Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Gaudeamus 2014:
Frumuseţea detaliului, coerenţa întregului de Simona Vasilache

Foarte de curând a apărut, la Editura Spandugino, într-o prezentare grafică neverosimil de elegantă, volumul de însemnări al lui Mihai Zamfir, Tropice surâzătoare, continuarea, ajunsă la al patrulea episod, a Jurnalului indirect. Cititorilor României literare le sunt deja cunoscute exerciţiile de stil, pe teme dintre cele mai ispititoare, apărute ritmic în revistă, din 2007 până ân 2012. Însă reunirea lor în volum reuşeşte, cum rar se întâmplă, să le transforme într-o carte a cărei coerenţă nu poate fi pusă la îndoială. Despre feţele culturii şi nuanţele înţelegerii.
Parafrazând titlul unei celebre lucrări de antropologie culturală, Mihai Zamfir scrie, cu mină jovială, despre Brazilia cea puţin cunoscută departe, în România, şi despre cum se vede România de la antipozi. Accidentul biografic, să-i zicem aşa, care-l duce, ca diplomat, în cealaltă parte a lumii, se transformă în prilej nu doar de observaţie atentă, meticuloasă, sprijinită pe o erudiţie care te lasă, nu o dată, fără cuvinte, ci şi de reflecţie subtilă, disecând fermecător straturi de prejudecăţi şi tabuuri culturale. Inventarul de teme e, spuneam, plin de culoare. În el intră şi ploaia braziliană, niciodată prilej de angoasă, de poezie melancolică, cu iz chiar de apocalipsă, precum în vechiul continent, dimpotrivă: „ajunşi în Brazilia, europenii aduceau probabil cu ei şi angoasele, spaimei, ideile fixe ale Vechiului Continent. Le-au trebuit secole pînă să dobîndească detaşarea fericită de la Tropice.” Aceste încheieri ale fiecărui episod, absolut memorabile, sunt, în Tropice surâzătoare, aproape o reţetă. Mihai Zamfir are şi plăcerea contrarierii cititorului, schimbând mereu registrele, de la pasteluri la mentalităţi, de la revoluţii la literatură, de la ornitologie la filosofie, şi curiozitatea scormonitoare a celui care caută să înţeleagă o lume vastă şi inedită, împărtă- şind-o apoi cu bucurie molipsitoare. Iată finalul unui mic poem în proză, deşi impecabil documentat, despre păsările din Brazilia: „În viaţa păsărilor braziliene nu există frig, vînt ucigaş, exil anual, suferinţă. Ba chiar, văzîndu-le cum cîntă continuu pe ramuri, altele şi mereu aceleaşi, ajungi să crezi că nu există nici moarte.” O cură de seninătate, departe de pesimismul obosit al Europei. Ceea ce nu înseamnă şi departe de temele ei. De pildă, când Herta Müller câştigă Nobelul pentru Literatură, statutul românului în Brazilia se schimbă neaşteptat: „În ziua fastă care făcea din Herta Müller cel mai celebru scriitor al zilei, m-a uimit mulţimea cunoscuţilor ori mai puţin cunoscuţilor care mi se adresau spontan, felicitîndu-mă: toţi o considerau pe Herta româncă! Şi eu care crezusem că, în Brazilia, noua laureată va însemna doar încă un nume înscris pe lunga listă germană, de la Mommsen şi Thomas Mann pînă la Böll şi Günter Grass”. Concluzia pe care o trage Mihai Zamfir, păstrându-şi talentul de a surprinde, dar şi de a glumi amărui, chiar şi în euforia de la tropice, este că intensificarea emigrărilor, în ultimii ani, îi va aduce României o mulţime de Premii Nobel. Sau, altă dată, deschiderea unei expoziţii cu fotografii din Paris îi prilejuieşte o călătorie înapoi, în Europa, prin imaginile alb-negru ale unui artist francez cu nume exotic, născut la... Braşov. De (re)citit este şi glosa la centenarul lui Kir Ianulea, proza fantastică a lui Caragiale, din care Mihai Zamfir scoate aluzii pertinente privind raportarea dramaturgului la propria-i posteritate.
Instructive, pentru cine vrea să cunoască detalii de la faţa locului despre Brazilia, în relatarea unui intelectual informat şi cu largă cuprindere culturală şi, încă mai mult, profitabile ca metodă de explorare, cu acurateţe şi cu farmec, a petelor albe de pe hartă, cronicile de călătorie şi de şedere în emisfera sudică ale lui Mihai Zamfir sunt o lectură completă. Fără să epateze, cu tact şi măsură, îşi face cititorul să iubească şi, mai ales, să înţeleagă o ţară despre care nu ştia nimic. Alegând acele detalii pe care ghidurile de conversaţie, monografiile şi prozele de călătorie le ignoră. Mizând pe insolitare, pe surpriză, pe tuşa personală şi pe clin d’oeil. Şi dând la iveală, cu tandreţea bibliofilului care se apropie de o carte rară, adevărata Brazilie. Făcută, mai curând, din negarea locurilor comune: „Catalogul punctelor braziliene de interes (Amazonia şi celelalte) a fost stabilit de oameni care n-au călcat niciodată în Brazilia sau de oameni care au parcurs-o în pas turistic două- trei săptămîni.
În loc să recite catehismul frumuseţilor şi al curiozităţilor obligatorii, o persoană normală ar trebui să aibă curajul de a proclama sus şi tare:
«N-am asistat la Carnavalul de la Rio decît la televizor, am văzut în schimb Tîrgul de Carte de la Sao Paulo».
«N-am ajuns în Amazonia, dar am văzut în Cerrado, în Pampa braziliană, copaci fără nici o frunză, plini de flori în timpul iernii».
«N-am întîlnit băştinaşi amerindieni şi nici ceremonii vrăjitoreşti la miezul nopţii, pentru că primii nu sunt vizibili oricînd, iar ceremoniile lor – de asemenea».
«Dacă ţii la punga şi la viaţa ta, e bine să nu te aventurezi în vreo favelă».
«Canalele TV braziliene sunt pline la orice oră de transmisii şi retransmisii ale meciurilor de fotbal».”
Aşadar, fiecare cu tropicele lui. Ale lui Mihai Zamfir sunt, pe fragmente şi pe de-a-ntregul, încântătoare.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara