Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Editorial:
Generaţii biologice, generaţii literare de Nicolae Manolescu


În istoria literaturii, noţiunea de generaţie a fost introdusă de Albert Thibaudet în anii 30 ai secolului trecut. Marele critic francez identifica generaţia literară cu aceea biologică, numărând câte trei pe secol.

înainte de formaliştii ruşi, istoria literaturii a fost mai mereu „periodizată" (cu un termen astăzi desuet, dar aflat la mare cinste în vremea studenţiei mele) în funcţie de unităţi de măsură cum ar fi secolul sau epoca. Italienii au recurs primii la suta de ani, vorbind de duecento sau de quatrocento. La noi, aşa a procedat Al. Piru. Eu însumi am folosit împărţirea pe secole, dar în subsidiar, ca să precizez limitele mari ale literaturii române. Epoca era de regulă aceea politică, a unei domnii sau a unei forme de guvernământ. G. Călinescu însuşi se referea la „Epoca domnitorului Carol". Există şi periodizări în funcţie de unităţi de măsură interne, cum ar fi curentele literare. Sau o combinaţie a uneia sau mai multora dintre acestea. Pentru perioadele mai noi, era nevoie de unităţi mai mici. Probabil de aici provine ideea de generaţie a lui Thibaudet. Ca şi din sentimentul că viaţa literară are proprietăţi comune cu viaţa oamenilor în general. Inovaţia pe care o datorăm formaliştilor ruşi constă în renunţarea la criteriul biologic sui-generis pe care îl implicau, direct sau indirect, toate periodizările de până la ei şi în înlocuirea lui cu un criteriu aşa-zicând politic. Tot extern, acest criteriu are meritul de a „decupa" istoria într-un fel mai firesc, presupunând că o epocă nu începe niciodată unde se sfârşeşte alta, ci se „încălecă" precum plăcile tectonice în geologie şi sugerând că trecerea de la una la alta se face prin „centrarea", respectiv „marginalizarea", pe cale „revoluţionară", a standardelor tematice, stilistice sau de lectură.

Revenind la ideea de generaţie, se cuvine să ne punem câteva întrebări. Prima este chiar aceea dacă generaţia biologică şi aceea literară se suprapun şi până la ce punct. Studiile de caz (între care, la noi, acela de acum trei decenii al Mioarei Apolzan, publicat în vechea „Revistă de teorie literară şi folclor") au arătat decalaje relativ mari şi un ritm variabil de succedare. Dacă, în secolul XIX, avem trei generaţii literare, în secolul XX, avem cel puţin cinci, în timp ce acelea biologice rămân, desigur, tot trei. A doua întrebare se referă la comportamentul generaţiilor sau, altfel spus, la conştiinţa lor de sine: este acest comportamennt identic? au conştiinţă de sine toate generaţiile? Răspunsul este, evident, negativ. Generaţia junimistă sau aceea optzecistă au fost mai conştiente de ele înseşi decât altele. Generaţia 27 a fost de departe cea mai agresivă, pe cale de a fi egalată de generaţia 2000. Comportamentul se măsoară prin intensitatea contestării „bătrânilor". O altă întrebare priveşte schimbarea de paradigmă artistică: se produce ea de fiecare dată când o generaţie ia locul alteia? Legătura n-a putut fi probată, deşi unii au considerat-o obligatorie. În fine, o nouă generaţie atrage după ea şi un nou canon? Nici în acest caz nu există o dovadă peremptorie. Răspunsul este în ambele cazuri că nu există o legătură clară şi inevitabilă între preluarea ştafetei de către o nouă generaţie şi schimbarea paradigmei sau a canonului. Concluzia ar fi că o generaţie biologică este o fatalitate al cărei caracter fatal în istoria literaturii este axiomatic, fără a putea fi demonstrat.