Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

In Memoriam:
Geo Dumitrescu de ---


Fără încuviinţarea sevelor



Sunt bolnav şi aprins ca un caldarâm bucureştean -

o să mor, asta e sigur - puţin îmi pasă!

Geo Dumitrescu, 1942



S-a întâmplat să suferim, şi domnul Geo, şi eu, în acelaşi timp, de acelaşi tratament dur din partea proprietarilor, nerăbdători să ne vadă plecaţi. Locuinţele în care am îmbătrânit în relativă linişte, ca nişte chiriaşi de treabă, au devenit brusc, odată cu noile reglementări, spaţii mortale, purtătoare de stres. Iar noi, victime fragile şi fără nici o şansă de a ne apăra măcar prin ripostă, ca oameni de condei, amânând dezastrul mutării, mizeria şi spaima de a nu ne mai regăsi vreodată întregi psihic, în vârful propriului calabalâc, de cărţi, de lucruri dragi, de strânsura de-o viaţă, în spulberare.

Locuiam în apropiere, domnul Geo pe Roma, eu pe Oslo, şi ne ţineam la curent, vorbind din când în când la telefon despre situaţia evoluând dramatic în defavoarea noastră. La un moment dat, el a primit o repartiţie bună, şi eu îl fericeam că în curând măcar calvarul lui se va încheia cu bine. Dar când s-a prezentat la adresă, locul era ocupat abuziv de o persoană cu relaţii la Primărie. Au urmat nişte procese, sesizări în presă, zbateri şi nervi, intervenţii. Sarcasticul domn Geo, uzând de relaţiile de care şi el dispunea, a avut surpriza amară de a nu găsi la autorităţile momentului sprijin real şi soluţionare. îmi relata, dezolat până la Dumnezeu, momentele, unul mai stupefiant ca altul, prin care trecea. Un funcţionar de la Poliţie i-a sugerat într-un târziu să-şi facă dreptate singur, să intervină în forţă, să spargă uşa apartamentului, să scoată afară lucrurile intrusei şi să se instaleze el, cu toate ale sale, conform repartiţiei. Dar între timp acolo se implantase o uşă de oţel inespugnabilă, cu încuietori sofisticate. La cei 80 de ani împliniţi ai domnului Geo, atât de bolnav şi fragil, atât de mândru şi bătăios, cum de-o fi avut acel funcţionar tupeul şi inima să-i dea un sfat atât de aberant, să-l instige în bătaie de joc parcă, la o faptă care s-ar fi sfârşit rău din toate punctele de vedere? Ce să fi făcut un mare poet ca să-şi apere demnitatea valorii sale, dreptul la un spaţiu locativ pentru care să nu fie umilit, la vârsta lui, cu atâta cruzime? Revoltat şi mâhnit dăduse la ziar un articol intitulat cutremurător Hoitarii, care a făcut vâlvă prin virulenţa acuzei ce le-o aducea celor care erau datori să-l respecte şi să-i rezolve cazul. N-au mişcat un deget multă vreme, nu l-au scutit de efortul de-a reveni, iarăşi şi iarăşi, la uşa lor, cu aceeaşi problemă. Când am început să-i duc acasă România literară, lucrurile păreau că se luminează. I se promisese că în câteva săptămâni nebunia va lua sfârşit. Dar a mai trecut timp, preţ de doi ani aproape, l-am vizitat tot pe Roma, înmânându-i în fiecare marţi revista şi de fiecare dată aflând prin ce îi e dat să treacă, într-o casă cu lucrurile împachetate, cu cărţile strânse în cutii, cu sentimentul peşterii şi provizoratului. Situaţia mea era identică, simţeam că-mi pierd cumpătul în aşteptarea unui eveniment de final catastrofic, habar nu aveam când şi unde va trebui să plec şi dacă voi face faţă acestei mişcări similare cu boala, cu distrugerea nervilor. într-un târziu, domnul Geo a primit o altă repartiţie şi s-a mutat din Roma în Nerva Traian. Dar într-una din ultimele dăţi când i-am mai dus revista, în curte se înălţase un munte de lucruri vechi, ale unei doamne în vârstă, pe care proprietarul o evacua în forţă. Le tăiase tuturor chiriaşilor gazul şi curentul. Domnul Geo mi-a pus atunci în palmă o hârtiuţă cu câteva numere de telefon, rugându-mă să sun, de la mine, ca să vină nişte prieteni să-l descurce din situaţia nouă în care se trezise. Şi trebuia să vină şi un anticar, care să-i cumpere o parte din cărţi. Când, în fine, a plecat la bloc, l-am întrebat ce vede când se uită pe fereastră. - Ce pot să văd? - mi-a răspuns copleşit de tristeţe. Ziduri, betoane, pustiu. Nici o verdeaţă, nici o vibraţie de la sol, aici, la etajul 5, între cer şi pământ. Nici o pasăre. Stau prizonier între pereţi... "Numai veşti rele mai aştept./ Numai veşti proaste mai pot aduce:/ a mai murit un conac,/ a mai plecat o pasăre,/ cineva şi-a tăiat sufletul într-un/ ciob de oglindă,/ undeva, în continentul iubirii,/ au năvălit oamenii-cangur/...Toate vânturile bat de-a-ndăratelea/ zicând că trebuie îndreptaţi arborii/ pe care tot ele i-au strâmbat. Şi astfel/ mortalitatea arborilor/ a crescut înspăimântător -/ căci nimic nu se poate îndrepta/ fără încuviinţarea sevelor/ şi tot ce se-ndreaptă cu de-a sila/ se frânge..."(Africa de sub frunte)


Constanţa Buzea





Istoria unei adeverinţe


Aveam 21 de ani, eram student în anul III la Facultatea de Limba şi Literatura Română din Bucureşti şi îi trimiteam versuri lui Geo Dumitrescu la Poşta redacţiei, rubrică pe care şi-o mutase de curând de la Contemporanul la România literară. Versurile le semnam cu un pseudonim feminin, Ioana Matei. Geo Dumitrescu a fost încântat, nu ştiu dacă de versuri, sau de... feminitatea mea şi a început să mi le publice în România literară. O adevărată sărbătoare a fost pentru mine ziua de 26 iunie 1969, când mi-au apărut în România literară nu mai puţin de opt poezii: Amintiri despre izvoare, Tu ai dreptate, Tristeţe, Măcar întunericul, Întoarcerea Lui, Oprire riscată, Ospitalitate regală, Vis puberal.

Colegul şi prietenul meu, George Arion (care fusese remarcat de Geo Dumitrescu cu câteva luni înainte şi avea deja experienţă ) mi-a atras atenţia, la o vodcă băută la Trocadero, asupra drepturilor băneşti care-mi revin pentru versurile publicate. Mi-a făcut cunoscut până şi programul de la casieria Uniunii Scriitorilor.

Mi se părea minunat ca, pe lângă gloria de a apărea în România literară, să mai primesc şi bani. M-am înfiinţat, deci, chiar a doua zi, la casierie, dar am aflat că banii sunt pe numele Ioana Matei şi că nu i-aş putea ridica decât dacă aş aduce o adeverinţă, semnată de Geo Dumitrescu, din care să rezulte că eu, Alex. Ştefănescu, sunt Ioana Matei.

Drept urmare, am ajuns la sediul redacţiei, de pe B-dul Ipătescu nr. 15, unde i-am explicat secretarei, o femeie tânără şi prietenoasă, ce vreau. Mai mult decât atât, făcându-mi-o complice, am convins-o să-l anunţe pe redactorul-şef al revistei că a venit să-l vadă... Ioana Matei. Secretara a intrat în biroul lui Geo Dumitrescu şi, întorcându-se în anticameră, m-a anunţat că poetul mă primeşte. În acel moment s-a petrecut o scenă amuzantă, pe care o evoc azi cu gândul că astfel îl fac pe cel dispărut să mai trăiască o clipă, prin ceea ce avea mai omenesc şi mai vulnerabil.

Prin uşa întredeschisă l-am văzut pe Geo Dumitrescu aranjându-se repede, emoţionat, în faţa unei ferestre pe care o folosea ca oglindă. Şi-a netezit părul, şi-a îndreptat cravata, s-a studiat fugitiv din profil, luându-şi o mină visătoare. Voia s-o dea gata pe Ioana Matei.

Când am apărut în cadrul uşii, m-a gonit, enervat:

- Vă rog nu intraţi! Aştept pe cineva.

- Eu sunt cea pe care o aşteptaţi.

- ...?

- Eu sunt Ioana Matei.

- Cum să fiţi?...

- Eu sunt cea care semnează Ioana Matei. E un pseudonim.

- Aha...

Cu un mare efort de voinţă, Geo Dumitrescu şi-a stăpânit furia şi şi-a compus o atitudine protocolară.

- Dumneavoastră, deci... şi eraţi plină de farmec... Vreau să spun, plin de farmec...

- Sunt şi acum...

Cu o grabă în care se descifra nu numai solicitudinea, ci şi nerăbdarea de a scăpa de mine, poetul mi-a semnat adeverinţa de care aveam nevoie.

În seara aceleiaşi zile, la Trocadero, cu vodca în faţă, îi povesteam lui George Arion întâmplarea. Iar el, cu binecunoscutul lui umor, îşi imagina cum ar fi evoluat în continuare relaţia mea epistolară cu Geo Dumitrescu, dacă nu mi-aş fi dezvăluit identitatea.

De-a lungul anilor, Geo Dumitrescu şi-a regăsit umorul. În dedicaţiile pe care mi le-a dat pe volumele sale n-a uitat aproape niciodată să-i transmită salutări şi Ioanei Matei. Acum, când el nu mai e, nu mai e nici ea. A fost îngropată odată cu poetul, aşa cum erau îngropate pe vremuri, de vii, împreună cu faraonul mort, roabele lui favorite.



Alex. Ştefănescu



Libertatea de a nu minţi


Ne-a debutat pe toţi. Iar unii dintre noi, ani întregi înainte de asta, ne-am schimbat adresa destinatarului de pe plicurile cu manuscrise, după locul unde-şi muta el rubrica de ,Poşta redacţiei". Fiindcă, deşi înainte de a te debuta, îţi freca ridichea, de-ţi tremurau mâinile când deschideai Luceafărul, sau Flacăra, sau..., simţeai în necruţarea şi exigenţa lui o dragoste pentru literatură şi un devotament în slujirea ei, cum nu cred că am mai văzut la alt scriitor. Text îmbâcsit, prăfos, pisălog, mi-a scris prima dată, când aş fi vrut să cumpăr tot tirajul numărului acela de revistă, ca să nu mai afle nimeni de nevrednicia mea, dar mai trimiteţi. Şi am mai trimis. Câţiva ani, cred n-am trăit decât pentru asta.

La un moment dat, mult după debut, cunoscându-l personal şi vorbind despre posibilitatea de a face o antologie cu autorii debutaţi de el şi cu răspunsurile astea ale lui ,acre", ,aţoase" greu de înghiţit, mi-am dat seama că nici unul dintre numele în dreptul cărora Geo Dumitrescu a scris ,Mai trimiteţi" nu s-a pierdut definitiv pe drum. Trei sferturi dintre poeţii şi prozatorii activi în literatura română de azi, au citit la un moment dat, cu sufletul la gură, cele câteva rânduri pe care i le scria Geo Dumitrescu, şi un poem, în spaţiul zgârcit de alături. Ceea ce acum pare de la sine înţeles, în acel moment nu era deloc aşa. Geo Dumitrescu detecta fără greş în ceilalţi morbul, fanatismul care-i era propriu lui însuşi, nebunia şi detecta, ascuns sub vorbăria bâjbâită, resursa, aparent firavă, de a le sluji.

Pentru mulţi scriitori importanţi, fanatismul, nebunia, morbul acesta şi resursa de a le sluji au constituit de-a lungul vieţii un pretext şi un alibi pentru indiferenţa la tot restul. Iar pentru mulţi dintre ei, prilej de a distinge între morala comună şi morala scriitorului.

Şi din acest punct de vedere, Geo Dumitrescu a fost unic. N-a scris niciodată cu două cerneluri iar cinstea lui funciară nu i-a dat voie să opereze asemenea distincţii, de altfel, fireşti poate. Nici nu a mărturisit, în memorii pe care cu toţii le aşteptam, cum şi-a pus şi cum a răspuns el la tragica întrebare: cine-mi va scrie opera dacă rostind răspicat ceea ce gândesc, îmi voi pune în primejdie viaţa ? Dar judecîndu-i cantitativ opera, constatăm că şi prin acest răspuns, el a fost unic prin onestitate: decât să spună ce nu gândeşte, Geo Dumitrescu a preferat să nu-şi scrie opera. Toată opera lui de mare poet.

În Africa de sub frunte, poem publicat în volum în 1966, se vorbeşte despre copacii pe care vântul i-a strâmbat şi pe care acum tot vântul vrea să-i îndrepte, zadarnic, dacă sevele nu vor. Ca multe dintre prea puţinele poeme pe care ni le-a lăsat, şi acesta e unul simbolic, profetic. Nu ştiu dacă nu e mai vechi şi pentru genul de poezie practicat de Geo Dumitrescu este semnificativ de ştiut. Ca să nu cădem în capcana maliţioasă pe care ne-o întind aceste poeme scrise ca să trimită aluziv la o situaţie şi sunt folosite de posteritate ca să ilustreze o altă situaţie.

Geo Dumitrescu nu a fost niciodată un anticomunist, cum pare să se lase interpretat poemul acesta, şi n-a fost nici după 1989 un anticomunist. A intervenit rar în presă pentru a spune ce gândeşte azi despre ideologia pe care a împărtăşit-o foarte tânăr şi într-un moment când ea îi primejduia viaţa, adică în plin regim fascist. Pentru a spune ce semnificaţii ar trebui să dăm tăcerii şi neparticipării lui la ,viaţa cetăţii" începând deja de după moartea lui Stalin.

Plănuiam demult şi crezându-l etern, amânam, o carte de convorbiri pe toate temele, dar mai ales pe aceasta. Şi nu-mi spusese că nu e de acord, deşi nu-i plăcea subiectul. Nu ştia dacă pentru dramele, autentice ale conştiinţei lui, mai existau în ziua de azi urechi care să le asculte.

Acum, că Geo Dumitrescu ne-a părăsit cu discreţia cu care trăise printre noi în ultimii ani, urmărind totuşi cu o atenţie şi o luciditate necruţătoare ce se întîmpla în jur, suntem deja, iată posteritatea. Şi îl citesc, poemul acesta, ca pe o declaraţie privitoare la propria lui credinţă înşelată. Fiindcă spre deosebire de mulţi alţii, Geo Dumitrescu chiar a crezut şi tăcerea asurzitoare a ultimilor cincizeci de ani din viaţa lui semnifică lungă, chinuitoare, ocolitoare, dezamăgirea. Şi dezamăgirea pentru ce s-a pus în loc, ce-i drept. Nimeni de la noi nu şi-a plătit atât de scump greşelile din tinereţe, ca el, cu singurătatea, dar şi cu tăcerea. Pentru un scriitor de mărimea lui, echivalentă cu moartea. În sensul acesta, Geo Dumitrescu a fost mai ales, un om liber: într-o lume, o ţară, în care libertarea de a trage cu puşca se pierduse sub ochii lui dezamăgiţi, şi-a luat singur, fără să i-o acorde nimeni, libertatea de a nu minţi.

Într-o ţară în care minciuna nu mai constituie pentru prea mulţi o problemă, unde se minte cu nonşalanţa cu care se răspunde la bună ziua, pierdem prin pierderea lui Geo Dumitrescu, şi un etalon de demnitate.



Doina Jela



Singur


Când l-am cunoscut pe Geo Dumitrescu, în 1960, în redacţia Gazetei literare, am fost izbit de înfăţişarea lui juvenilă. Avea atunci patruzeci de ani, avea deci în urmă un trecut, o carieră literară şi de jurnalist începută în anii războiului, când condusese gruparea ,Albatros", când lucrase la Timpul, când debutase, în 1941, cu volumaşul Aritmetică, semnat conspirativ Felix Anadam. Tipărise apoi, în 1946, Libertatea de a trage cu puşca, volumul premiat de Fundaţiile Regale. Le ştiam toate acestea, şi încă altele, dar parcă nu se potriveau, parcă nu se legau cu persoana aceluia despre care aflasem că este Geo Dumitrescu. Un băiat. La fel i se păruse şi lui Marin Preda, însă, ce e drept, cu douăzeci de ani înainte, când îl vizitase pe ,şeful generaţiei" în odăiţa din Calea Griviţei, folosită şi ca locuinţă şi ca sediu redacţional: ,.băiatu-ăla care vrusese să mă publice în efemera lui revistă Albatros, anul trecut prin primăvară, când îi trimisesem o schiţă care fusese reţinută" (v. în Viaţa ca o pradă).

Peste omul fizic timpul parcă nu trecuse. Nu-l prea puteai deosebi pe Geo Dumitrescu, într-adevăr, după comportare şi după alură, de tinerii ,reali" din epocă, ba parcă era mai plin de vigoare decât unii dintre ei, deja obosiţi de existenţă, uzaţi. întruchipa, pentru noi, ideea de tinereţe neîngenuncheată, invincibilă şi prin aceasta ne şi atrăgea, magnetic. Ne atrăgea şi prin farmec, desigur, prin umor şi prin sociabilitate. Şi ne mai atrăgea prin ceva: prin faptul că, atât de tânăr fiind, cum ne apărea tuturor, era depozitarul unor experienţe la care noi nu avusesem acces, omeneşti şi de viaţă literară. Iar acestea ne interesau enorm.

Ceţurile dogmatice încă nu se risipiseră, la începutul anilor '60, şi în faţa noastră nu puteam desluşi nimic. înaintam de aceea cu spatele, s-ar putea spune, cu ochii ţintă către trecut. Repere spirituale şi modele estetice noi căutam în trecut, adică în lumea dinainte de comunism.

Geo Dumitrescu ne reprezentase, aveam sentimentul, în acea lume apusă, care fusese a lui dar care era, prin unul ca el, şi a noastră. Ne-o restituia, s-ar fi zis, ne-o preda, act de transmitere a unui legat.

Era căutat de tineri Geo Dumitrescu, dar şi el îi căuta, dintr-un impuls, ireprimabil, de solidarizare. Când spun tineri mă refer, dincolo de vârste, la purtătorii unui anume spirit: de inconformism, de revoltă, de trăire la limita riscului. Pe frondeuri, pe răzvrătiţi, pe cei care ieşeau din rânduri, pe ,păguboşi" îi cultiva cu predilecţie poetul Libertăţii de a trage cu puşca. îi proteja pe cât îi sta în putere. în 1968, când a venit la ,România literară" în împrejurările vremelnicei liberalizări, şi-a alcătuit cea mai incomodă redacţie cu putinţă. A păstrat grupul de critici existent din epoca Gazetei, iar în rest a angajat foşti deţinuţi politici, pe Goma, pe Dimov, pe Caraion, rebeli ca D. }epeneag, ca Adrian Păunescu, cel de atunci, ca Virgil Mazilescu, ba chiar a încercat, nereuşind, să-l aducă în pagini pe Virgil Ierunca, prietenul de odinioară şi inamicul făţiş al regimului. Avea acoperirea lui Zaharia Stancu, e adevărat, pentru acele angajări, dar iniţiativa îi aparţinea exclusiv.

Când s-a retras din viaţa literară, din viaţa publică, în 1971, a rămas în contacte cu tinerii. Vrafuri uriaşe de manuscrise ale începătorilor şi de scrisori îl asediau la Sinaia sau oriunde se afla şi el le sorta meticulos, îi răspundea fiecărui corespondent iar pe unii îi publica, dându-le preţiosul gir.

Dar nu a fost la fel până la sfârşit. Anii ultimi Geo Dumitrescu i-a trăit în singurătate şi moartea l-a ajuns tot singur, după cum mi s-a spus. La funeraliile de la Bellu, de săptămâna trecută, eram o mână de oameni, toţi din generaţia veche. Poetul contemporan cu cei mai mulţi moştenitori literari nu a fost condus de niciunul pe drumul din urmă. Dar prea mult nu mă miră, trăim în vremuri pragmatice.


Gabriel Dimişanu

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara