Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronică Literară:
Gentlemen’s agreement de Cosmin Ciotloş

Alexandru Muşina, Nepotul lui Dracula,
Braşov, Editura Aula, 2012, 432 pag.


Dintre calităţile lui Alexandru Muşina, una singură n-a fost remarcată de nimeni: detaşarea. Probabil şi pentru că autorul n-a afectat-o niciodată. Aşa se face că, astăzi, Muşina trece în ochii multora drept un spirit mai degrabă cârcotaş şi clevetitor, adeseori revanşard, uşor sociopat şi, în tot cazul, foarte incomod.

O asemenea încadrare nici nu e, la drept vorbind, complet lipsită de temeiuri. Oricine ar putea-o motiva prin pasaje extrase la întâmplare din Scrisorile unui fazan (2006) sau Scrisorile unui geniu balnear (2007). Numai că, tot din aceste două cărţi (ca să rămân numai la ele şi să nu adaug în listă altele, mai elocvente) şi tot prin aceeaşi metodă, se poate deduce, la fel de bine, şi contrariul. De fapt, rechizitoriile lui Alexandru Muşina nu sunt acelea ale unei personalităţi lezate. (De unde şi amănuntul că, oricât de intransigent formulate, ele nu alunecă în pamflet.) Nemulţumirile lui au, de fiecare dată, un nucleu abstract. Ele atacă strict modul deficitar în care funcţionează lumea literară românească. Iar dacă se prevalează de registrul anecdotic e pentru că altminteri ar risca să nu fie luat în seamă. (Cum i s-a întâmplat cu o carte cu totul extraordinară, Paradigma poeziei moderne, eseu teoretic despre care s-a vorbit injust de puţin.) Din păcate, chiar şi aşa, luat în seamă, Muşina e de obicei greşit înţeles în intenţiile lui şi tratat, cu o anume simpatie totuşi, drept un umoral. Ceea ce categoric nu e.
Citit în modul acesta meschin, romanul Nepotul lui Dracula ar putea fi luat drept o satiră usturătoare a mediului universitar braşovean. (Filologic în primul rând.) E adevărat că tentaţia detectivistică a identificării modelelor dindărătul personajelor există, iar avertismentul autorului (conform căruia cele câteva „referinţe accidentale” ar trebui trecute cu vederea) nu face decât să sporească o atare curiozitate. (De altfel, Muşina e un campion al naraţiunilor oblice de acest tip: cu câţiva ani în urmă, publica, pe blogul revistei Cultura, o proză, Bobiţă, Misail al Rugăciunii şi premiul Nobel în care aluziile la câţiva scriitori de azi erau cu mult mai transparente.) Exerciţiul se poate face, desigur, însă relevanţa rezultatelor ar fi minoră. Scopul travestiurilor de aici e acela de a crea, pentru cititorii din branşă, un anume aer de familiaritate pe fondul căreia ficţiunea groasă (de un umor pe cât de molipsitor, pe atât de inofensiv) să evolueze nestingherit. E doar un cod. Cu rol de genlemen’s agreement. (Prin urmare, cei care refuză pactul se descalifică singuri.) Nu foarte simplu şi, de asemenea, nu singurul. Unii (Radu Vancu, Dragoş Varga) apar cu numele din buletin, dar cu meserii fantasmagorice (din universitari, ei devenind acoliţi ai unui traficant de sânge de toată isprava); la alţii (Costel Acosmei, Cătălin Vlăsie, Nino Stratan), ecartul e mai mare, dar nu imposibil de redresat. (Fiecare dintre ei fiind pomenit doar câte o dată, în treacăt). Cât îi priveşte pe braşoveni, aceştia pot fi recunoscuţi doar în parte şi doar din trăsăturile portretului. Astfel, Mihail Banciu („conferenţiar de literatură română şi decan”) l-ar substitui pe Andrei Bodiu, Andy Cruceru („noua stea în ascensiune a facultăţii”) ar fi Adrian Lăcătuş, în vreme ce Teodor Cossiga („profesor de literatură comparată şi folclor”) l-ar disimula chiar pe Alexandru Muşina. Mai departe de atât, însă, spuneam, investigaţia nu merită condusă. Cine ar putea fi, în lumea reală, protagonistul, Florin Angelescu Dragolea, asistent la catedra de literatură franceză, nu are rost să ne întrebăm. Nu e nimeni. Şi, de la un punct încolo, şi dac-ar fi, n-ar avea nici o importanţă.
Pentru că Nepotul lui Dracula nu o alegorie sadică. Nici, până la capăt, un roman parodic. Codurile de care acesta se foloseşte, răstălmăcindu-le, sunt atât de diverse încât exclud automat raportarea la un model unic. (Ceea ce ar fi, ca procedeu, perfect exsanguu şi, în consecinţă, inadecvat unei cărţi în care sângele ţâşneşte de peste tot.) De fapt, Muşina are ce are cu orice tip de discurs care s-ar putea preta oficializării. Aşa se explică şarja la adresa semioticii (sunt delicioase paginile care transcriu prelegerile lui Florin Angelescu Dragolea, dedicate, fără excepţie, lui Proust) sau, la celălalt capăt al spectrului, hiperbola marotelor privind insuportabila uşurătate a studenţilor de azi (Bubu şi Lulu fiind două splendide fantoşe modelate pe tiparul acestei prejudecăţi).
Observaţiile acestea ţin, cumva, de evidenţă. Dar romanul, în întregul lui, e construit cu mult mai multă subtilitate. Pe scurt: cele două amazoane fac o bruscă şi nu tocmai justificată pasiune pentru profesorul de literatură franceză. Omul e cu totul fad (şi de aceea porecla, rezultată din abrevierea numelui, i se potriveşte de minune), iar cursurile lui, prolixe. Numai că, privit cu o atenţie predispusă la retuşuri, faciesul acestuia începe să aducă binişor, în mintea studentelor, cu acela al unui vampir. (Detaliu indus cu insistenţă şi de narator, care, o dată la câteva pagini, şi-aminteşte că dantura personajului era „perfectă, uşor îngălbenită de tutun, cu caninii superiori ceva mai lungi decât normal, în gingiile roşiiroş ii”). Ca urmare, Bubu şi Lulu încep să-i facă acestuia curte, cum se obişnuieşte, mimând convingător interesul pentru materia lui. În joacă, îi şi schimbă cognomenul, din FAD, Dragolea devenind Nepotul lui Dracula. Habar nu au, nici una, nici alta, că mica lor găselniţă se va confirma la nivelul scenariului. Dintr-o întâmplare, profesorul află că se trage de fapt, de două ori, din familia voievodală a Munteniei. Strămoşul lui, Bogdan Drăculea, ar fi fost a fiul lui Vlad Ţepeş şi al unei descendente a lui Tihomir. Coincidenţa e mai mult decât o coincidenţă, căci devoalează un principiu de construcţie. Asemenea prolepse abundă în romanul lui Muşina şi întăresc autoritatea ficţiunii. Întâmplările par programate. Pe jumătate conştient (ceea ce conferă naratorului un statut de excelenţă intelectuală), pe jumătate inconştient (ceea ce produce, sistematic, efecte de surpriză).
În paralel cu acţiunea aşa-zicând diurnă, există aici şi un plan nocturn, desfăşurat, majoritar, în regim oniric. (Dar scris în exact acelaşi ton ca în restul romanului.) Dragolea trăieşte, într-o stare incertă, o sumă de întâmplări carnavaleşti, când nu de-a dreptul kitsch, combinând şi redimensionând şocurile emoţionale de peste zi. (Abia acum putem vorbi fără rezerve despre atitudine parodică.) Aceste episoade sunt dispuse cu consecvenţă la finalul fiecărui capitol. Prin felul cum e amorsat, mai mult decât prin ceea ce povesteşte (un ritual de înscăunare medieval, desfăşurat după tipicul onorurilor universitare), ultimul dintre ele ridică ironia la puterea a doua. Fiindcă, spre deosebire de restul trip-urilor, acesta e stimulat. Şi nu oricum, ci după reţeta faimoasei madlene a lui Proust:
„Nepotul lui Dracula privea gânditor bucata de plăcintă cu mere, acoperită cu un strat gros de zahăr pudră şi praf de scorţişoară, din farfuria de pe masă. De sărbători sau la ocazii speciale, apartamentul se umplea de aroma plăcintei cu mere care se cocea în cuptorul aragazului. Micul Fifi, cu ochii cârpiţi de somn, în pijamaua lui roz, în braţe cu ursuleţul de pluş, de care nu se despărţea niciodată, năvălea în bucătărie, se căţăra pe genunchii tatălui său, domnul Augustin, care-şi bea cafeaua şi fuma prima ţigară a zilei, şi striga: «Mama, e gata plăcinta? Mi-e foame!». Doamna Eufrosina Angelescu Dragolea scotea tava cu plăcintă din cuptor, o lăsa să se răcească pe geamul de la bucătărie, apoi îi tăia lui Fifi o porţie mare-mare, i-o punea pe o farfurie albă şi-i spunea: «Ia şi mănâncă! Pentru tine am făcut-o, prinţişorul mamii!». Fifi şi-a stins, tacticos, ţigara, aşa cum făcea şi tatăl său, şi-a tras în faţă farfuria şi, cu o linguriţă de argint, a luat prima îmbucătură. Gustul delicios, atât de bine cunoscut, i s-a împrăştiat în tot corpul. A închis ochii” (p. 404).
Umorul nebun nu face din Nepotul lui Dracula, mai puţin decât e: un roman admirabil.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara