Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Istoria critica a literaturii române:
Gala Galaction de Nicolae Manolescu


De la indulgenţa, fără umbră de severitate, a, în general, necruţătorului E. Ionescu, atunci cînd comentează, în epocă, romanul Roxana ("Romanul cuprinde o tragedie religioasă a întinării ofrandei şi a incompletitudinii sacrificiului", în Fapta din 1930) şi pînă la severitatea, fără umbră de indulgenţă, a, în general, înţelegătorului I. Negoiţescu (""A scris nenumărate pagini de proză mizerabilă", în Istoria literaturii române, 1991), se poate urmări curba descrescătoare a interesului criticii pentru literatura lui Gala Galaction. O cauză se află în opera însăşi - a unui scriitor, format în bizara ambianţă macedonskiană din jurul lui 1900, prezenţă respectată în întreg interbelicul şI harnic strîngător de compromisuri politice şi morale după 1947, - care nu s-a dovedit îndeajuns de profesionistă ca să evite poncifele epocilor succesive şi o proastă concepţie despre literatură. Cea de a doua cauză se află în declinul simpatiei comentatorilor, tot mai puţin dispuşi să închidă ochii la tezismele şI stîngăciile scriitorului-preot. Ceea ce Ionescu şi contemporanii lui nu luau în considerare era chiar faptul că autorul unui roman foarte slab cum este Roxana nu era scriitorul, ci preotul: adică acela care ţine cu tot dinadinsul să păstreze secretul confesiunii principalului personaj feminin, făcînd ininteligibilă drama protagonistului şi lăsînd neexplicate motivele comportării sale. Ce rămîne, în defintiv, dintr-o operă care nu e integral cuprinsă în cele şapte volume cîte numără deocamdată ediţia critică a lui Teodor Vârgolici? Probabil, cîteva din povestirile de la început, înainte de primul război, o admirabilă Viaţă a lui Eminescu, tot de atunci, şi romanul Papucii lui Mahmud din 1932. Peste tot restul s-a aşternut praful.

Din nefericire, foarte aşteptatul Jurnal s-a dovedit în bună parte o decepţie. Publicat postum, în anii '70, într-o ediţie din care cenzura a eliminat destule pasaje, şi reluat, fără omisiunile cu pricina, în cinci volume, tipărite între 1996 şi 2003, Jurnalul, merită înainte de toate o menţiune mai ales pentru întinderea lui. într-o literatură lipsită de astfel de opere, unde doar însemnările zilnice ale lui Maiorescu acoperă o perioadă de timp mai lungă, existenţa notelor aproape cotidiene ale lui Galaction dintre 1898 şi 1955 constituie o probă de disciplină intelectuală cu care nu sîntem obişnuiţi. Mai cu seamă la început, cînd sînt transcrise scrisorile către Zoe, Jurnalul se citeşte cu interes. Tînărul, îndrăgostit platonic de o călugăriţă aflată în ascultare la Agapia, cu unsprezece ani mai în vîrstă, şi care-i va deveni mai tîrziu soţie, se spovedeşte tolstoian, deşi fără detaliile prin care Levin a scandalizat-o pe Kitty. El tocmai trece printr-o criză care îl va transforma dintr-un socialist visător într-un militant religios. Conţinutul, ca şi tonul acestor pagini de corespondenţă, este extrem de literar. Autoscopia, cîtă este, din scrisorile către Zoe dispare în însemnările ulterioare. Stilistic, acestea sînt exaltate, emfatice, abundînd în comparaţii şi poncife romantice. Perdelele chiliei lui Zoe i se par autorului "aripi de fluturi albi". El simte "gheara zimţoasă a durerii" ori de cîte ori se gîndeşte la iubită şi "fluturătoarea cosiţă a sufletului" îl împinge uneori spre "obsesiunea rouroasă a dimineţii" etc. Toate, pe o singură pagină. Stilul e mai simplu şi mai concis odată faza epistolară epuizată, dar tot "liric" şi vaporos. Ar fiputut deveni interesant autoportretul din Jurnal: ghem de contradicţii, junele şi apoi adultul Galaction e un spirit profund religios, dar cu porniri laice irepresibile, abstinent şi pofticios, blînd cu o unsuroasă obsecviotate, dar şi ranchiunos, pătruns de morala creştină, însă trăindu-şi destul de liber viaţa, devotat şi repede schimbător, modest şi paranoic, calculat şi impulsiv. Ceea ce răpeşte din valoarea autoanalizei este impresia persistentă de nesinceritate: învinuindu-se mereu pentru păcate majore, Galaction nu se referă la nici unul concret, cam la fel cum naratorul din Roxana nu spune ce lucruri grave i-a mărturisit frumoasa şi nobila femeie. Documentar, Jurnalul se cuvine reţinut şi pentru consemnarea disputelor din sînul bisericii ortodoxe române. Un portret succint al patriarhului Miron Cristea, admirat iniţial, detestat ulterior, găsim în paginile despre tînărul ierarh: "Era cel mai elegant şi pretenţios dandy bisericesc. Bărbat frumos, cap de Christ (dar gol de dumnezeiasca lui seriozitate şi povară), plete de trubadur, ochi languroşi şi vineţii ca Luceafărul lui Eminescu. Despre îmbrăcăminte nu mai vorbesc... Mătasea neagră, căptuşelile albastre sau roşii, brîul lat îl făceau ireproşabil stîlp drapat, în vitrina unei croitorii clericale. Avea baston, pălărie ardelenească şi botine de lac." Cele mai instructive pasaje se referă la apărarea ortodoxiei împotriva neoprotestantismului sau a anglicanismului către care Miron Cristea înclina, se pare. Curios, dar Galaction va traduce Biblia nu, conform tradiţiei ortodoxe, după Septuaginta grecească, ci din ebraică, după aşa-numitul Text Masoretic preferat tocmai de protestanţi. Catolicii preferă ei, versiunea latină tîrzie. Nu lipsesc însemnările despre viaţa politică. Galaction nu e angajat în nici o tabără. Toleranţa lui faţă de etnii şi religii, vădită în romane, este la fel de mare şi faţă de doctrinele politice. Scrie bunăoară la ziarul Dimineaţa, cel devastat de "patrioţi", şi nu altceva decît comentarii religioase, dar şi la Curentul (o cronică duminicală). Despre directorul Universului crede că e "un măcelar al onoarei, al moralei şi al gramaticei româneşti", dar, ca şi Goga sau Arghezi, tresare la vestea morţii pe frontul spaniol a voluntarilor Moţa şi Marin. Nu e clar ce acceptă şi ce nu la legionari sau la comunişti: "Nici aceşti naţionalişti extremişti, nici comuniştii nu sînt din împărăţia lui Isus Christos (chiar dacă eu aş fi gata să admit că Moţa şi Marin au murit, ca vechii Cruciaţi, pentru Evanghelie şi pentru Cruce)". în fond, ar prefera o dictatură de dreapta uneia de stînga. Critică "păgînismul nazist" şi antisemitismul "nefastului nostru Patriarh". Asta în vremea despărţirii de capul bisericii. "Căpitanul de carnaval", adică Zelea Codreanu, e "un actor prost" şi un "histrion idolatrat". Deşi de sovietici şi de comunişti se temea, (avea coşmare premonitorii încă din '41-'42), acceptă, în 1946, să fie deputat de Vîlcea din partea Blocului, să ţină conferinţe la ARLUS şi să devină membru al unei Academii epurate de mulţi oameni valoroşi. Cu un deceniu în urmă visa că e ostatec la ruşi şi silit la spovedanie: "Ne-am pomenit la masă, cu această căpetenie în dreapta mea. Era un tip blond, spălăcit. Lucrurile începeau cu poftire la masă. Cînd am deschis şi eu gura, am zis: Ce pot să vă spun? Un scriitor se spovedeşte în tot ce scrie. Ideile mele sînt risipite în cărţile mele. Tovarăşul avea aerul că gîndeşte la fel." Asta în timpul războiului. După încheierea păcii: "Nu ştiu încă ce voi face în acest jurnal ş...ţ Cerul e de bitum, stelele cad în Apocalips, mînia lui Dumnezeu se dărîmă peste noi de dimineaţa pînă seara". Ultima parte a Jurnalului e mai mult recapitulativă decît la zi. Notele la zi sînt fixate pe aceleaşi obsesii, nu ştiu cît de sovietofobe, de vreme ce Galaction colabora spornic cu regimul controlat încă de ruşi şi nutrea unele iluzii: "Aseară şi azi, în nevrednica mea rugăciune, l-am aşezat şi pe Iosif Vissarionovici (Stalin), în genunchi, în faţa tronului tuturor puterilor, tuturor îndurărilor şi tuturor iertărilor". Şi, încă, printr-o observaţie extraordinară de nimeni făcută la moartea tiranului de la Kremlin: "Am văzut într-un instantaneu fotografic reprodus în ziare imaginea lui Iosif Vissarionovici pacificată şi culcată între flori. M-au impresionat dureros mîinile doborîte de-a lungul trupului, una într-o parte, alta într-altă parte. Celor ce adorm creştineşte, li se împreună mîinile deasupra pieptului şi astfel mîinile se întîlnesc şi fac un pact de smerenie şi de implorare. Aceste mîini împreunate poartă o cruce, sau o icoană sau o carte de rugăciuni ş...ţ Mîinile lui Iosif Vissarionovici nu duc nimic! Nu se cunosc una pe alta, nu se întîlnesc decît în neant. Sărmane Iosif Vissarionovici!" Ultimele preocupări din Jurnal sînt legate, ca şi în publicistică, în predici ori în proze, de convertirea lui Saul din Tars. Ar vrea să scrie o carte de memorii intitulată Spice din cîmpul (ţarina) lui Booz: "Dar cine mai ştie, în zilele noastre, revoluţionare şi antibiblice, cine a fost Booz şi ce sînt acele spice pe cari secerătorii din Biblie le mai lăsau, pe ici pe colo, neadunate în snopi, pentru sărăcimea care venea şi le aduna, ca un drept acordat de însuşi Domnul? Cine mai vrea să ştie azi cine au fost Noemina şi Ruth moabiteanca şi cine mai citeşte măreaţa poezie a lui Victor Hugo: Booz endormi?" Aici Jurnalul se încheie, după 57 de ani, marţi, 11 ianuarie 1955.

Uitată, şi pe bună dreptate, este astăzi publicistica lui Galaction, amestecată cu proza şi memorialistica prin diferitele culegeri şi formînd cuprinsul volumului 7 din ediţia Vârgolici (dar numai aceea de pînă în 1918, restul urmînd). Aceea strict literară debutează cu un articol despre Macedonski, cu prefaţa la un roman de N. D. Cocea şi cu un studiu, la care Jurnalul face repetate referinţe, despre Iulia Hasdeu. Stilul e acesta: "Poezia Iuliei Hasdeu e un crîng, la ivirea unui soare de april". Sau, în final: "Iulia Hasdeu, virgină şi poetă, rămîi suavă în cadrul artei mele, purtînd, pe fiecare tîmplă, un trio de crini - în numele Prea Sfintei Treimi!" Mai tîrziu, textul se limpezeşte, dar nu devine neapărat mai consistent. De remarcat ar fi varietatea preocupărilor: cronici de teatru sau plastice, recenzii de cărţi, necroloage (Coşbuc, Stere, Anghel), fără savoarea celor ale lui Iorga din Oameni cari au fost, evocări şi portrete, cîte unul izbutit: "Avea (Armand Şarenga, scriitor obscur şi coleg al lui Galaction) o curioasă înfăţişare. Era lung şi deşirat ca spinarea unei gloabe de saca. Era sfios, stîngaci şi vulgar la vedere. Mai avea şi păcatul că ţinea capul plecat pe un umăr şi, cînd vorbea, parcă era în buturugi." Publicistica religioasă e mai matură, cu începere de la teza de licenţă din 1903 unde convertirea lui Saul apare prima oară, plecînd de la premisa că "documentele evanghelice, judecate după metoda critică modernă, rămîn inexplicabile". Nu intră în competenţa mea să mă ocup de acest fel de scrieri, după cum nu mă pot pronunţa asupra traducerii Bibliei, socotită de Galaction însuşi opera sa capitală, pe care, fără să vreau să fiu luat drept reper, o găsesc arhaizantă şi greoaie.

Ca o trecere spre discutarea prozei, trebuie amintită Viaţa lui Eminescu pe care Călinescu a socotit-o destul de bună ca s-o menţioneze în bibliografia cărţii lui. în 1914 erau destul de puţine informaţiile sigure despre viaţa marelui poet: amintirile lui Stefanelli, Panu şi Negruzzi, contribuţiile biografice ale lui Scurtu, C. Botez, N. Zaharia şi Octav Minar. Galaction se distinge prin cîteva curajoase ipoteze, în lipsa faptelor. Mai mult, are fraza unui adevărat biograf. Lui Călinescu îi vor fi rămas cu certitudine într-un colţ al minţii rînduri ca acestea:

"Ocupaţia cea mai înaltă a lui Eminescu, zeiţa reveriilor şi a orelor lui de muncă era poezia. Eminescu se îngropa în frumuseţea visurilor urmărite pe hîrtie şi uita de lume şi de el însuşi. Tot ce-i trebuia erau: o cameră în care să fie numai el, nouri de fum de tutun şi nenumărate cafele negre. în Viena locuia într-un rînd în Dianagasse no. 8, într-o cameră cu colegii săi Samoil Isopescu şi Iancu Cocinshi. Cînd aceşti tovarăşi se înapoiau seara acasă, odaia lor era un infern înnăbuşitor. Eminescu de-abia se mai vedea de sub lumina lampei, palid şi dus pe ceea lume. Bieţii băieţi alergau întîi la ferestre şi le deschideau. Aşa a dus-o Eminescu cît a trăit. Nepăsarea pentru fiinţa trupească şi pentru împrejurările pămînteşti în cari se găsea, în cele din urmă a fost scump plătită de poet."

Călinescu se va fi regăsit şi în metaforele amestecate cu informaţii exacte ale pasajului următor,cu atît mai remarcabil cu cît nu e curat epic, adică în spiritul prozei celei mai bune a lui Galaction:

"Chiar de la stabilirea lui în Iaşi, iar din anul 1870 şi mai mult, viaţa lui E. ajunge din ce în ce mai încordată, mai îmbulzită şi mai împărţită. E ca un fluviu care, pînă aci, a curs printe ţărmuri înalte, unul cu el însuşi, şi care acum, ajuns în locuri joase, se împărţeşte într-o reţea de şuviţe şi se pierde într-un noian de dumbrăvi, formînd nenumărate insule, oglindind maluri cu ierburi nedescurcate şi cu flori uriaşe, formînd şi acoperind mocirle fără fund, nutrind păsări graţioase, libelule, şerpi veninoşi şi alte vietăţi imunde, cari prosperează în chip firesc în preajma fluviilor mari - şi la umbra personalităţii unui poet de geniu. E. face parte dintr-o societ. lit., în miezul ei, este şi o tovărăşie de oameni politici - deci, şedinţe, lecture, discuţii, literatură tipărită, contestări, polemici, duşmănii, cari pornesc de sus de pe platformele literare şi se rostogolesc pînă în răspîntiile politice. E. iubeşte pe o femeie tînără, frumoasă, poetă ea înseşi, femeia unui profesor universitar, mai bătrîn cu vreo 30 de ani decît soţia lui - deci gelozie, intrigi, scrisori anonime, zavistii şi spionaj. E. e poet mare, ridicat în slăvi de amicii lui, poftit în saloanele din Iaşi, ajuns la modă ca un articol de toiletă, bîrfit şi tăgăduit de protivnici, urmărit de gelozia geloasă ori imbecilă, care se agăţa de vorbele şi de unele erori din poeziile lui, fără să înţ. că subt ac. vocab. straniu, torturat, paradoxal, pulsează, largă şi răpitoare, cea mai înaltă inspiraţie poetică din cît avusesem pînă aci... Mai rămînea ca nefericitul poet să fie vîrît în ziaristică. Şi E. fu ziarist!"

Dintre romane, nu este de amintit decît Papucii lui Mahmud. Roxana, Doctorul Taifun şi La răspîntie de veacuri sînt cu totul inconsistente. E ciudat cum Galaction nu şi-a dat seama, cînd încheia seria, în 1935, că formula memorialistică era mult mai potrivită pentru întîmplările biografice relatate decît aceea romanescă. O eroare destul de răspîndită la prozatorii români din secolul XX care au încredere aproape exclusiv în ficţiune şi în mod special în roman. Papucii lui Mahmud face o excepţie fericită în opera lui Galaction care e, hotărît, un povestitor original, puternic, dar nu şi un romancier. De altfel, Papucii lui Mahmud e o frumoasă "conte philosophique", pe cît de expresivă, pe atît de educativă. Această întoarcere, în plin triumf al realismului (şi psihologic) în romanul nostru, la imaginaţie şi la parabolă, la povestirea paradigmatică moral, nu este singulară. în acelaşi timp, Sadoveanu scrie Creanga de aur, Divanul persian şi Ostrovul lupilor, la care, ce curios!, cartea lui Galaction n-a fost niciodată raportată. Ar fi incorect să căutăm (s-a mai întîmplat în critică) în portretul lui Savu Pantofaru psihologism. Ca şi turcul Ibraim sau evreul Goldstein, Savu este un exponent, nu un individ real. Nu problema remuşcării şi a ispăşirii se află în centrul povestirii, ci aceea a omului care se descoperă pe sine abia cînd e pus într-o situaţie excepţională sau tragică. E o problemă morală, nu una religioasă. Cosmopolitismul religios, observat de G. Călinescu, este adevărat pentru aproape toată literatura lui Galaction. Ca şi, mult mai tîrziu, Bashevis Singer, care descrie dintr-o perspectivă hasidică nişte situaţii universal-umane, indiferente la o religie anume, Galaction încearcă să împace ortodoxismul cu musulmanismul sau cu mozaismul. Povestirea e pe cît de simplă, pe atît de emoţionantă. Savu Pantofaru ucide un turc, prizonier de război, într-o noapte de beţie, în iarna de după căderea Plevnei. Singura imagine de care Savu îşi va aminti e a papucilor rupţi din picioarele turcului prin care degetele ies afară. Cînd se dezmeticeşte, îl îngroapă pe turc în mormîntul părinţilor săi, apoi cade bolnav (o lungă comă ca aceea a lui Natanail din Demonul tinereţii, deşi, evident, dintr-o pricină diferită) şi, vindecat printr-o minune, primeşte de la un sfînt sihastru un canon teribil: şi anume să ispăşească făcînd şi dăruind sărmanilor o mie de încălţări. Pe măsură ce, cutreierînd lumea, îşi va ispăşi crima, devine alt om, blînd, înţelept şi auster. Omul îl transformase pe umilul pantofar într-un criminal. Asumarea greşelii şi autopedepsirea, prin trezirea conştiinţei morale, vor face din el un sfînt. Aceasta fiind povestea, să mai spun că Savu va fi îngropat, simetric faţă de turcul ucis, la Stambul, într-un cimitir turcesc. Deşi n-are dulceaţa stilistică a povestirilor de acelaşi tip ale lui Sadoveanu, Papucii lui Mahmud rezistă cu brio timpului şi nobleţea ei etică nu pare să se stingă prea curînd.

Două sau trei capodopere ale povestirii româneşti pot fi, incontestabil, descoperite în culegerile de tinereţe ale lui Galaction. Cîteva au intrat în manualele de şcoală. Şi dacă oribila întîmplare din La Vulturi, cu care elevii se întîlnesc din gimnaziu, n-are nici un sens etic, şi nici unul artistic, Moara lui Călifar sau Copca-Rădvanului nu pot lipsi din nici o antologie a prozei noastre fantastice. Mai naivă, mai aproape de eresul popular e cea dintîi. Mai în spiritul cult al povestirilor fantastice de peste aproape o jumătate de secol ale lui Vasile Voiculescu, Copca-Rădvanului pune o preţioasă distanţă intelectuală între legenda povestită de cioban şi accidentul care l-a purtat pe narator la stînă. E oarecum neaşteptat, în ambele, interesul scriitorului-preot pentru lucrări ale diavolului. în urma unor astfel de întîmplări necurate, îşi pierd viaţa morarul, din prima povestire, şi Mură Lăutarul şi Domniţa Oleana, din cea de a doua. Aici trebuie menţionată şi în pădurea Cotoşmanei, pe care Voiculescu o citise cu siguranţă şi care i-a fost model în naraţiunile lui cu duhuri primejdioase de animale. De o altă factură este Gloria Constantini, mai aproape de realismul ţărănesc al lui Slavici, şi cu un simţ al destinului comparabil. Doi fraţi, extrem de diferiţi unul de altul, iubesc aceeaşi femeie. Cel mai tînăr şi mai impulsiv, aventurierul, obsedatul Constantin, îl omoară pe cumsecadele şi gospodarul Badea. Trecînd Dunărea împreună cu malefica Frusina,e ucis, ca şi iubita lui, de grănicerii bulgari. Dacă Gloria Constantini e romantică prin subiect, De la noi la Cladova e romantică prin stilistica analizei psihologice. Fiecare trăire a părintelui Tone e trecută prin filtru biblic şi acompaniată de zbuciumul naturii. Povestea iubirii neîmplinite dintre preot şi sîrboaica Borivoje a stîrnit sarcasmul lui Marin Preda. Exemplificînd nişte Obstacole în calea lecturii unor opere literare, Preda se întreabă: "Cum e posibil, îmi ziceam, să conceapă cineva o asemenea mistificare a sufletului unui biet preot, care trăia destul de paşnic în Cladova lui şi nu era cine ştie ce căutător al inocenţei pierdute, care să lupte, asemeni unui părinte Serghi, cu însăşi Ispita...?" Cred că obiecţia vine dintr-un simţ realist pe care Galaction nu-l avea. Dar şi din prejudecata că un preot simplu, de ţară, nu poate cunoaşte abisurile îndoielii de sine şi de credinţa lui. Serghi al lui Tolstoi era un nobil cultivat. Dar nici lui Tone nu-i lipseşte cultura, chiar dacă e, probabil, mai cu seamă religioasă. Preda nimereşte în observaţia lui peste o problemă generală a literaturii noastre, dar nu dă răspunsul satisficător. E. Lovinescu remarca, de pildă, deosebirea dintre proza cu mici boieri de ţară, suflete inocente şi necultivate, a scriitorilor români din jurul lui 1900 ce pare iremediabil minoră şi fără anvergură etică, şi aceea rusească, de la Gogol la Turgheniev, care face să răsune universal o psihologie în multe privinţe asemănătoare. Preda este el însuşi victima acestui mic realism provincial şi rustic de la Bassarabescu, Brătescu-Voineşti sau chiar de la tînărul Sadoveanu, peste care Galaction încearcă să se ridice în nuvela lui, riscînd comparaţia cu eroul lui Tolstoi. Altceva poate fi reproşat lui Galaction în îndrăzneaţa lui povestire, dincolo de naivele rezonanţe meteorologice ale mişcărilor din sufletul lui Tone, şi anume tonul de predică bisericească pe care naratorul îl adoptă în investigaţia sa psihologică. Preotul se judecă parcă din amvon. în locul unui limbaj intim şi firesc al analizei, Galaction întrebuinţează unul scos direct din Biblie, cu citate la tot pasul, şi din cărţile de rugăciune. în sfîrşit, probabil povestirea desăvîrşită între toate este Lîngă apa Vodislavei. Nu există nici o întîmplare mai cumplită în întreaga noastră proză decît răzbunarea ciobanului bătut de un cojocar bogat şi înjugat la car. Subiectul e relatat foarte simplu. Nici o vorbă în plus. Fără gesturi de prisos. Şi, mai ales, lucru rar la Galaction, fără comentarii auctoriale. Setea de răzbunare e mai puternică şi decît banii, şi decît comunitatea de religie. Abia la tînărul Preda vom regăsi acest comportament crud şi perfect amoral care l-a şocat pe Lovinescu. într-o proză impregnată de spirit religios, ca a lui Galaction, unde mai în fiecare bucată putem identifica o referinţă biblică, această despuiere de orice semnificaţie este cu totul neaşteptată. Umilitul cioban nu-l iartă pe cojocar pentru nimic în lume. Finalul, în care turcul, nevenindu-i parcă să creadă, încearcă zadarnic să obţină îngăduinţa ciobanului, fie şi dîndu-i o parte din banii capturaţi, este antologic:

"- Scoate la tine, bre, chimirul cu parale.

Iordache se încinsese cu el pe sub cămaşă. îl scoase, cum şi-ar fi scos inima, şi-l puse pe proţapul carului. Turcul porunci unuia din bejenari să-i ţie calul în locul ciobanului, iar ciobanului îi porunci să lege pe Iordache cu mîinile la spate. Şi fiindcă Profira cu celelalte muieri şi cu copiii începură să ţipe şi să-şi smulgă părul, turcul mai porunci să piară de la faţa locului şi muierile şi copiii. Turcul se întoarse către cioban şi-i arătă chimirul de pe proţap:

- Jumătate: judecată la mine; jumătate: ispaşă la tine.

- Nu vreau, boierule, să trăieşti! Dumneata ia-ţi chimirul şi mie dă-mi ispaşă capul lui.

Turcul sfîşie cămaşa osînditului şi-l trînti în genunchi cu pieptul pe proţap. Apoi, în soarele celei din urmă dimineţi a lui Iordache, trase iataganul. Cu o mînă în părul lui Iordache, cu cealaltă să facă răzbunare, turcul dădea pe faţă că între inima lui şi iataganul lui este o deosebire:

- Iartă la el, bre, că e lege al tău!

- Nu-l iert, boierule!

- Iartă la el, bre, că e lege al tău!

- Nu-l iert, boierule!

- Iartă la el, bre, că e lege al tău!

- Nu-l iert, să trăieşti, boierule!

Atunci iataganul, pe care turcul îl ţinea încremenit în soare, căzu în şuier pe gîtul lui Iordache şi, cu căpăţînă cu tot, răsună de pămînt.

- Ţîne, bre.

Şi turcul i-aruncă ciobanului în piept ispaşa udă şi bolborositoare."

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara