În mod evident, cele două
evenimente s-au dorit a fi
cu totul captivante, într-un
anume fel inedite. În bună
parte s-a reuşit. Atât în
ceea ce priveşte Gala în
adevăr extraordinară de
operă cât şi cea de balet. Spre
bucuria tuturor, suita celor
două seri a fost un veritabil
triumf al vocalităţii cultivate,
al gestului artistic elevat în
planul expresiei coregrafice.
Iar evenimentele în sine, se
doresc a fi mai mult decât
promiţătoare, dat fiind acest
început de sezon artistic al
Operei bucureştene.
De departe, apariţia cea mai
captivantă din punct de vedere artistic,
cea mai simpatizată de marele public,
inclusiv de publicul de specialitate,
a fost aceea a baritonului italian
Ambrogio Maestri; uimitor în ce
priveşte relaţia dintre vocalitate,
talentul muzical-dramatic şi prezenţa
scenică. Este, actualmente, pe toate
marile scene ale lumii, întruchiparea
ideală a celebrului personaj imaginat
de Shakespeare, ulterior, muzicalmente
întruchipat de Giuseppe Verdi! Da,
pentru marile case, Maestri este, în
zilele noastre, unul dintre cei mai
solicitaţi baritoni pentru rolul Falstaff.
În ce priveşte realizarea scenică a
legendarului gurmand, Maestri…
este un maestru absolut carismatic!
Conferă personajului său o măreţie
care aparţine construcţiei dramatice
a rolului. Dezvoltă disponibilităţi
excepţionale atât în zona comicului
dar şi în cea a implicării profunde,
ample în meandrele universului
interior al personajului. Mă refer la
rolul Scarpia din capodopera lui
Puccini, Tosca. De la imaginea puterii,
a forţei brute, a dorinţei nestăvilite,
la maleficul, insidiosul personaj Jago,
din Otello, cântul său dobândeşte
accente declamatorii ce vizează
nuanţări caracterologice dintre
cele mai subtile, susţinute de o dicţiune
impecabilă; iar aceasta fără a parazita
zona cântului expresiv ce are la origini
belcanto-ul deceniilor de început ale
secolului XIX; aria lui Dulcamara din
Elixirul… lui Donizetti, a constituit
o probă uimitoare a virtuozităţii vocale
şi actoriceşti.
Nu a fost singurul. Încântătoare
apariţie scenică şi vocală, aclamată
pe marile scene ale lumii, tânăra
soprană georgiană Nino Machaidze
etalează mult prea devreme anume
deficienţe privind emisia sonoră; o
incipientă bătaie a glasului poate
scurta o carieră strălucită; pare a fi
suverană atât în repertoriul francez
– Romeo şi Julietta, opera lui Gounod,
cât şi în cel italian, Boema sau Gianni
Schicchi de Puccini.
Experienţă scenică extinsă probată
pe final de carieră, a putut fi observată
în cazul tenorul rus Vladimir Galouzine,
de asemenea la mezzo-soprana Ildico
Colmosi; deficienţe de pronunţie în
limba franceză, au apărut atât în aria
Dalilei din opera lui Camille Saint-
Saens cât şi în Habanera imaginată
de Georges Bizet.
Pe bună dreptate, reaudierea
soliştilor Operei bucureştene, inclusiv
a soliştilor români sosiţi din afara
graniţelor ţării, a fost salutată cu
vădit entuziasm. Mă refer la mezzosopranele
Oana Andra şi Liliana Mattei
Ciucă, la sopranele Iulia Isaev, Sorina
Munteanu şi Irina Iordăchescu, la
tenorul Alexandru Badea; greu de
înţeles, a lipsit din program minunata
soprană Anda Louise Bogza! Un plus
de simpatie generală a adus-o strălucirea
pregnantă a glasului bartonului
Iordache Basalic în celebra arie „Largo
al factotum” din Bărbierul… lui Rossini.
Cu siguranţă, Gala de Operă ar fi
dobândit un plus de atracţiozitate de
ar fi fost invitaţi să participe şi câţiva
dintre tinerii laureaţi ai ediţiilor
concursului Grand Prix de l’Opera;
situaţie de care vor beneficia, însă,
alte case de operă, evident în baza
cheltuielilor de selecţie, de organizare
a competiţiei, cheltuieli facute, însă,
chiar şi în acest an, de Opera
bucureşteană. Aşa se întâmplă pe la
noi!
Şi Gala de balet a fost gândită a
aduce la rampă solişti din ţară, nume
importante de peste hotare…; de a
etala o mare diversitate stilistică
privind concepţia coregrafică.
Personalităţi puternice ale dansului
se dovedesc a fi, spre exemplu, Esther
Jurado în calitate de dansator, de
coregraf ce dispune de imaginaţie,
de pregnant temperament artistic;
iar aceasta în domeniul dansului
tradiţional spaniol, flamenco, preluat,
stilizat cu impecabil bun gust; dar şi
balerinul Davide Dato, artist de
sensibilă concetrare a expresiei; în
Labirintul singurătăţii s-a întâlnit cu
coregraful său Patrick de Bana, sondând
împreună, cu mijloacele dansului de
orientare neoclasică, un consistent
univers interior alimentat de muzica
celebrei Ciaccone de Antonio Vitali.
Că dansul academic rămâne în
actualitate o demonstrează perechea
celor doi balerini Lauren Cuthbertson
şi Federico Bonelli de la Royal Ballet,
în marele Pas de Deux din actul al
III-la din Lacul… de Ceaikovski. În
interpretarea coregrafică a eternului
Marius Petipa, direcţionări de o eleganţă
impecabilă ale mişcării sunt susţinute
de o consistenţă expresivă amplu
etalată atât în cuplu cât şi individual
de cei doi balerini. Pe o altă direcţionare
stilistică, dar urmărind şi aici susţinerea
neofilită a interesului artistic, se
înscrie şi creaţia celebrului coregraf
actual, Angelin Preljocaj, pe muzica
Adagio-ului din Concertul nr.23 de
Mozart; prospeţimea gestului, eleganţa
simplu etalată de cei doi dansatori
ai Operei pariziene, de Aurelie Dupont
şi Alessio Carbone, devin emoţionante.
Prin gest, culori şi nuanţe de lumină
a fost construită imaginea coregrafică
a inocenţei.
Remarcabil lucru, fără a avea o
statură inpunătoare, balerinul Joaquin
de Luz de la New York City Ballet
umple spaţiul mişcării coregrafice
cu datele personalităţii sale realmente
expansive.
Evitarea preţiozităţilor inutile,
emoţia nostalgic exprimată în Caravaggio
de Mauro Bogonzetti, îi apropie pe
Nicoletta Manni, pe Timofej
Andrijashenko de la Teatro alla Scala
din Milano, de frumuseţea grea de
sens a muzicii lui Claudio Monteverdi.
Evident, rolul esenţial revine celor
care dau viaţă scenică ideii coregrafice.
Căci marii autori ai trecutului,
compozitori şi coregrafi, trăiesc în
continuare prin performanţa scenică
a dansatorilor actuali. Corsarul,
Baiadera, Don Quixote, pe muzica
prolificului Ludwig Minkus, compozitor
al curţii imperiale ruse, oferă în
continuare bucurii publicului actual
în producţii ale Companiei de Balet
a Operei bucureştene. Şi totuşi, în
interpretarea devenită tradiţională
a lui George Balanchine, Tema cu
Variaţiuni pe muzică de Ceaikovski,
o desfăşurare amplă a ansamblului
de balet al casei, aduce o evoluţie
trenantă, inutil preţioasă, tradiţională,
ce nu a putut fi salvată de dezinvoltura
scenică probată de cei doi balerini
solişti, Ada Gonzalez şi Ovidiu Matei
Iancu.
Indiscutabil, un autor actual cum
este William Forsythe, el însuşi
remarcabil dansator, oferă soliştilor
noştri, Cristina Dijmaru şi Bogdan
Cănilă, un generos teren de desfăşurare
într-o producţie cunoscută a casei
bucureştene cum este In the Middle,
Somewhat Elevated.
Spectacolele au fost conduse de
şefi de orchestră, de dirijori cu vădită
experienţă în repertoriul tradiţional
al genului, de maeştrii Marcello
Mottadeli şi Pietro Salvaggio; iar
ambientul scenografic a fost imaginat
de marele artist, de plasticianul
Doina Levintza.
Nu poţi să nu observi, Galele
debutului de stagiune ale Operei
Naţionale bucureştene au evitat cu
consecvenţă repertoriul românesc,
în mod evident puţin cunoscut
muzicienilor italieni; dintre cele
cincizeci de numere de operă şi de
balet. prezente în cele două spectacole,
nici măcar unul nu a aparţinut creaţiei
muzicale sau coregrafice autohtone;
întâmplător un singur nume privind
creaţia coregrafică s-a strecurat cu
sens de interpretare a unei coregrafii
anterioare, academice. E puţin? E
mult? E potrivit?
A fost prezentat public numele
conducătorului artistic al instituţiei,
regizorul, coregraful Renato Zanella.
Cunosc domniile lor repertoriul
românesc de operă? Cunosc valorile
creaţiei noastre coregrafice? Ar fi
firesc să le afle. De vreme ce conduc
actualmente evenimentele primei
scene lirice a ţării.
P.S.
Am aflat cu vădită satisfacţie că
primul moment al Operei bucureştene
în actuala stagiune, a fost reprezentat
de reluarea spectacolului O scrisoare
pierdută de Dan Dediu. Sunt de
aşteptate capodoperele lui Paul
Constantinescu şi Aurel Stroe, baletele
datorate lui Mihail Jora; şi, desigur,
o versiune scenică nouă a Oedipe-ului
enescian. Viitoarea ediţie a Festivalului
George Enescu se pregăteşte din
acest moment!