Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

La o noua lectura:
GABRIEL LIICEANU de Alex. Ştefănescu


Biografie
Gabriel Liiceanu s-a născut la 23 mai 1942 la Râmnicu-Vâlcea (oraşul în care s-a născut şi Virgil Ierunca). Tatăl său, Petre Liiceanu, lucra în finanţe, iar mama sa, Ioana Liiceanu (înainte de căsătorie, Marineanu), era profesoară de matematică. Copilăria şi-a petrecut-o la Bucureşti (unde i se stabilise între timp familia). Copil fiind, remarcă atmosfera de teroare din România anilor '50 ("...fraţi ai mamei sau veri de-ai mei mai mari au făcut experienţa închisorilor din anii '50, pentru lucruri de nimic. Mi-a rămas în minte întoarcerea lor de la Canal: obrajii lor scofâlciţi, chelia apărută pe neaşteptate, privirea schimbată, râsul forţat, menit să-mi risipească teama.")
Urmează liceul la "Gheorghe Lazăr" ("Era un liceu cu copii proveniţi, ca şi mine, din familii "mic-burgheze". "Lupta de clasă" nu pătrunsese aici, UTM-ul era o figuraţie de operetă, iar când se termina anul şi venea vacanţa mare jucam fotbal cu manualele de limba rusă."). După absolvirea liceului, în 1960, se înscrie la Facultatea de Filosofie, spre stupefacţia tatălui său. Pătrunde astfel, cu candoare, "într-o instituţie-pivot a vieţii ideologice, care pregătea viitoarele "cadre de partid"" ("...acum, când mă uit înapoi, cred că am făcut un lucru bun: am ajuns să cunosc la surse fizionomia minciunii, în vederea unei ulterioare, nebănuite pe atunci, destructurări a ei"). în 1965 termină facultatea şi ocupă un post de cercetător la Institutul de Filosofie al Academiei. în 1967, îl cunoaşte pe Constantin Noica şi, la îndemnul lui, se înscrie la Facultatea de Limbi Clasice, pe care o absolvă în 1973. Face parte din grupul restrâns de tineri asupra cărora Constantin Noica îşi exercită vocaţia de "antrenor cultural". Sub îndrumarea marelui filosof, care după anii de închisoare şi de domiciliu forţat fusese uitat de societatea românească, studiază cu adevărat operele lui Platon şi Aristotel, Kant şi Hegel, Carnap şi Heidegger, aprofundează greaca veche, latina şi germana, învaţă să gândească şi să scrie pe cont propriu. Printre colegii săi de discipolat se numără Andrei Pleşu, Sorin Vieru, Victor Stoichiţă. în 1975 se transferă la Institutul de Istorie a Artei (unde va ocupa un post de cercetător până în 1989). în acelaşi an publică lucrarea cu care obţinuse titlul de doctor în filosofie: Tragicul. O fenomenologie a limitei şi depăşirii.
Tot în 1975, Constantin Noica, de puţină vreme pensionat, se mută într-o cameră modestă dintr-o cabană din Păltiniş, în apropiere de Sibiu, şi face din ea noul sediu al şcolii lui de filosofie. "Din acel moment - îşi aminteşte Gabriel Liiceanu - a început partea cea mai spectaculoasă a aventurii noastre. De cum aveam câteva zile libere, ne repezeam, cei trei-patru elevi ai lui, la Păltiniş şi, în izolarea totală a muntelui, "la 4000 de picioare deasupra omenirii", cum îi plăcea lui Noica să spună, în plimbări care durau ore şi, în orele serii, în cămăruţa încălzită cu lemne, aveau loc cele mai fascinante discuţii la care am luat parte vreodată, cele mai pasionante înfruntări de idei, se făceau cele mai subtile, aprige şi prieteneşti observaţii pe marginea textelor proprii, supuse judecăţii celorlalţi."
Experienţa, desfăşurată în perioada 1977-1981, este consemnată de Gabriel Liiceanu în Jurnalul de la Păltiniş, care, în mod surprinzător, trece de cenzură şi apare sub formă de volum, în 1983, la Ed. Cartea Românească. Apariţia are un ecou imens în mediile intelectuale. Personalităţi ale culturii române, printre care Emil Cioran, Petru Creţia, Alexandru Paleologu, Ştefan Aug. Doinaş, Mariana Şora, comentează cartea în scrisori sau în articole. Se înregistrează adeziuni patetice şi se declanşează polemici vehemente. O parte dintre documentele acestei furtuni de idei sunt strânse de Gabriel Liiceanu în volumul Epistolar, apărut în 1987.
După 1989, Gabriel Liiceanu face parte dintre fondatorii Grupului pentru Dialog Social şi ai revistei 22. Cu sprijinul lui Andrei Pleşu, devenit ministru al Culturii, preia Ed. Politică, pe care o transformă în Ed. Humanitas. Prin intermediul ei pune în circulaţie rapid, dând dovadă de un înalt profesionalism, toate cărţile de idei pe care regimul comunist le interzisese. Un scurt text al său, Apel către lichele, publicat încă din 30 decembrie 1989, dă tonul a ceea ce va scrie în această perioadă. Gabriel Liiceanu devine filosoful eliberării de ideologia comunistă reziduală, de care sunt încă intoxicaţi milioane de români. Şi un promotor al ideii că este necesar un proces al comunismului. Drept urmare, stârneşte ura foştilor activişti ai PCR şi lucrători ai Securităţii. Numele lui figurează pe lista neagră publicată în toamna lui 1990 în România Mare, cu titlul Zece oameni care trebuie împuşcaţi pentru a avea linişte în ţară (alături de Doina Cornea, Alexandru Paleologu, Andrei Pleşu, Ana Blandiana ş.a.). Totodată, se lansează ideea că este un Robespierre, un adept al răzbunării etc. într-o discuţie televizată cu Iosif Sava, el exclamă exasperat: "...să ştiţi că m-a atins foarte tare faptul că aţi folosit cuvântul "intransigenţă". în ce vă spun eu nu e vorba de intransigenţă. [...] Dacă în momentul de faţă România arată aşa cum arată - şi nu arată deloc grozav - este pentru că, mai presus de orice, nu a existat o elementară limpezire morală. Nu se poate ca patruzeci şi cinci de ani să fi trăit într-o teroare permanentă şi apoi să trecem cu zâmbetul pe buze mai departe ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat."

(Citatele din această schiţă de biografie provin dintr-un interviu acordat

Gabrielei Adameşteanu şi publicat în rev. 22 din 28 ian. 1993.)

Un eroism al comunicării



Gabriel Liiceanu nu poate fi frivol. Când se angajează într-o discuţie, indiferent de subiect, o face cu gravitate şi ridicându-se la o mare altitudine intelectuală. în viaţa de fiecare zi, acest mod de a reacţiona poate deveni comic, prin inadecvare. Nu se poate să nu zâmbeşti constatând că filosoful recurge la o retorică solemnă - ca şi când l-ar explica pe Heidegger - pentru a-l contrazice pe Alexandru Mironov, într-o şedinţă a Consiliului de Administraţie de la TVR, sau... pentru a învăţa pe cineva să gătească legumele după o metodă chinezească.
în scris, însă, impresia este de seriozitate şi de dramatism al ideilor. Gabriel Liiceanu îşi pune de fiecare dată în funcţiune - chiar şi când scrie despre gunoaiele Bucureştiului sau despre activistul de partid de altădată - întreaga maşinărie a minţii. Judecă orice subiect dintr-o perspectivă filosofică. Pe unde trece el cu gândirea, rămâne nu o cărare, ci un drum pavat. Numai Eminescu - aşa cum îl ştim din publicistică - îi mai uimea (şi speria) pe cititori printr-o asemenea anvergură, nereglabilă, a inteligenţei.
Comparaţia cu Eminescu este bună şi pentru a defini talentul literar al lui Gabriel Liiceanu. Ca şi publicistul de la Timpul, Gabriel Liiceanu are un mod elaborat, greoi şi foarte expresiv de a folosi cuvintele. El nu scoate frazele dintr-o pălărie de scamator, ci dintr-un presupus haos lingvistic. Efortul de exprimare este atât de mare, încât creează o impresie de eroism al comunicării şi impresionează prin el însuşi, chiar indiferent de mesaj.
Frazele lui Gabriel Liiceanu, de o eleganţă căutată, uneori teatrale, sunt lipsite de graţia şi de spiritul ludic cu care ne încântă cele scrise - sau spuse - de Andrei Pleşu. Dar au o elocvenţă brutală, obsedantă. Ironiile filosofului se transformă în diatribe devastatoare, avertismentele - în prevestiri apocaliptice, duioşiile - în imnuri înălţate către cer.
Scriitorul este încă inexistent în primele două volume, Tragicul. O fenomenologie a limitei şi depăşirii, 1975 şi încercare în politropia omului şi a culturii, 1981, care cuprind studii de filosofie propriu-zise, redactate într-un limbaj "tehnic" specific disciplinei:
"Pentru Heidegger, întreaga istorie a filozofiei occidentale este expresia obiectivată a unei lungi iluzii: crezând că meditează asupra Fiinţei (Sein), ea nu a făcut decât să gândească, mână în mână cu ştiinţa, realitatea care i se oferă omului ca obiect al acţiunii sale şi care nu este cunoscută decât pentru a fi transformată şi dominată (Seiendes). în loc să lase lucrurile să fie şi să le gândească în fiinţa lor netulburată de spectrul vreunei fapte, gândirea occidentală le-a făcut doar să fiinţeze în sfera "tehnicii" şi a "practicii"."
în Jurnalul de la Păltiniş, 1983, literatura începe să-şi intre în drepturi. Autorul este deocamdată influenţat de Constantin Noica, folosind ca şi el, ceremonios, cuvinte şi expresii româneşti cu irizaţie filosofică:
"Proiectata călătorie cu Noica la Păltiniş a luat fiinţă.";
"Astăzi, discuţiile cu Noica au alunecat într-o risipire bună" (sublinierile ne aparţin).
Dar se afirmă şi un alt mod de a scrie, propriu lui Gabriel Liiceanu, bazat pe un spirit de observaţie folosit cu o anumită cruzime:
"...îmi vine în minte imaginea lui de ieri, când l-am vizitat în chilia cu lemne şi lighean cu apă pe sobă; avea pe cap o băscuţă care-i dădea un aer de papă bonom.";
"A adormit [...]. Sforăie încet [...]. Are gura întredeschisă şi buzele supte, dar fruntea, extrem de frumoasă"...
Strădania autorului este să ridice această plasticitate (a portretelor, dar şi a descrierilor de interioare, de gesturi, de peisaje etc.) la o semnificaţie mai înaltă, să transforme proza în poezie. S-a citat în acest sens, pe bună dreptate, scena aprinderii focului, care ne apare nu numai ca o secvenţă a vieţii banale, de fiecare zi, ci şi ca un ritual:
"După cină, urcăm la cămăruţa lui Noica să facem focul. Eu eşuez, spre satisfacţia lui, care preia totul şi desfăşoară cu voluptate lecţia despre aprinderea "focului-stăpânului". Are pe el paltonul şi căciula, patul pe care stă e în faţa sobei la un pas distanţă şi, aplecându-se, gura sobei îi cade sub mână. Construieşte o stivă cubică, cu un grătar de surcele de brad şi, în timp ce o face, explică fiecare gest, ca şi cum ne-am afla în faţa unei demonstraţii esenţiale, din care nu trebuie pierdut nimic pentru a avea cheia reuşitei finale. Surâdem toţi, şi el surâde vorbind, şi aprinde hârtie după hârtie strecurând-o sub stivă şi agitând-o necontenit pentru "a enerva" focul. E un joc straniu, în care simţi că încearcă - ca în tot ce face - mântuirea unui gest de proza profanului şi a nesemnificativului"...
Valoarea literară a jurnalului se relevă nu numai în anumite pasaje, ci şi în ansamblul lui. Avem de-a face, cum s-a mai spus, cu un roman al formării, cu un bildungsroman, scris la persoana întâi de unul dintre personaje, cu o emoţie care ni se transmite. Alte teme ale "romanului" sunt admiraţia faţă de tată (ca în Moromeţii lui Marin Preda), tatăl fiind însă aici, bineînţeles, unul simbolic, şi gelozia (faţă de înzestratul şi charismaticul Andrei Pleşu), rezolvată frumos, cavalereşte, prin aplaudarea rivalului şi în cele din urmă, dostoievskian, prin adorarea lui.


Pamflete şi apologii


După 1989, Gabriel Liiceanu se transformă dintr-un specialist în filosofie într-un filosof de serviciu, într-un moralist, care se pronunţă prompt în numeroasele probleme ale unei societăţi răvăşite de istorie. Pentru a se face auzit şi înţeles, el recurge frecvent la mijloace literare. Cultura filosofică bine însuşită, devenită o a doua natură, conferă textelor sale o radicalitate, inclusiv stilistică, prin care se remarcă imediat, în raport cu publicistica multora dintre scriitorii de profesie.
Cărţile cu cea mai mare cantitate de literatură sunt Apel către lichele, 1992 şi Declaraţie de iubire, 2001.
în Apel către lichele, regăsim câteva dintre formulările care au avut un asemenea succes de-a lungul anilor, încât au intrat în folclorul lumii intelectuale. Una dintre ele este aceea a prostiei ca încremenire în proiect. Indicând comunismul drept primul regim politic din istorie care instituţionalizează acest gen de prostie, Gabriel Liiceanu face din demonstraţia sa un pamflet de o forţă expresivă ieşită din comun:
"Comunismul este societatea care garantează prostia ca încremenire în proiect. Garanţiile sunt instituţionale: există o instituţie care veghează prostia şi care sancţionează orice abatere de la încremenirea în proiect: poliţia politică. Există instituţia propagandistului de partid care este agentul prostiei ca încremenire în proiect; prostia se învaţă, este predată, ea cuprinde masele. învăţământul politic, generalizat, este un antrenament permanent în spaţiul prostiei ca încremenire în proiect. Toată lumea încremeneşte în Proiect, deci toată lumea este prostită. Scleroza societăţii comuniste este totală."
Aceeaşi forţă au portretul generic al activistului de partid, personaj funest asupra căruia autorul îndreaptă un uragan de cuvinte, ca şi scurtul eseu despre gunoaiele Bucureştiului, desprins parcă dintr-o anatomie apocaliptică a societăţii româneşti.
în Declaraţie de iubire predomină panegiricele, închinate unor oameni ca Emil Cioran, Constantin Noica, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Horia Bernea. Gabriel Liiceanu are un mod devastator de a iubi. Gesticulaţia sa amplă, metafizică îl face să semene cu un Romeo care ar constata că balconul Julietei sale se află la ultimul etaj al unui zgârie-nori. Totuşi, spiritul de observaţie nemilos pe care l-am mai remarcat nu încetează să funcţioneze nici în momentele de devoţiune mistică. Identificăm aici o curioasă combinaţie de sarcasm şi idolatrizare, trăsătură distinctivă a textelor apologetice scrise de Gabriel Liiceanu. Iată, ca exemplu, portretul unui fost profesor al său, Henri Wald:
"Henri Wald vorbea în amfiteatrul Facultăţii de Filozofie cu tot trupul. Podiumul cu catedra era scena; o scenă pe care o utiliza intens, folosind tehnica unui actor modern care nu-şi poate declama rolul decât în necontenită mişcare: mâinile ciocăneau neîncetat aerul, vizualizând punctuaţia discursului, pe care vocea îl alcătuia din răriri ale silabelor, cuvântul părând că se înscrie în aer ca o statuetă micuţă, urmată de îndată de alta, care ieşea la fel, gata modelată, din gura şi mîinile oratorului."
Gabriel Liiceanu repetă insistent şi obsesiv caracterizările făcute unor personaje, hiperbolizează reprezentările ideilor pe care vrea să le impună, ridică tonul, până la a deveni asurzitor, când acuză, generalizează brutal, strivind orice nuanţă sau, dimpotrivă, nuanţează la infinit, cu o înspăimântătoare răbdare de oriental. Este, stilistic, un excesiv, obositor şi greu de uitat.


Bibliografie

STUDII ŞI ESEURI. Tragicul. O fenomenologie a limitei şi depăşirii, Buc., Univ., 1975  încercare în politropia omului şi a culturii, Buc., CR, 1981 (cupr. şi o bibl.)  Apel către lichele, Buc., H., 1992 (ed. a II-a, adusă la zi, Buc., H., 1996)  Cearta cu filozofia, Buc., H., 1992 (ed. a II-a, Buc., H., 1998)  Despre limită, Buc., H., 1994 (ed. a II-a, Buc., H., 1997; ed. fr., Paris, Éd. Michalon, 1997)  Itinerariile unei vieţi: E. M. Cioran urmat de Apocalipsa după Cioran. Trei zile de convorbiri - 1990, Buc., H., 1995 (ed. a II-a, cu menţiunea Ultimul interviu în loc de Trei zile..., Buc., H., 2001, ed. fr., Paris, Éd. Michalon, 1995, ed. sued., Ludvika, Dualis Förlags, 1997)  Declaraţie de iubire, Buc., H., 2001.
ÎNSEMNĂRI DE JURNAL, CORESPONDENŢĂ. Jurnalul de la Păltiniş, un model paideic în cultura umanistă, Buc., CR, 1983 (ed. a II-a, Buc., H., 1991, ed. a III-a, cu un adaos din 1996, Buc., H., 1996, ed. fr., Paris, Éd. La Découverte, 1998; ed. engl., Budapesta, CEU Press 2000 şi New York, 2000)  Epistolar, prezentat şi îngrijit de Gabriel Liiceanu, Buc., CR, 1987 (cupr.: scrisori ref. la Jurnalul de la Păltiniş semnate de Gabriel Liiceanu, Constantin Noica, E.M. Cioran, Andrei Pleşu, Radu Bogdan, Alexandru Paleologu, Thomas Kleininger, Ştefan Aug. Doinaş, Sorin Vieru, Andrei Pippidi, Mariana Şora, Marin Teofil, Petru Creţia, Ion Ianoşi; articole pe aceeşi temă de Eugen Simion şi N. Steinhardt).

*

Gabriel Liiceanu a tradus din Platon, comentatori aristotelici şi filosofi germani (Heidegger, Schelling).
A făcut filme: Exerciţii de admiraţie (în colab. cu Constantin Chelba), 1991; interviu cu Eugen Ionescu, 1992; Apocalipsa după Cioran (în colab. cu Sorin Ilieşiu), 1995.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara