Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Dans:
Gabriel Negry - schiţă de portret de Liana Tugearu


Petre Comarnescu nota în Jurnalul său, în luna octombrie 1934: "Recitalul de la Operă, dat de Gabriel, a avut mare succes. Ioana Basarab a făcut costumele. Orchestra Simfonică condusă de Rogalski... O sală aleasă, plină până la refuz. Succesul cel mare l-a obţinut cu Tristan, secondat de Alexandrina von Silbernagel. Prefer Faunul, Floarea nestricăciunii, Simfonia dansului şi Odă mâinilor, unde mişcările erau ca de pasăre şi au făcut pe mulţi să plângă".
Într-adevăr, anii '30 au fost ani fericiţi pentru arta dansului românesc, ani în care personalităţi de seamă ale culturii, precum Ion Marin Sadoveanu, Mircea Eliade, Mihail Sebastian, Mircea Vulcănescu, Ionel Jianu, Dan Botta, Emil Botta, Cella Delavrancea şi încă mulţi alţii umpleau "până la refuz" sălile, la recitalurile lui Gabriel Negry sau ale Floriei Capsali şi apoi scriau despre ele, cu entuziasm. Fenomenul se poate explica astăzi, în perspectivă istorică, nu numai prin calitatea în sine a creaţiilor artiştilor citaţi, ci şi prin faptul că, după importuri de trupe, de artişti şi de stiluri consacrate pe alte meridiane, înflorise brusc o artă a dansului cult autohton, rafinată şi originală. La temelia acestei arte stă şi tot ce a creat pe scenă dansatorul şi coregraful Gabriel Negry.
Orizontul său artistic era însă şi mai larg, ceea ce l-a determinat să se ocupe de arta dansului şi sub aspect teoretic şi instituţional, din tinereţe şi până în ultimii ani de viaţă, în calitate de coreolog. Astfel, tot în anii '30 a lucrat şi la Arhivele Internaţionale ale Dansului, de la Paris şi pentru activitatea depusă acolo a primit de la această instituţie două premii: unul în 1937 pentru întreaga sa activitate artistică şi altul în 1938 pentru organizarea în cadrul respectivei instituţii pariziene a unei secţiuni a dansului din România. În paralel, pentru a stimula şi la noi cercetarea în domeniul artei dansului, a înfiinţat, la Bucureşti, o filială a Asociaţiei Internaţionale a Dansului, care a funcţionat între 1935 şi 1940. Tot în 1940 a apărut şi cartea sa intitulată Dansul, Originea, Arta Populară şi Dansul Contemporan.
În anii războiului a continuat să dea recitaluri, în ţară şi în străinătate, atât cât i-au permis acele vremuri de restrişte, în compania altei personalităţi care se ivise pe scena românească, dansatoarea şi coregrafa Vera Proca Ciortea. După instaurarea regimului comunist a preferat, însă, să se retragă în provincie, pentru a nu mai fi în atenţia noilor autorităţi, care nu erau deloc binevoitoare cu personalităţile de orice fel, care se manifestaseră plenar anterior. Floria Capsali şi Mitiţă Dumitrescu şi-au găsit refugiul într-un ansamblu de dansuri populare, Stere Popescu a făcut câţiva ani de puşcărie, urmat mai târziu de alţi dansatori şi coregrafi, Gabriel Negry s-a dus mai întâi la Teatrul din Brăila şi apoi la Piatra Neamţ. Aici s-a numărat printre cei care au ctitorit Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ, unde, părăsind arta dansului, căreia îi închinase toată viaţa şi sănătatea sa - la un moment dat pusă în primejdie de o muncă excesivă - s-a dedicat teatrului, lucrând ca regizor acolo, între 1960 şi 1974. Ulterior însă, în 1986, a revenit la prima lui iubire, publicând cartea Memoria dansului.
Imediat după 1989, când orizontul a devenit mai larg, şi-a reînceput, însă, cu acelaşi entuziasm de altădată, demersurile de promovare a dansului cult din ţara noastră. Reînnodând firele atât de brutal tăiate cu peste patruzeci de ani în urmă, a reluat legăturile cu instituţiile internaţionale din lumea dansului. În 1991, la iniţiativa sa, susţinută de Oleg Danovski, a luat fiinţă Comitetul Naţional al Dansului din România, afiliat Consiliului Internaţional al Dansului, din cadrul UNESCO, la a cărui invitaţie a făcut o călătorie la Paris. Acolo a luat legătura cu reprezentanţii Consiliului Internaţional al Dansului, cât şi cu cei ai Departamentului de dans din cadrul Ministerului Culturii şi al Ministerului de Externe din Franţa - ţara în care dansul este la loc de cinste, din vremea Regelui Soare şi până astăzi, în timp ce la noi este din nou în grea suferinţă, între altele, şi prin dispariţia unicului post de consilier în probleme de dans, din Ministerul Culturii şi Cultelor.
Fidel preocupărilor din tinereţe, Gabriel Negry dorea în 1993, când i-am luat un interviu pentru revista Teatrul Azi (nr. 1-3/1993, pp. 63-64), să creeze în cadrul Comitetului Naţional al Dansului din România, un laborator coregrafic, pentru dezbaterea aspectelor teoretice ale dansului, "lucru absolut necesar - spunea atunci Gabriel Negry - deoarece suntem încredinţaţi că la finele acestui secol (secolul XX, n.n.) se va scrie o nouă istorie a artei coregrafice, după alte criterii decât s-a făcut până acum". În sfârşit, în 1996, îi apare cea de-a treia carte Codex Choreic.
Rezervat când era vorba despre sine, tot astfel şi-a petrecut şi ultimele clipe pentru noi, dizolvându-se parcă în neant, ca un fum sau un nor. Un telefon, al unei persoane fără nume, l-a anunţat pe muzicologul Grigore Constantinescu de dispariţia lui Gabriel Negry, îngropat, sau poate ars, nu ştim unde, după cum nu ştim şi nu avem pe cine întreba ce s-a ales de arhiva sa: manuscrise, scrisori, fotografii, cărţi, schiţe de costum. Dacă printr-o minune acestea nu se vor ivi la orizont, după ce apartamentul său, vândut anterior, a fost golit, nu ne rămân decât unele amintiri ale celor care l-am cunoscut şi cronicile din epocă. Această risipire este din cale afară de tristă nu numai pentru personalitatea care a fost Gabriel Negry, dar şi pentru istoria dansului modern românesc, atât de săracă în documente, la a cărei configuraţie a contribuit din plin.
În 1935, Ionel Jianu, făcea o cronică plastică a unei expoziţii de grup, în revista Rampa, din 21 martie. (Mulţumim criticului de artă Mariana Vida pentru semnalarea a două cronici plastice, în care este vorba şi despre Gabriel Negry). Apreciind calitatea artistică a bustului lui Gabriel Negry, realizat în bronz de Militza Petraşcu, criticul Ionel Jianu ne vorbeşte parcă nu numai despre valoarea operei sculptate, ci şi a celui pe care ea îl reprezintă: "Bronzul lui Gabriel Negry, de pildă, e o lucrare de o vigoare excepţională, plină de o forţă concentrată, tratat impresionist aproape, dar cu o pătrundere de viaţă, de energie, un suflu cu totul extraordinar. E o încordare a unui avânt gata să se înalţe spre culmi. E o transfigurare a materiei, ce ţine încătuşat în zbuciumul ei suflul de viaţă lăuntrică, năzuind spre eliberare".