuza” din Iaşi), estetica teologică a fost aşezată, în Micul tratat, pe fundamente patristico-liturgice răsăritene şi pe elemente de teorie a artei. Estetica teologică oferă o viziune proprie asupra realităţii divinoumane, teandria, bazată pe modul de cunoaştere teandric. Acesta leagă adevărul de credinţă al revelaţiei de frumosul de credinţă, instrumentat prin formele sensibile de percepţie a sacrului. Concepte clasice precum adevăr, existenţă, artă, frumos, suferinţă, simţuri esenţiale ca auzul şi văzul sunt relaţionate cu noţiuni ca milă, frică şi păcat. Cunoscător şi admirator al teologiei, Petru Ursache a evitat excesele pozitiviste ale esteticilor filosofice moderne şi a plasat demersul în perspectiva platoniciană a unităţii dintre antropologie şi teologie, deci, implicit, în spiritul patristic al creştinismului răsăritean.

Deosebind între două tipuri de percepţie a divinului, cel apusean (reprezentat de Fericitul Augustin) – definit ca pozitivist, şi cel răsăritean (reprezentat de Dionisie Pseudo- Areopagitul) – profund extatic, antropologul ieşean afirmă că arta sacră s-a bifurcat încă din Evul Mediu în două tipuri distincte de sensibilitate estetică. Cu această delimitare metodologică, Petru Ursache a decupat, treptat, pe parcursul cărţii, specificitatea domeniului hibrid al esteticii teologice răsăritene. Ea nu produce plăcere şi interes intelectual, ambele gratuite şi seculare, ci stare extatică, minunare, ea lucrează cu o noţiune de frumos care e, simultan, obiect şi atribut al divinităţii şi al întregii creaţii. Opera de artă umană e un produs care imită la nivel mundan frumuseţea cerească, absolută, servind ca o poartă spre ea şi, de aceea, geniul artistic laic e înlocuit, ca model, de sfânt. Imaginaţia individuală e înşelătoare, ea trebuie călăuzită de revelaţia depozitată în tradiţia Bisericii şi trebuie să aibă conştiinţa misterului divin insondabil. Simbolurile nu mai au doar valoare decorativă, ci gnoseologică, ele transmit adevărul de credinţă. Mistică, în ultimă instanţă, estetica teologică răsăriteană e străbătută de o instanţă suprafirească, „lumina lină” (autorul o preia din cântarea vecerniei), faţă de cea occidentală, bazată pe „lumina clară”. Dacă „lumina clară” vine din transcendent pentru a se opri în mundan, fără nostalgia întoarcerii, cealaltă nu cunoaşte odihna până nu revine la sursa primordială. Obligat să se raporteze permanent la estetica tradiţională, Micul tratat a făcut toate disocierile conceptuale specifice unei discipline „de graniţă”. Sublimul, tragicul, comicul, pictura şi arhitectura sacră (cu un subcapitol special despre icoana pe sticlă), muzica şi poetica textelor imnice sunt tot atâtea „genuri” artistice, privite din perspectiva apofatică a creştinismului ortodox.

Construită riguros, teoretic şi bibliografic, „estetica” lui Petru Ursache culminează cu analiza dramei liturgice, ca sinteză a artei sacre ortodoxe. Liturghia însumează toate simbolurile de bază ale creştinismului răsăritean şi deschide toate simţurile spre primirea harului divin eliberat de jertfa pe cruce a Fiului lui Dumnezeu. Ceea ce înseamnă, evident, şi estetică, şi teologie, cu beneficii epistemologice reciproce. Deocamdată, e singurul Mic tratat care le include, simultan, în cultura română.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara