Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Editorial:
Generaţii "lirice" şi generaţii "critice" de Nicolae Manolescu


Cea dintîi generaţie din istoria noastră modernă a fost generaţia paşoptistă. Şcoliţi în Franţa Marii Revoluţii, oamenii de la 1848 au fost naivi şi emfatici, adică lirici. Au iubit atît de mult ideile şi instituţiile revoluţionare, încît le-au importat fără ezitare, atrăgîndu-şi ironia lui Maiorescu. Dintre ei, moldovenii erau moderaţi, şi "cuminţi" în euforia lor bine temperată. Muntenii, în schimb, erau patetici, nervoşi şi ranchiunoşi. Ardelenii visau la ordinea romană în care îşi proiectau nostalgic utopiile statale. Au fost numiţi pe bună dreptate oamenii începutului de drum. Totul li se părea că trebuie luat de la capăt. Şi au luat totul de la capăt la o vîrstă la care alţii îşi mai toceau coatele pe băncile şcolii. Născuţi la finele deceniului al doilea al secolului al XIX-lea, erau deja prezenţe publice active în deceniul al cincilea. în anul revoluţiei aveau în jurul vîrstei de 30 de ani. Au înfăptuit Unirea la nici 40. Cînd generaţia următoare se pregătea să-i înlocuiască, abia dacă împliniseră 50.
Generaţia următoare este aceea junimistă. Una prin excelenţă critică. Nimic din predispoziţia lirică a paşoptismului. La 24 de ani cînd e Rectorul Universităţii din Iaşi, Maiorescu este deja un adult pătruns de gravitatea răspunderilor sale. Politicianul de 30 de ani nu-şi mai pierde vremea, precum la vremea lor Kogălniceanu, Bălcescu ori Alecsandri, cu manifeste. Şi junimiştii au sentimentul începutului: dar la ei acest sentiment nu vine pe un teren pe care-l simt gol, ci pe unul care trebuie curăţat. Ei debutează prin a critica tot ce s-a făcut înainte, reproşînd paşoptiştilor candoarea, emfaza şi, în general, caracterul diminutival, adică hipocoristic, al concepţiei şi al vocabularului lor. Junimiştii dau naştere spiritului critic românesc. Totul, inclusiv idei ca aceea de naţiune ori de patrie, care păreau paşoptiştilor nenegociabile, este pus de ei în marginile adevărului. O logică universală le reglează sentimentele naţionale. în politică, în societate, în literatură. Spiritul modern datorează enorm discriminării pe care ei au teoretizat-o prima oară între etnic, etic şi estetic, între idealuri nobile şi valori artistice, între frumos şi util. Paşoptiştii încălcau graniţele dintre acestea cu o nonşalanţă pe care o vor plăti foarte scump.
Generaţia următoare, de la 1890-1900, e, cu siguranţă, lipsită de spirit critic, chiar dacă lirismul lui Gherea, Iorga sau Ibrăileanu are prea puţin din acela spontan şi copilăresc al paşoptiştilor. Lirici, promotorii naţionalismului sămănătorist ori poporanist sînt totuşi în măsura în care laborioasele şi prea elocventele lor mărturii sînt mai degrabă emoţionale decît lucide, mai degrabă pătimaşe decît analitice. Trebuie să aşteptăm sfîrşitul războiului dintîi mondial pentru a vedea, din sînul aceleiaşi generaţii, ivindu-se primele spirite critice. E. Lovinescu, bunăoară, din mantaua căruia a ieşit şcoala critică modernă, atît în literatură, cît şi în sociologie. Lovinescu este acela care a reînnodat firul ce părea rupt al maiorescianismului, vorbind, de exemplu, de generaţii maioresciene de critici literari. Desigur, linia lirică şi-a avut şi în anii '20 susţinătorii, Pârvan, bună oară, răbufnind încă o dată în deceniul al patrulea.
Această răbufnire e legată de generaţia lui Eliade, Cioran şi compania. De la Itinerariul spiritual din 1927, an şi al Manifestului "Crinului Alb", la profesiunile de credinţă spiritualiste, vitaliste, existenţialiste şi autenticiste ale tinerilor de la Criterion, din şcoala Cuvîntului lui Nae Ionescu şi de la celelalte publicaţii ale noii generaţii, lirismul răzbate prin toţi porii declaraţiilor şi acţiunilor lor politice şi culturale. Spre deosebire de paşoptişti însă, tinerii interbelici pleacă de la premisa că marile probleme practice naţionale au fost rezolvate şi că le rămîne să exploateze spaţiul spiritual. Eliade crede că, după Marea Unire, n-are rost să-şi mai consume energia în cotidianul politic. Romantismul lor (care e o formă de lirism) vine din Hasdeu prin Pârvan, fără nici o atingere cu liberalismul de stînga al paşoptiştilor, a căror revoluţie neterminată nu-i interesează cîtuşi de puţin.
Cu generaţia aceasta se rupe încă o dată firul istoric. Polaritatea căreia i-am consacrat editorialul meu de astăzi nu va mai avea multă vreme nici un sens. Sînt lirice ori critice generaţiile de după al doilea război? Discuţia merită un articol special.