Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Editorial:
G.M. Tamás faţă cu reacţiunea de Nicolae Manolescu


O Scrisoare către prietenii mei români din revista Elet es Irodalom, reluată în Dilema din 16-22 februarie, s-a dovedit un cutremur, cu multe replici (Andrei Pleşu, Z. Ornea, Pavel Câmpeanu, Theodor Baconsky, Mircea Iorgulescu - toate în acelaşi număr al Dilemei, altele, probabil, în cele ce vin). Cum autorul scrisorii este un bun cunoscător al României (născut la Cluj, a studiat tot acolo filosofia şi filologia clasică, emigrînd ulterior în Ungaria, unde s-a numărat printre disidenţii cei mai redutabili) şi un om de o sclipitoare inteligenţă, iuţeala de mînă a intelectualilor români înscrişi în replică nu trebuie să ne mire. Scrisoarea însăşi e un minunat prilej de a discuta lucruri care ne privesc îndeaproape sau pe care le-am tot amînat, conform obiceiului pămîntului (dar să nu exagerăm: nici noi n-am stat chiar degeaba), încît a fost nevoie să vină cineva din afară şi să ne tragă de mînecă. Să adaug că este foarte enervant felul în care ne vede Tamás. Nu spun că şi neadevărat, cel puţin în cîteva privinţe. Ce e drept, nici nu prea sîntem învăţaţi să primim lecţii. Buna credinţă nu ne calmează deloc orgoliul. Asta, pe de o parte. Pe de altă parte, Tamás se lasă furat, în focul polemicii, de o înţelegere din cale afară de tendenţioasă a unor lucruri, amestecînd, cum se zice, borcanele, aşa încît numele, textele ori atitudinile pe care le evocă fac, de la un punct încolo, o varză de toată frumuseţea (i-a spus-o şi Pleşu).
În ce mă priveşte, mă despart de autorul scrisorii în trei puncte, care mi se par importante:
1. Tamás adoptă în consideraţiile sale despre intelectualii români de ieri şi de azi, despre regimul Ceauşescu şi despre tragicomica ascensiune a lui Vadim în alegerile recente o perspectivă de stînga, pe care n-ar fi cinstit să i-o reproşez, dacă nu l-ar conduce la eroarea de a confunda dreapta cu extrema dreaptă, liberalismul cu fascismul. Nu numai descoperindu-le aceeaşi bază socială (era să zic de clasă), dar perpetuînd un maniheism ce ne este, vai, familiar încă din anii '50 (deşi datează şi mai demult), prin care stînga monopolizată de comunişti vedea în dreapta un monopol al fascismului. Dacă eu îi conced lui Tamás că îl respect ca om de stînga fără a-l socoti comunist, să-mi conceadă şi el mie că pot fi de dreapta fără să fiu fascist. Maniheismul cu pricina nu pune într-o postură proastă doar dreapta, ci, cum se vede, şi stînga. Ideologic, confuzia cu pricina este o capcană în care au căzut mulţi.
2. Nu e adevărat că intelectualitatea română interbelică n-a opus nimic fascismului autohton. Extrema dreaptă a fost combătută atît de gînditori de dreapta, liberali ca formaţie, cît şi de o stîngă social-democrată fără ataşuri la comunism. În replica sa, Z. Ornea a alcătuit o întreagă listă. Capcana monopolistă la care m-am referit îşi arată aici roadele: Tamás ajunge să susţină, ca şi comuniştii români de după 1944, că extrema dreaptă a fost dominantă, în interbelic, că toţi intelectualii marcanţi ai vremii (cu excepţia comuniştilor, fireşte, sublimi, dar lipsind aproape cu desăvîrşire) au fost naţionalişti, şovini, antisemiţi. Nu apelul lui Tamás de a admite "păcatele tinereţelor" lui Eliade, Cioran sau Noica e supărător - el e perfect justificat şi discuţia se face şi la noi de la un timp - ci convingerea lui că numai Nae Ionescu şi emulii săi au existat ca ideologi veritabili şi seducători într-o epocă în care, de ce n-am spune-o apăsat, democraţia liberală era - totuşi - la putere în România (cel puţin pînă în 1938), spre deosebire de Ungaria, Bulgaria şi de alte ţări central şi est-europene pe care fascismul le luase în stăpînire. La noi, stau mărturie studii, cărţi, publicaţii, polemici în care extrema dreaptă era combătută şi de dreapta liberală şi de stînga democrată.

3. În sfîrşit, nu e adevărat (şi din păcate Z. Ornea şi Mircea Iorgulescu sprijină această părere) nici că intelectualitatea postdecembristă a fost, în întregul ei, inertă, incapabilă de reacţie la noile puseuri naţionaliste, la vadimism, funarism şi restul. Chiar revista Dilema, care publică scrisoarea, dar şi altele, precum Vatra de la Tîrgu Mureş, Sfera politicii, 22, Orizont de la Timişoara, Familia de la Oradea, Adevărul literar şi artistic, nu în ultimul rînd România literară, au reacţionat în spirit liberal şi democrat, şi de stînga şi de dreapta, la toate aceste fenomene. De unde, oare, ideea că tot intelectualul român de azi acceptă tacit naţionalismul sau pe fanii postumi ai mareşalului Antonescu? Cred că Tamás nu ne citeşte, cum nu ne citeşte Mircea Iorgulescu (dar pe el însuşi, din Dilema, de ce nu s-o fi citind?). Şi, apoi, Humanitas nu i-a publicat doar pe Eliade, Cioran, Noica, dar şi pe cei pe care Tamás însuşi îi consideră rara avis ai autocriticii, Boia şi Patapievici. Biografia lui Stalin scrisă de Suvarin, şi pomenită polemic de Iorgulescu, n-a apărut tot la Humanitas? Ca şi atîţia dintre corifeii gîndirii liberale, democratice şi critice din secolul nostru.
Îmi pare rău, dar nu înţeleg această orbire, nici la Tamás, nici la unii din autorii replicilor, care se puteau da pe ei înşişi ca exemplu dacă pe alţii nu-i băgau în seamă.