Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Restituiri:
Fundoianu, eseist, filozof şi profet de Gina Sebastian Alcalay


Cine citeşte prozele lui B. Fundoianu apărute la Editura Hasefer sub îngrijirea lui Leon Volovici - semnatar, de asemenea, al unei comprehensive prefeţe - precum şi textele sale politice reproduse din alte publicaţii ale timpului în caietele Benjamin Fondane scoase de Societatea de studii care îi poartă numele, nu poate să nu fie profund impresionat de pătrunzătoarea multilateralitate şi vizionarismul acestui artist, autor al unor poezii cu rezonanţe tragice, chiar apocaliptice, inspirate nu o dată din textele biblice, şi în acelaşi timp eseist, comentator şi filozof de o extremă erudiţie, libertate de spirit, luciditate şi incisivitate în analizarea evenimentelor şi ideilor epocii, ca şi în anticiparea timpurie, cu o extraordinară acurateţe, a unui viitor fără speranţă: "Pe stradă, în metrou, în cinematografele de cartier, te văd deja, ciment al viitoarelor gropi comune, omule! - scria el încă în decembrie 1933. Vă văd deja, viitori mutilaţi ai războaielor (...) Pe scara timpului se revarsă deja cadavre. Eu, voi, toată lumea".
Spre deosebire de atîţia alţi intelectuali, nici revoluţia din Rusia nu-i trezeşte nici o speranţă. Cu o ironie sfichiuitoare el dezvăluie faţada de staniol în spatele căreia oamenii se îmbată cu "parada de cuvinte mari" şi cu Internaţionala, în timp ce "Hitler, Mussolini, fabricanţii de arme cîntă şi ei", fabricînd tunuri şi pregătind războiul.
Cu aproape jumătate de secol înainte de prăbuşirea comunismului, Fundoianu a văzut, chiar înainte de a se întîlni cu filozofia lui Şestov, că raţiunea stearpă nu e suficientă în gîndirea politică şi că s-a mizat prea mult pe logica abstractă, neglijîndu-se "omul real". ("Cahiers du Sud", 1938). Este ceea ce vor spune în zilele noastre sociologi şi filozofi ca André Glucksman sau Edgar Morin, ultimul edificînd o întreagă teorie care explică greşelile şi autoamăgirea intelectualilor occidentali de stînga de după război, între altele prin faptul de a se fi bizuit în adoptarea poziţiilor marxist-leniniste pe un universalism abstract, rupt de realităţile obiective.
Într-o serie de eseuri din cele grupate în volumul Judaism şi elenism (scrise cu mult înaintea celor citate), precum "Idei despre socializarea Palestinei", sau "Utopia organizată", ca şi într-un interviu luat în 1919 lui Arnold Margoline, vice-ministrul de Externe (evreu) al Ucrainei în scurtul răstimp de la revoluţia rusă în care această ţară se menţinuse ca republică independentă, Fundoianu încearcă să dovedească cu o uluitoare cunoaştere a unor mecanisme economico-sociale ale căror efecte le-am simţit pe pielea noastră, noi toţi cei care am trăit sub comunism, inadecvarea soluţiei de socializare a Palestinei, în condiţiile muncii de colonizare şi construire a ţării evreilor. "Pentru aceasta, argumentează el, este nevoie de case, maşini, industrie, care cer, la rîndul lor, capital. Or, capitalul particular, ca să se dezvolte, are nevoie de protecţie, de libertate, de concurenţă. Altminteri riscurile îndepărtează capitalul şi odată cu el statul de mîine al Palestinei."
În altă parte, tot în 1919, deci la numai doi ani de la revoluţie, el arată consecinţele nefaste ale intervenţionismului de stat. Aceasta "nu este o iniţiativă, scrie eseistul, ci o oprire"(...). El "nu creează valorile, deci nici civilizaţia". Iar în interviul luat lui Margoline, principalele sale preocupări sînt: cum trăiesc evreii în Ucraina, cum este privit acolo sionismul şi dacă majoritatea populaţiei evreieşti este bolşevică. Răspunsul este: "Hotărît NU". La care Margoline adaugă o butadă: "Sînt mulţi evrei printre bolşevici şi puţini bolşevici printre evrei".
Interesul pentru poporul evreu şi pentru judaism străbate de altfel ca un fir roşu eseurile de tinereţe ale lui Fundoianu, fie că e vorba de profiluri de ziarişti, scriitori şi cărturari (A.L. Zissu, Steuerman-Rodion, Iacob Groper), de acela contradictoriu al poporului evreu ca atare, pe de o parte idealist, aspirînd la înălţare morală, pe de altă parte animat de instincte telurice, practice şi ferme; de peisajul Palestinei "ţara unde cresc portocalii", de fenomenul misticismului şi profetismului la evrei, la care revine adesea, sau de traducerea poemelor lui Heine şi Yehuda Halevi. În toate subiectele abordate, tînărul scriitor se simte acasă, face consideraţii sociologice şi antropologice, se cufundă în mitologie, istoria antică şi mai ales în Biblie, citează pe Ptolomeu, Homer şi Ecclesiastul, Psalmii lui David şi ditirambii lui Pindar, analizează, compară, cîntăreşte, trage concluzii inedite.
În această lumină, cel mai incitant şi amplu studiu rămîne cel care dă titlul volumului. Pornind de la o carte a lui Martin Buber, Fundoianu forează în straturile suprapuse ale celor două moduri de gîndire în plan moral-filozofic, sociologic, istoric, religios şi estetic, disocierile la care ajunge fiind dintre cele mai percutante. Cîteva exemple: iudaismul caută în lucruri adevărul, elenismul caută în ele frumosul. Nu numai grecii ci şi iudeii au comis fapte imorale; dar în timp ce elenul le comitea inconştient, ca pe nişte acte normale, obişnuite, iudeul le săvîrşea conştient şi simţindu-se culpabil de imoralitatea lor. Arta elenă este însufleţită îndeosebi de lumea exterioară, arta iudaică interpretează mai puţin obiectele din afară cît stările de suflet. Fundoianu numeşte ideile care stăteau la baza lor, idei exogene şi endogene. Mitologia greacă e creată cu idei exogene, Biblia e însă scrisă cu idei endogene. Nu mai puţin de cinci capitole din acest studiu sînt consacrate misticii iudaice, fenomenului profetismului şi falşilor profeţi ai Cabalei, pînă la apariţia hasidismului cu extazul lui.
Din mărturiile unor supravieţuitori ai Auschwitz-ului menţionaţi în corespondenţa soţiei poetului, Geneviève, aflăm că doi dintre ei, doctorul Moscovici şi doctorul Klein care au legat o strînsă şi devotată prietenie cu Fundoianu în cursul deportării (poetul ajunsese în lagărul de tristă amintire în iunie 1944 împreună cu sora lui, Lina) şi pînă la dispariţia lui în camerele de gazare, nu se mai săturau să-l asculte, covîrşiţi de personalitatea lui, de vitalitatea şi optimismul care-l făceau să se angajeze pînă şi în infernul de acolo, în lungi şi pasionate discuţii literare şi filozofice. Nu e de mirare că Cioran, atît de mofturos faţă de semenii lui, i-a consacrat un capitol din ale lui Exerciţii de admiraţie, resuscitînd cu profunzimea percepţiei şi afecţiunii sale o figură de ascet - de "o vivacitate prodigioasă şi o vervă care te făcea să uiţi - în timp ce vorbea - cît era de fragil şi vulnerabil".