Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Pesimistei:
Gara ruşinii, Sinaia de Ioana Pârvulescu


La cum se călătoreşte în România cu trenul ,

nu CFR-ul ar trebui să facă grevă, ci călătorii.

(Gară pentru doi de Cristi Mărculescu,

în revista Re:publika nr.3-4, 2005)



Oare cât de mult călătoresc Ministrul Transporturilor şi adjuncţii lui cu trenul? Bănuiesc că maximum o dată în timpul unui mandat, iar atunci în ocazii şi condiţii speciale, pe vreme nici prea caldă, nici prea rece, când se pune în circulaţie vreun tren nou-nouţ, în care sunt singuri şi din care nu se ostenesc să coboare în nici o gară. Pentru Ministrul Transporturilor aşadar, pentru Şefa de gară din Sinaia şi pentru Primarul din Sinaia, această relatare a unui drum de coşmar obişnuit, nu cu acceleratul sau personalul, ci cu cel mai bun tren care există, IC *.



1 august, zi de caniculă. Mă duc în Gara de Nord să prind trenul de 9.10 ca să ţin o conferinţă despre Bucureştiul de altădată la Şcoala de Vară din Sinaia. E deja extrem de cald. Ministerul Transporturilor face câte ceva pentru oamenii lui, care fac grevă, dar absolut nimic pentru călătorii de pe urma cărora trăieşte, care nu fac: a pus în încăperile celor care vând bilete aparate de aer condiţionat. Ce înseamnă asta ? Înseamnă că aerul cald care iese din aparate se varsă direct în sala în care stau la coadă călătorii şi o transformă în infern. Văd în jurul meu oamenii desfiguraţi, crispaţi, cu broboane de sudoare pe chipul de o paloare suspectă şi deschizînd gura după aer, ca peştii pe uscat. Mişcările tuturor sunt de o lentoare ciudată, ca-ntr-o secvenţă filmată cu încetinitorul. Inima mea, în schimb, supusă unor condiţii de submarin rusesc, bate cu o iuţeală suspectă. Cer, cu puţina voce care mi-a rămas, un bilet la Inter-City până la Sinaia. Din partea cealaltă a ghişeului, unde e aer răcoros, o doamnă veselă mă anunţă, ca şi cum mi-ar da o veste foarte bună, că nu mai sunt locuri decât la clasa I. Mă mir în sinea mea, oamenii nu se înghesuie la trenurile scumpe, dar nu am argumente ori suflu să o contrazic, aşa că scot cele 320.000 de lei. Nedecontabili, întrucât am fost prevenită să vin cu clasa a II-a. Mă sui în tren. Doamna cea veselă ne-a înghesuit, pe toţi câţi eram la coadă, pe primele 10 scaune din ultimul vagon, lipiţi unii de alţii, ca să ne ţinem de cald, probabil. Restul vagonului rămâne gol. Şi vagoanele de-a doua sunt, dacă nu goale, în orice caz deloc pline, dar ce poţi să mai zici, şi când, şi cui?

O ,ploieşteancă revoluţionară" se interesează de o sacoşă pusă pe jos: ,}i-e şi frică, spune ea, dacă e vreo bombă ? Ne-a spus la televizor să fim vigilenţi!". Bomba vine, dar din altă parte: aerul condiţionat, care funcţionează în primele minute, se opreşte, nu se ştie de ce, definitiv. Fireşte, geamurile sunt ermetic închise, din construcţie. În schimb, avem muzică, din bunăvoinţa CFR-ului. Atât de puternică, încât ar putea mişca puţinul aer din vagon şi atât de proastă încât te năuceşte. M-am interesat altă dată cine o alege: Ministerul! Îl rog pe conductor s-o dea mai încet sau s-o oprească şi, amabil, mă asigură că o va face, numai că pentru asta trebuie să ajungă de la ultimul vagon, în care ne aflăm, la primul. De comunicarea electronică nu s-a auzit pe-aici, informaţia se transmite prin mijloace mecanice: per pedes. Să fim altruişti: până la Gara Sinaia sigur va ajunge mesajul unde trebuie, spre liniştea celor care călătoresc mai departe. Renunţ să mă mai uit pe notiţele mele despre ,altădată" şi zac, ca toată lumea, la limita leşinului. Din cauza căldurii nu ni se mai aduc obligatoriile ziare, incluse în preţ, dar avem şi un avantaj: vînzătorii ambulanţi şi cerşetorii stau pe undeva la umbră, aşa că scăpăm de agresiunea tradiţională.





Sinaia, ,Perla Carpaţilor"



Ieşirea de la linii spre Gara Sinaia se face numai printr-un pasaj subteran. E îngust, necuviincios ornat cu excremente, inundabil (ceea ce-l mai spală), cu pereţii mânjiţi. Mirosuri suspecte te fac să grăbeşti pasul. Remarc, în treacăt, că în sala de bilete a Gării Sinaia nu există nici un punct de informaţii, nici o hartă, nici un chioşc, măcar cu apă minerală, nici o bancă, nici o casă de schimb - nimic din ce găseşti chiar în cele mai modeste gări europene. Mă gândesc că fiind vorba de o staţiune turistică, probabil cea mai cunoscută din România, străinii trebuie să fie destul de derutaţi când ajung aici. Mă duc la hotelul Internaţional şi-mi ţin conferinţa. Auditoriul e străin şi sper pentru el că n-a sosit cu trenul, ci cu autocarul. Seara, bine dispusă, întrucât scăpată de griji, mă întorc la faimoasa gară, cu arhitectură impunătoare, unde cândva au coborât Carol I şi Elisabeta, Alecsandri, Maiorescu sau Eminescu. Desigur, în alte vremuri, cu alţi impiegaţi şi cu alţi miniştri.

Vreau să prind trenul de 20.36 spre Braşov. În toată gara, ,trăieşte" o singură casă de bilete. Îndărătul geamului cu oribile gratii, mai potrivite pentru o închisoare sau pentru secţia de ,agitaţi" a unui anumit tip de spitale decât pentru o sală de bilete, o individă cu aspect puţin îngrijit vorbeşte la telefon. Stau şi stau, dar femeia nu se intimidează şi nu ridică măcar din întâmplare capul. Mă gândesc fără rost că aş fi apreciat un zâmbet sau un cuvânt simplu, de pildă ,Imediat". După vreo cinci minute, telefonul e trântit în furcă şi casiera începe să blesteme, n-am înţeles pe cine şi de ce, oricum nu pe mine, pentru că se uită tot în jos. Cer biletul, iau biletul. Fără incidente, ceeea ce mi se pare o victorie personală. Mă uit pe mica tablă cu orarul de afară şi văd că trenul urmează să vină la linia 3. Nu există nicăieri obişnuitul panou cu ordinea vagoanelor şi, logic, nici obişnuitele sectoare în care se împarte peronul ca să ştii unde să aştepţi. Am de străbătut subterana, numai că acum, fiind seară, constat că jos, acolo, e deja beznă. Calc cu mare prudenţă, încercând să ocolesc zonele care transmit semnale olfactive puternice. Ajung pe peron, obosită de parcă aş fi făcut o excursie în Bucegi. Dau să mă aşez, dar scaunele au pe ele un strat de un deget de mizerie. Găsesc unul şters de vreun turist gospodar, dar, ghinion, tocmai acesta are spătarul stricat. Mă uit în jur. Începe aşteptarea.



Viaţa la linia 3



Suntem, de partea asta a Styxului - căci nimeni nu s-ar mai aventura prin coridorul negru, spre gară - 5 inşi: o bunică din Satu Mare şi nepoata ei care ,merge pe-a V-a", un cuplu de juni englezi şi cu mine. Trece bine de ora la care ar fi trebuit să sosească trenul, dar nici un anunţ nu ne lămureşte de ce. Poate că e ca la cinema, pentru 5 inşi nu se mai pune în funcţiune microfonul. Se întunecă tot mai tare şi observ că gara şi peroanele sunt cufundate în beznă. Nici un bec, de parcă ar fi camuflaj. Bunica sătmăreancă e îngrijorată, nu ştie unde va opri vagonul lor şi are bagaje grele. S-ar duce să întrebe, dar n-are curaj. Încearcă să intre în pasaj, dar acesta e scufundat atât de absolut în beznă, încât fără o lanternă sau măcar o brichetă n-ai cum să-l treci. Strigă la un băieţel de pe peronul de la linia 1, îl roagă pe el să întrebe, dar băiatul, om al locului, pleacă fără o vorbă. ,De ce-o mai stat să asculte ?" se miră buna doamnă. Junii englezi sunt şi ei îngrijoraţi: toate anunţurile se dau numai în frumoasa limbă românească. Dacă se face vreo schimbare de peron, n-au cum să ştie, aşa că stau cu ochii fixaţi pe noi, care părem să înţelegem câte ceva din vorbele de la microfon. Deşi Sinaia e staţiune turistică internaţională, deşi vara trenurile sunt pline cu turişti străini, nimănui nu i-a dat prin cap să dea anunţuri măcar într-o limbă de circulaţie. La rândul meu, încep să devin neliniştită: a trecut o jumătate de oră de când ar fi trebuit să vină Euro-Night-ul şi a venit noaptea, într-adevăr, dar fără tren. Nimeni n-a anunţat nimic. M-aş duce să întreb, în numele micului nostru grup defavorizat de soartă, dar mi-e silă de pasaj. Între timp o ceată măricică de turişti străini, ies din tunelul subteran ca dintr-o mină. Keep going, spune liderul. Cară după ei bagaje imense şi se grupează toţi la linia 2. Dar anunţul unui rapid spre Bucureşti se făcuse pentru linia 1. Trenul vine şi pleacă sub privirile neîncrezătoare ale turiştilor. Îşi târăsc trişti îndărăt bagajele pe roţi şi reintră, ca nişte condamnaţi, în pasajul negru. Au pierdut trenul.

Între timp, englezii mei au observat că vine ceva şi la linia noastră şi au sărit în picioare, pregătindu-se. După ei se iau şi sătmărencele. Alarmă falsă: e un marfar, neanunţat, fără vreun ,feriţi linia" sau alte asemenea precauţii inutile. Ne reaşezăm blazaţi. Se anunţă un personal la linia 3. Oamenii mei sar iar în picioare, pentru că nici englezii şi nici bunica din Satu Mare nu înţeleg ce s-a spus. Mă simt răspunzătoare pentru ei, ca pentru nişte coechipieri, şi nu-i las să urce. O controloare drăguţă din personal ne spune că ,Rapidul e pe urmele noastre". Tot comunicarea de la om la om e mai sigură. Aşadar sunt speranţe, deşi începusem să cred că, în această gară uitată de lume, nu vine niciodată trenul pe care îl aştepţi. Timpul zboară. ,Parc-or bolânzit" spune bunica, iar englezii rostesc un ,Incredible..." de-a dreptul visător. Se vede pe chipurile lor că de-acum încolo se aşteaptă la orice. Cvintetul nostru e tot mai unitar şi, învinsă de sentimente patriotice, mă hotărăsc să mă sacrific, să trec totuşi dincolo şi să mă interesez ce se întâmplă. Bezna din subterană e deplină, iar ochii mei nu sunt prea ageri nici ziua, darămite pe întuneric. Pipăi pereţii jegoşi în căutarea unui sprijin şi, după lungi secunde de bâjbâială prin tenebre, văd lumina cenuşie de la capătul tunelului. Ajung în sala de bilete unde acelaşi unic ghişeu luminat, cu aceeaşi unică individă, transmite semne de viaţă. O întreb, n-o interesează. Ea e casieră, n-are alte atribuţii. Buna mea dispoziţie s-a făcut praf de mult, mă enervez, înşir la repezeală defectele gării, lipsa de curent pe peron şi-n pasaj (mă informează, calm, ba chiar victorios, că nu e de multe luni), anunţurile care nu se dau decât în română (doar ştiţi româneşte, replică ea) şi aspectul sinistru al gării. Mă întorc, învinsă, după o nouă pipăire a pereţilor, la oamenii mei care mă aşteaptă plini de speranţe. Nu le pot spune decât că voi scrie un articol şi, ca să ne treacă timpul, li-l schiţez. ,Do that!", spun englezii din toată inima. Nu le mai spun şi că e inutil, de ce să-i descurajez şi eu? Între timp, iată că se anunţă şi trenul nostru, din fericire, tot la linia la care ne aflăm. Cum avem vagoane diferite, ne luăm un rămas-bun grăbit. Apuc să-i văd pe englezi, care merg la Budapesta, că se suie într-un vagon-lit şi pe sătmărence cum aleargă strivite de bagaje spre începutul trenului. Fac şi eu un sprint în sens invers prin bezna care ascunde acum tot peronul şi dau numai de vagoane încuiate. Îmi depăşesc recordul personal la 100 de m plat şi mă bucur că nu port cu mine decât o sacoşă relativ uşoară. Apuc să urc totuşi în Euro-Night întrebându-mă, zadarnic, de ce a întârziat o oră de la Bucureşti la Sinaia. Îmi amintesc de Caragiale ,Trenul soseşte la Sinaia regulat". Alte vremuri!

Mi-i închipui pe cei doi tineri englezi spunându-şi, ca Alice după ceaiul de pomină, ,I'll never go there again!" Ceea ce îmi zic şi eu. n

_____________
* În ce priveşte călătoria cu acceleratul, a se vedea Trenul 1642 din Comédii la Porţile Orientului de Andrei Pleşu (Humanitas, 2005). Deşi e scris în 1996, deşi s-au schimbat câţiva miniştri de atunci, situaţia a rămas strict aceeaşi.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara