Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Confesiuni:
George Bălăiţă - ,,Sunt un produs al lumii inventate de mine” de Ioana Revnic


IOANA REVNIC: Domnule George Bălăiţă, în 2008 vi s-a decernat Premiul Naţional pentru Literatură al Uniunii Scriitorilor, pentru întreaga operă. Cu riscul de a imprima dialogului nostru, de la început, o notă pesimistă, vreau să aduc în discuţie opinia unui coleg al dumneavoastră de generaţie -Ştefan Bănulescu, despre importanţa premiilor în viaţa unui scriitor. Chestionat într-un interviu din 1983 în legătură cu semnificaţia pe care le-o acordă acestor distincţii, prozatorul (premiat de trei ori până atunci) dă un răspuns tulburător. Departe de a rezolva condiţia materială a scriitorului, acestea nu sunt mai mult decât semne de stimă colegială, „un gest moral respectabil". Acordate mai ales după ce autorul cu pricina „si-a riscat ce a avut de riscat în profesia sa, în primul rând comoditatea existenţei", nu mai reprezintă o dovadă a victoriei (literare) absolute: „Ţi se recunoaşte, adică, printr-un mare premiu adevărul că ai învins, după ce eşti total înfrânt" spunea Ştefan Bănulescu... Resimţiţi drept o victorie absolută acest premiu, din moment ce încă nu aţi scos la iveală, în întregime, proiectul la care lucraţi de zeci de ani, din moment ce - încă - nu v-aţi încheiat opera?

GEORGE BĂLĂIŢĂ: Victorie absolută? Asta nu se întâmplă nici în filmele de pe Hallmark. Cât timp eşti viu, opera se face şi se desface, funcţionează odată cu tine. Este şi nu este. O lume în mişcare, imprevizibilă, nu-i dai de capăt şi tocmai asta te ţine în formă. Să mai adaug că o parte, poate cea mai importantă din opera lui Pessoa a fost găsită într-o ladă de lemn, la vreo treizeci de ani după moartea sa? La nouăzeci de ani, sub ameninţarea unei posibile condamnări la moarte (motivată în context), Hamsun, refuzând un apărător, a scris o carte despre sine şi timpul său. Şi astăzi, unii încă îl batjocoresc pentru cartea asta. Se pare, însă, bine gândită, de vreme ce i-a convins pe judecători să-i acorde neaşteptate circumstanţe atenuante.

Dar Hokusai, „bătrânul nebun după desen"? Peste treizeci de mii de desene, stampe, picturi, cinci sute de volume. Schimbându-şi de o sută de ori numele. La 65 de ani, el scrie: „La vârsta de şase ani am avut pornirea de a desena forma lucrurilor. Către cincizeci de ani publicasem infinit de multe desene: dar tot ce am creat până la şaptezeci de ani abia merită să fie luat în seamă. Abia la şaptezeci şi trei de ani am înţeles oarecum structura adevăratei naturi a animalelor, a ierburilor, a copacilor, păsărilor, peştilor şi a insectelor. Prin urmare, la vârsta de optzeci de ani, voi mai face încă unele progrese, iar la nouăzeci de ani voi pătrunde taina lucrurilor. La o sută de ani, voi ajunge desigur la un stadiu minunat, iar când voi avea o sută zece ani, tot ce voi face, chiar şi un punct sau o linie, va fi viu. Îi rog pe cei care vor trăi atât de mult cât mine, să vadă dacă mă voi ţine de cuvânt." Am avut cândva privilegiul să înmărmuresc câteva ore, într-o încăpere cu lumină multă, în faţa câtorva sute de desene şi gravuri originale. Şi ceva pentru mine important: nu mă mai îndoiesc de atunci că artistul este cel mai important martor al vremii sale. De la vlădică şi până la opincă, toţi se cuvine să ştie asta. Şi să i se dea artistului ce i se cuvine şi să fie lăsat să-şi facă de cap. Ar fi un start bine luat în cursa numită convenţional operă.

Pe de altă parte, cred că Bănulescu (aşa cum îl pomeneşti în întrebarea la care încerc să răspund) dramatizează excesiv. Un premiu este totdeauna binevenit. Chiar dacă nu la timp, mult întârziat, altul decât te aşteptai etc. etc. Mai des decât se crede (frustraţi de toate cele, ghinionişti, nedreptăţiţi sau doar curioşi la manevrele de culise), premiile se iau pe merit. Destule sunt conjuncturale? Oho! Dar asta e în firea lucrurilor, de la Dorohoi la Paris şi mai departe.

Dar fiindcă m-ai întrebat. Îmi plac premiile şi nu cred că aş refuza vreunul. Deşi nu dau doi bani pe ele. Nu sufăr când mă ocolesc şi nici nu mă bucur peste măsură când le primesc.

L-am pomenit pe Ştefan Bănulescu pentru că, pe lângă faptul că faceţi parte din aceeaşi generaţie literară, aveţi în comun unele similarităţi de destin artistic. A promis o tetralogie - Cartea Milionarului, dar a publicat un singur roman - Cartea de la Metopolis- şi câteva fragmente din Cartea Dicomesiei... Dumneavoastră aţi anunţat o trilogie inaugurată de Ucenicul neascultător, din care aţi publicat numai această carte şi, răzleţ, alte câteva fragmente, unele „deghizate" - mi-aţi mărturisit - în eseuri sau în texte publicistice.

Eu nu am anunţat nici o trilogie. Cartea a zăcut mult timp la editură (Albatros, anul 1976). Până ce Sântimbreanu, directorul de atunci, a pus ochii pe ea. Un editor adevărat.

Aşadar, Sântimbreanu. A apărut neanunţat la Bacău. 1977, vara. Căldură mare. Avea cartea în servietă. Dactilograma, vreo 700 de pagini. „Bine că mi-ai adus-o", am spus, „eu n-am reuşit să o scot din sertarul doamnei", redactorul, cum ar veni, observaţiile ei umpleau mărunt un caiet dictando de 50 de file, numerotate de la 1 la multe sute. Dacă eram altul decât sunt, le păstram şi, îndată după '89, dădeam lovitura, strecuram o bombă eseistică în trăsura Occidentului, săreau toţi în aer, ca pe vremea lui Bakunin. Mi s-a părut pierdere de vreme. Cum şi în zilele noastre vesele & triste de azi cred.

„O cretină, muierea asta", a spus Sântimbreanu, „n-o pot scoate de-acolo, bărbatu-su e (a zis-o mai moale, şoptit, fără teamă, dar prudent), nu mai ţin minte, colonel parcă, pe o funcţie cât trei generali." „Dă-l în mă-sa!", am zis, „bine că ai adus obiectul". Cartea, în forma ei, vorba lui Nichita, nenăscută, stătea pe masă, între noi, sub palma lui grea (era un uriaş, puţini îşi mai aduc aminte de el, inteligent, cinic, descurcăreţ fără şmecherii sulfuroase). Cartea vergură arăta ca un dosar borţos vârât într-un elastic roşu. I-am scos-o prin alunecare, de sub laba cât un hârleţ. I-am făcut loc în sertarul pe jumătate deschis.

Cât era de mare şi greoi, s-a aplecat peste masă, a întins mâna, mi-a împins sertarul în burtă şi a scos cartea. „Asta-i a mea", a mârâit. „Vorbim", a spus. A scos o sticlă de Johnny Walker. Pe vremea aia nu tocmai uşor de găsit. „Bălăiţă", suspină el, „de obicei autorii vin la mine cu lichidul ăsta cu miros de ploşniţă. Eu stric piaţa, comit o premieră, aduc eu sticla la scriitor, asta-i viaţa noastră, prietene. Ţi-au lăudat ăştia peste măsură Lumea în două zile. Eu n-am prizat-o la fel. Dar să ştii că asta nouă e mare." „Păi abia începe", am zis, „sunt primele câteva sute de pagini, un test". Şi am dat-o pe nişte bancuri. Eu ştiu să le spun. Aproape toate câte le zice Naum Capdeaur, Ucenicul neascultător, de la mine le ştie! Aşa că am încercat să-i schimb gândul. Nu mai eram sigur că trebuie s-o public. Dimpotrivă! De ce? Nici acum nu ştiu, însă îndelunga mea absenţă, cu un gând de la şueta aceea cu uriaşul cel bun începe.

Atunci când s-a golit sticla, am fost de acord. „Ia-o!" A înghesuit în servietă dosarul tixit de foi mitraliate la maşina de scris. Şi-a asumat întru totul cartea. „Vrei să-ţi dau caietul ăsta cu observaţiile cretinei ăleia?" „Nu", am spus. „Arde-le!" Sântimbreanu a luat-o pe cont propriu, după ce eu însumi am acceptat supra-plata către Cezar. De la titlu şi până la ultima pagină. Nădăjduind împreună cu editorul într-o a doua ediţie „integrală". „Anul ăsta i-a venit timpul. Fă o prefaţă", mi-a spus Sântimbreanu. „Dă-te ascultător, promite că eşti ucenicul timpurilor noi, cere părerea cititorului de şcoală nouă. Dă-le marea cu sarea şi la ediţia a doua mai vedem". „Nu te cred". „Îţi dau cuvântul meu de onoare". Un tip de doi metri şi cam 130 de kile, cu oase mari şi grele. Mi-l amintesc odată, grăbit, traversa zebra de la Athenee Palace, omuleţul verde o dăduse pe roşu. M-am gândit brusc la femurul de mamut văzut în copilărie la un muzeu itinerant de ştiinţele naturii ajuns şi la Bacău, eram în primul an de şcoală, curios şi înfricoşat, ai mei abia m-au urnit din faţa vitrinei de sticlă groasă şi pătată de muşte. Amintire adânc săpată în memorie. I-am spus-o lui S.

A râs, căzut pe gânduri. „Bag-o", mi-a zis, „în ce urmează la Ucenicul ăsta al tău."

S. avea un câine de 20 de ani. Cea mai mică rasă de câini, bătrânelul era cât un pisoi de trei luni. Altfel, se dădea la tine ca un dulău de curte. Căţelul Gică. S. nu se despărţea de el. Iarna îl purta în buzunarul paltonului. Vara, într-un soi de pungă perforată, ceva mai mare decât un pachet de tutun de pipă, atârnată de curea sau, extravagant, cu un şnur de mătase, la gât, cum poartă unii acum, telefonul mobil. Când un tip ca ăsta îşi dă cuvântul de onoare, poţi avea încredere. În ciuda timpului când aşa ceva nu mai există. A rămas la Bacău mai multe zile. Când am lucrat pe brânci zi şi noapte la varianta convenită cu el. „Să nu-ţi închipui că plec fără EA." Accentul era pus ca pentru o fiinţă, un animal preţios viu. Domnul să-l odihnească pe Mircea Sântimbreanu! Am găsit trei pensionare, dactilografe care foloseau vechile maşini de scris Remington ca pe nişte mitraliere Maxim. Una lucrase la ziar, alta la Miliţie, cealaltă la Fabrica Letea. În trei zile şi trei nopţi ele au bătut vreo 800 de file. Cred că am găsit tonul pentru scurta prefaţă negociată cu el. „Este încă o cacialma la cenzură", a spus. „Crede-mă, ştiu ce spun." Ştia.

Sugestiile lui nu măcelăreau cartea. Salvau aparenţele. Cunoşteam sistemul, voiam să-mi public cartea atunci şi aici. Scrisul pentru sertar este de cele mai multe ori o întristătoare onanie. Oricât de greu am renunţat la multe zeci de pagini, oricât de opintit am adăugat altele. N-am renunţat la nimic din ce era esenţial pentru mine.

Cartea a apărut înainte de Crăciun, anul 1977. Zece mii de exemplare. S-au vândut în trei săptămâni. Librarii au cerut-o mereu. Chiar şi peste zece ani. Retipărită pe tăcute (în aceeaşi ediţie!), bate suta de mii de exemplare. Sântimbreanu dixit. De ce n-am vrut o nouă ediţie? Nu ştiu! Ceva mă nemulţumea. Era vorba doar de un start pentru ceva gândit pe o mare întindere şi adâncime. Am scris neîntrerupt la ea, sincopat, nesigur, când sătul, când posedat de ce târziu am numit (pe urmele unui mare autor, cred că l-am pomenit chiar aici) arta prozei. De-a lungul anilor am publicat într-adevăr, fragmentar, multe pagini, în aparenţă de sine stătătoare, de fapt, unul şi acelaşi text. Un masochism de întunecată veselie mă făcea să le citesc şi recitesc ca un străin.

Cartea va apărea anul ăsta. În forma la care am ajuns azi. Şi cu titlul care mi-a fost refuzat atunci. Mai degrabă o carte decât un roman. Bineînţeles, o parte doar din lunga ei călătorie. Cartea la care mă gândesc de când am început să scriu.

Sunt mulţi confraţi ai dumneavoastră care se îndoiesc de existenţa miilor de pagini scrise cu literă măruntă pe care le tot pomeniţi si despre care spuneaţi că le-aţi dori tipărite pe două coloane (ca în Biblie)... Ce le răspundeţi acestora?

Confraţii? Păi aceşti camarazi de suferinţă se îndoiesc de toate, cel mai puţin de ei înşişi. Cum deseori mi se întâmplă şi mie. La drept vorbind, miile de pagini sunt acelea care se taie. Se aruncă. Există grafomani care, mizând pe geniul personal, dau la tipar tot ce scriu, fără să citească măcar un rând. Se încumetă s-o facă uneori nevasta, iubita, câte o zeloasă admiratoare dintre preotesele lui de o viaţă.
O sută, o mie, zece, o sută de mii de pagini... Cine stă să le numere? Eu nu! Eşti întrebat. Răspunzi în treacăt, te amuzi, te povesteşti aiurea de unul singur. Să ţi se îngăduie din când în când... Nu e cine ştie ce. Gravitatea non-stop este identic nocivă cu băşcălia filozofardă şi limbariţa valahă dâmboviţeană. Lipsa de umor face casă bună cu râsul folosit doar ca să batjocorească. Urâtă treabă, curat murdar, vivat I.L.C.

E suspect şi obositor să fii tot timpul foarte deştept. Când fac conversaţie nu mai sunt bietul demiurg din odaia baricadată cu cărţi unde scriu şi citesc. Sunt omul de pe stradă, vorbăreţ sau tăcut, după cum mi-a mers în ziua aia. Acolo, între hârţoagele mele, sunt singur. Îmi ajung mie însumi. Şi încă ceva. Nu sunt nombrilist. Mi-e silă numai gândindu-mă că se poate muri de plăcere, despuiat dis-de-dimineaţă în faţa oglinzii, admirân-du-ţi propriul buric. Să te dai în stambă cât mai des la televizor. Să ieşi la rampă ca soliştii de sezon, să afuriseşti în spume sau să faci bezele sălii pline şi să urli „vă iubesc"? N-aş face asta nici pe lumea ailaltă, când, sunt sigur, voi avea parte de faimă şi glorie.

Pentru mine, scrisul este chiar viaţa mea. Ştiu că aşa ceva nu se mai poartă, este perdant, caraghios, imatur. Nu mai pot schimba însă nimic. Sunt un produs al lumii inventate de mine. Este remarca deloc glumeaţă (crede el) a unui personaj pe care l-ai întâlnit într-o proză a mea. Lumea în cafeneaua studenţească din Piaţa Romană (unde am stat amândoi la o lungă şuetă, pe ploaie) şi lumea din carte sunt inseparabile. Oarecum, ca omul şi umbra sa.

Încă o dată despre miile alea de pagini. Tăiate, aruncate, arse... Doar că, din lăzile tixite cu aiurelile scrise în vreo jumătate de veac, aş putea scoate la iveală, în sfârşit, mult râvnita comoară a piraţilor, ascunsă în peştera din insula Monteluna? Luată în parte, fiecare foaie scrisă nu înseamnă nimic. Pulp fiction. Toate la un loc însă ar putea da la iveală Cartea Maxima? Proiectul paranoid a ceva ce nu se află şi de care nimeni nu are nevoie...

Tarantino, cu aerul lui de băiat de la pompa de benzină, a făcut un film inegalabil chiar aşa numit, Pulp Fiction. Nimeni până la el nu a reuşit o capodoperă folosind gunoaiele (pulp fiction, răsfoieşti reviste, cărţulii în metrou, citeşti cinci rânduri şi arunci) ca pe cel mai preţios material de construcţie. Din gunoaie se pot face bani cu nemiluita. Nu şi un roman, să zicem. Dacă s-ar scrie, totuşi? Improvizez o secvenţă din comedia noastră neagră: În fine, se tipăreşte cartea. Există voci care o declară genială. Cine te face, chiar
în seara lansării, albie de porci? Însuşi gunoierul miliardar, inginer, fireşte, fie făcut azi-dimineaţă pe puncte, fie, în vechiul sistem, inginer şef la Uzina Mecanică, peste o mie de oameni în subordine, mânaţi de el cu vorba dulce-n gură şi cu biciul în mână să facă cincinalul în patru ani. Un bun organizator, cum se spunea pe atunci, copilul iubit al Primului secretar judeţean, om de bază în echipa care pregăteşte viitorul comunist al patriei. Astăzi, şi mai de bază... „Păi ce, domnule, eşti nebun la cap, ăsta-i subiect? Gunoaie?! Vezi, d-aia avem o literatură de căcat şi nu ne ştie nimeni în lume, de pomană ne-au vârât ăia-n uie, ca şi baba aia nebună cu calul ei orb, de cară aiurea la piatră, Fefeleaga. Asta-i literatura română, scriitorule ce eşti tu, că altfel nu-ţi pot spune. Fefeleaga! Punct!"

Există o legendă din care am aflat că şi Lumea în două zile a fost un roman gândit ,,pe bucăţi". Se povesteşte că, la un moment dat, Romulus Guga v-a dăruit ideea care a ordonat vasta materie epică în posesia căreia eraţi, de ceva vreme. Mă refer la istorioara despre funcţionarul care completa - în avans - certificatele de deces ale locuitorilor dintr-un oraş, gest ale cărui consecinţe sunt cunoscute de către cititorii Lumii în două zile...

Legenda bate istoria!? Ca ficţionist nebun după magia obişnuitului, mi se pare convenabil. Antipa a fost gândit în acest dublu registru: banal (kitsch-ul nostru cotidian, Domestica) şi magic, tentaţia limitelor, primejdioasă şi de neocolit (Infernalia) de fapt, condiţia umană, aşa cum m-a bântuit pe mine (mai degrabă o viziune decât ideea în sine) la un moment dat. În vremuri mai ales groteşti, de o plictiseală de moarte. Numai că acest Antipa nu m-a urmat până la capăt. Antipa nu a vrut să se adapteze, să devină, aşa ca mine, un supravieţuitor de profesie. E un fel de trădare? Nici eu n-am fost înainte, dar mi-am dat silinţa după! Nu mi-a plăcut viaţa în underground, decât ca o scurtă experienţă când eram foarte tânăr. Cred că Antipa cel încă nenăscut pe atunci m-a scos din subsol. Natura mea m-a ajutat, recunosc! Sunt un om din Ţinuturile de Margine. Am toate defectele şi calităţile celui născut pe Bulevardul Migraţiilor, e drept, ceva mai la Nord. Rezist. Vin dintr-o lume veche (s-a spus!), nu bătrână. Sânge amestecat, simţuri complicate, mintea limpede (până la mânie, când iute se poate tulbura!). Grotescul se traduce la noi printr-un caraghioslâc specific, plictiseala în timpurile alea lua forma a tot ce făceai, cale sigură spre o apatie generalizată. Sau depresie. Între temele evidente din Lumea în două zile, domină plictiseala şi caraghioslâcul. De fapt, Antipa trăieşte şi moare plictisit, sătul de lumea unde fără ^ voia lui (ca noi toţi) nimerise...

Te simt nerăbdătoare. Nu mă grăbi! Ai răbdare, o lungesc, dar n-am încotro. Este prima oară când intru în nişte amănunte până acum nicăieri pomenite din viaţa acestui Antipa. Nu lipsite de importanţă, s-ar părea. Pentru cel interesat. Asta fiindcă îţi plac poveştile şi te atrage, ca şi pe mine, legenda şi mai deloc istoria şi politica. Presupun. Deduc din ce vorbirăm.

Înapoi la Antipa. Mă tem că rătăcesc drumul. E foarte mult de atunci. Este gândit încă de pe vremea când scriam proză scurtă şi eram considerat un tânăr cu talent, de la Bacău, şi gata! Antipa... Cred că vine şi mai de demult. Pe când nici gând n-aveam să fac literatură, dar eram curios (instinctiv, aparent cel puţin, fără cauză şi scop, plăcerea privitului, năvala mirosurilor, sunete, zgomote, şoapte, urlete etc. etc. etc.) la lumea care se rotea în jurul meu, pasionat de fizionomii, gestică, vorbire, preocupat şi în somn de natura umană, de această „maşină moale", pe cât de vulnerabilă, pe atât de rezistentă. Aveam, în ciuda aerului meu de provincial mai degrabă timid şi cumsecade, un ochi rece, sarcastic, deseori nedrept cu cei de lângă mine sau de aiurea, eram sigur că bipezii inventaţi de mine ad-hoc sunt mai reali decât „originalul" cules de oriunde s-ar fi nimerit să fiu, pe stradă, la frizer, la cinematograf, în piaţă, în biserică sau la cârciumă. Prieteni sau cunoştinţe reacţionau spontan, amuzaţi sau, inexplicabil neliniştiţi, comentau fără nerv, puneau prinsori bizare sau, în tăcere, dispăreau pur şi simplu, nu ne mai vedeam decât întâmplător sau deloc. Un Antipa sui genei? Învăţam arta supravieţuirii fără profesor! Eram de tot singur, dar asta nu se băga de seamă. Păream sociabil. În ciuda sistemului, trăiam pe cont propriu aventura provinciei, apolitic, iresponsabil, cu incredibilă, pentru cine n-a fost atunci şi acolo, libertate. Bine ascunsă, dincolo de canoanele impuse.

Când am decis să fac literatură, şi numai asta (destul de târziu, după 20 de ani. Iar de copt, m-am copt după 30. Aş stârni oarecare haz galben dacă ţi-aş spune că şi acum descopăr - hai că nu se poate, caraghiosule! - părţi crude adânc ascunse şi trag nădejde să rămână aşa până oricât de târziu?!?!), când, mai bine zis, mi s-a părut că aş putea ajunge la ce mi se cuvine, cuprins deopotrivă şi într-o singură clipă - care nu s-a stins niciodată - de o teamă nedesluşită şi o poftă pustiitoare de nu-ştiu-ce, am înţeles că nu va fi deloc uşor, dar cale de întoarcere nu există. Aşa că am luat-o binişor la deal. Festina lente, cum ne îndeamnă urmaşii gemenilor hrăniţi la Roma cu laptele lupoaicei!

O spun în sfârşit acum, oricât de vinovat de patima rece a scrisului aş fi (şi sunt): pentru mine prea puţine lucruri (de m-ai pune să le numesc acum, nu dau de ele!) ar putea fi mai importante decât povestea pe care o gândesc şi o scriu.

Fără să mă ghicească până la capăt şi deseori nedrept în capitolul „meu" din Istoria „lui", prietenul meu Alex. Ştefănescu mă ia la ochi ca un adevărat trăgător de elită concentrat pe o ţintă mişcătoare: „Sentimentul ultim pe care îl avem când ne gândim la George Bălăiţă este că şi dacă am muri în chinuri groaznice în faţa lui, el ar continua să scrie surâzător".

Punct ţintit, nu şi lovit. Înainte să apese pe trăgaci, cu ochiul fixat pe lunetă, i se abureşte lentila şi arma lui de ultimă generaţie nu mai face două parale. Trage, dar nimereşte un cioroi bătrân care tocmai zbura sătul şi leneş pe deasupra ţintei. „Surâzător"? Surâs!?! Ţin prea mult la Alex ca să-l trimit la o nouă lectură. Are s-o facă singur şi nu mă îndoiesc că va citi mai puţin grăbit proza mea.

Dar unde se ascundea Antipa? În adolescenţă, multă vreme am purtat zilnic între cărţile de şcoală romanul lui Lermontov, Un erou al timpului nostru. Voiam să fiu Peciorin! În constrângerile şcolii de atunci, fără s-o spun cu toată gura, Peciorin era pentru mine omul liber. Aroganţa, dispreţul, nepăsarea lui impunea un model. Acum ştiu ce mă atrăgea, fără să mi-l apropie, totuşi: patima lui rece, distanţa faţă de ceilalţi era ceea ce „şcoala nouă" ne învăţa că nu e bine. Interpretarea lui critică „oficială" era de-a dreptul cretină. Nu citeam. Aşadar, nu atât „omul Peciorin", cât „atitudinea Peciorin". Mă lucra, cum s-ar spune, „antieroul"! De care habar n-aveam. Nu să-l numesc, dar nici ştiind că există aşa ceva. Nu cumva îl trăiam cam în felul în care vorbea monsieur Jourdain franţuzeşte?! Acuma, ca să nu zic vorbă mare, Antipa ăsta este parte din biografia mea. În carne şi oase! Un tip de la care mi se trag şi bune, şi mai puţin bune, dacă nu chiar rele. Îl accept, mi-l asum, e drept, ne vedem din ce în ce mai rar, dar există acolo. Un fel de frate geamăn, dar nu cazul indigo, nu semănăm nici pe dinăuntru, nici pe dinafară. De fapt, el apare ca un semn bun sau ca un avertisment. Aşa că, vrând-nevrând, în ce, cu o anume îngăduinţă, s-ar putea numi dialogul nostru, toate drumurile duc la Antipa! După care, cel puţin un an, nu-l mai pomenesc nici în gând. Codul secret în care l-am gândit eu pe Antipa este comedia neagră. Nimic altceva decât spectacolul care, de cel puţin 70 (şaptezeci) de ani, se joacă cu casa închisă, la Teatrul numit România.

Dar legenda, cum spui tu, e o poveste de cârciumă şi chef de noapte.

Îmi amintesc pe sărite, memorie cu găuri, ceva ca o plasă de pescuit cu ochiuri prea mari, peştele obişnuit se pierde, peştele cel mare nu se arată. Lungi de vorbă şi toţi odată, isteţime şi pitoresc, ca de obicei, latini de contrabandă, nici plăcut, nici neplăcut. Eram „o ceată tristă", juni scriitori din provincie şi Capitală. Un orăşel din Bucovina? Poate... Tristeţea venea de acolo că nici o jună copilă, nici măcar o băbătie explozivă pe ultima sută de metri nu lumina oricât de stins masa, în noaptea aia. Asta n-o pot uita! Doamnele sunt sarea şi mirodeniile oricărui chef între bărbaţi. Dacă nu se poate altfel, măcar să fie acolo. Nimic altceva! Lipseau însă cu desăvârşire... Pe la „cântători", s-a ajuns la subiecte horror. Eu ştiu multe dintr-astea, sursa fiind de neuitat şi veşnic pomenita bunica mea, Ileana Bălăiţă. Mult am iubit-o. Şi ea pe mine. Fără să o dăm pe faţă vreodată. Avea har la ghicit, dar nu practica. Ghicea în cărţi, în cafea şi în oglindă. În ce mă priveşte, nimic nu mă preocupa mai mult pe atunci decât soarta lui Antipa şi viaţa lui zilnică. Domestica era aproape gata. Fără să se numească aşa. Infernalia se pronunţa mai greu. Puteam să-i cer oricând Feliciei o felie de tort şi să-l văd pe Antipa moţăind în fotoliul Baroni. Nu puteam însă, fie şi pretextând o migrenă teribilă, să intru în farmacie şi să-i cer Silviei un antinevralgic. Şi nu-l puteam găsi pe Anghel, între cactuşii lui din grădina Casei de Apă. După cum Antipa, implacabil prins între cele două forţe contrarii, nu era încă un „funcţionar al neantului".

Ca în toate împrejurările pe care le trăiam, eram şi în noaptea aia care te face aşa de curioasă pe tine, la vânătoare de tot ce-mi putea îngădui să merg până la capăt cu cartea mea. Nu se dezleagă însă nimic. Doar atmosfera de cârciumă (Moiselini şi clienţii lui!) şi chef plicticos, anost, asta da, căpăta un sens. Dar atât. Butoaiele cu pulbere erau pregătite în beciul casei domneşti, fitilul însă nu lua foc. Cred că aşa, ca într-o cumplită nuvelă de Gogol, „umezeală, excelenţă, umezeală"!... Aveam însă răbdare, în asta sunt campion. Cu toate consecinţele stării pe loc. (Starea pe loc acumulează o primejdioasă energie potenţială, oricând gata să iasă de sub control. Dar... miza contează. A mea era foarte sus. Nu sunt „jucător", dar energia mea este uneori egală cu a pătimaşului care poate pierde tot la o singură cursă a ruletei sau, dimpotrivă, câştigă cât ai bate din palme o avere. Gata să mizeze încă o dată tot câştigul... Ce ştiu însă sigur este că nimic din ce s-a spus acolo nu mi-a dat cheia căutată.) Bietul Guga (şi nimeni de acolo) nu avea nimic de vânzare. Nici bietul de mine dispus să cumpere. Meseria asta parşivă în care meşteşugul este aproape (sigur, nu tot timpul!) la fel de important ca şi talentul se „fură", nu se buchiseşte.

Aşadar, în aşteptare. Deloc îngrijorat. De un lucru sunt sigur în viaţa asta: ce trebuie să se întâmple se întâmplă. Eu cred în cursul natural al lucrurilor.

În aprilie 1972, am plecat pentru o lună în Vietnam. O călătorie neaşteptată, prima peste mări şi ţări, fabuloasă pentru mine, fostul sportiv care lenevea sedentar la Bacău. Numai ideea că survolez Himalaya... Îţi dai seama?, într-o vreme când orice călătorie „afară" (urâtă zicere, se foloseşte şi astăzi) era o adevărată aventură... Nici nu mai ştiu cine (poate Hobana?) şi-a amintit la Uniunea Scriitorilor că exist. Eram un provincial care, în urmă cu vreo zece ani, debutase ca „o mare speranţă", aproape de tot uitat...

La Hanoi, prins de ploaia torenţială zilnică, o oră de furioasă năvală lichidă (caldă şi leşioasă) în arşiţa tropicală, am intrat ud fleaşcă într-o dugheană întunecată, rămăşiţă a unui fost magazin de antichităţi. Cling-clang, clopoţelul de la intrare, când deschizi uşa, ca la Bacău sau la Buhuşi, micile prăvălii de cartier, în copilărie. Un venerabil fără vârstă, scund, uscat, gălbui, m-a întâmpinat cu o bună dispoziţie din alte timpuri, din altă lume. Înainte de război, ţinuse mulţi ani la Paris un mic magazin de, cum spunea el (surâsul lui ca o uşă veşnic ferecată), de fleacuri vechi, preţioase, foarte scumpe. „Roumanie? Ce surpriză plăcută, cher monsieur, strănepotul meu a făcut dentistica la Bucureşti."

Am făcut conversaţie, am băut ceai verde dres cu iasomie şi ienupăr. Era o neaşteptată, surprinzătoare mistică a comunicării. Rareori, înainte şi după aceea, am întâlnit pe cineva cu care să mă pot înţelege până unde de obicei nu se ajunge. Şi asta din prima clipă. Pe când oameni cu care mă cunosc de o sută de ani nu dau niciodată nimic, iau tot ce se poate lua, filmul se rupe la jumătate. Atât de diferiţi şi o nebănuită apropiere. Mi-am zis deseori după întâlnirea aia memorabilă la Hanoi: nu există „străini". Indiferent de vârstă, de loc, de cultură etc., există doar oameni cu care te înţelegi sau nu...

Mi-a arătat o statuetă de bronz de mărimea şi proporţiile unei tanagre. O femeie într-o atitudine de neînţeles pentru mine. Înfăşurată, ca „fata pescarului sărac" dintr-un basm românesc, într-o plasă de pescuit cu ochiurile mici. „Îţi place?" „Cum nu se mai poate", am zis, „dar nu cred că am cu ce s-o cumpăr." Zâmbetul lui prietenos, dar mereu de nepătruns. „Nu te costă nimic" mi-a spus, „e un cadou." Nu m-a lăsat să răspund. Mi-a făcut un semn scurt, am aplecat capul, mi-am răsucit urechea, foarte aproape de el. „Ai un dolar?", mi-a şoptit. Aveam vreo câţiva, bancnote de un dolar, douăzeci, şi una de o sută. Totul pitit în căptuşeala portmoneului. Fără teamă şi neîncredere (riscai un proces penal dacă ţi se descoperea aşa ceva, era o situaţie echivalentă cu deţinerea de droguri, astăzi), am umblat în biata ascunzătoare de piele cam tocită pe la colţuri şi am scos o hârtie de douăzeci, nu-mi îngăduiam mai mult. „Unul", a spus şi mai şoptit, „doar un dolar, piesa n-are mai mult de trei sute de ani". Surâs, de data asta deschis, complice, umorul lui întunecat nu era bătaie de joc, plăcerea paternelă, hm, cu care bunicul dăruieşte ceva nepotului. În fine, cam pe acolo! A luat bancnota care în aceeaşi clipă a dispărut vrăjitoreşte din palma lui. Râse, dar tot în şoaptă, în urechea mea: ce să fac, sunt negustor, vând şi cumpăr, dacă dau ceva gratis, nu-mi merge bine, chem ghinionul. A înfăşurat obiectul într-o bucată de mătase chinezească gălbuie cu motive florale mov şi verzi, stinse până la dispariţie într-o apă lăptoasă. „Totuşi, ce reprezintă?" „Este femeia Phuong din Caobang." (De fapt, legenda îi atribuie omniprezenţa - brusc însă limitată în anumite situaţii - şi o sută de nume schimbate după împrejurări.) „Are puteri miraculoase. Le foloseşte însă deseori iresponsabil, la întâmplare. Era îngrijitoare la Templul Sabiei Pierdute. Ea se juca cu viaţa oamenilor şi negocia cu moartea, după cum avea chef sau exista un înţeles ascuns. Putea să amâne sau să grăbească sfârşitul cuiva... "

Negocia cu moartea?În camera mea de la Thânc Nhât, hotelul care prin anii '30 fusese un fel de Ritz în Indochina colonială, sub elicea mare a ventilatorului din tavan, am băut ceai verde indian, am furmat ţigări chinezeşti Chesterfield fără filtru pe patent pirat, singur cu şopârlele care pe muchea tavanului prindeau cu limba lungă milioane de insecte, cu mintea aiurea şi cu ochii pe bronzul din care nu înţelegeam nimic, dar foarte mă tulbura, am făcut noapte albă, după care, într-un licăr orbitor, lângă bătrânul negustor de antichităţi (pe care nu l-am mai întâlnit niciodată, până la plecare am trecut în fiecare zi, când eram în oraş, pe la dugheana lui, dar sub clanţa de alamă coclită atârna în belciuge ruginite un lacăt mare, greu, nimeni de jur împrejur, nici să întrebi, nici să fii întrebat etc. etc.), cumva în umbra fostului parizian, l-am găsit pe Antipa. Adevăratul Antipa, aşa cum vieţuieşte el în Lumea mea.

Întors acasă, la Bacău, m-am refugiat vreo cincizeci de zile la Mânăstirea Agapia. Am scris în transă Infernalia. Se adaugă jurnalul acestei aventuri şi câteva scurte povestiri din care am publicat, peste mulţi ani, Scufiţa roşie, o trăznaie marca subsemnatul!

Acasă la mine, la Bacău, am transcris în linişte şi fără grabă întreg textul. Cu stilou Pelikan şi cerneală ieftină chinezească, pe hârtie de ziar, straifuri albe tăiate pe format A4, de băieţii din tipografia unde se tipăreau ziarul local şi revista „Ateneu". Vreo şapte sute de pagini manuscrise.

Până la apariţia primei ediţii, în august 1975, cartea a trecut prin toate vămile timpului. De povestit altădată. Dacă nu cumva păstrez totul pentru ficţiune.

Acest roman a fost tradus în limba maghiară; îmi spuneaţi că aţi descoperit numeroase secvenţe din Lumea în două zile transpuse cinematografic (fără voia dumneavoastră, fireşte) într-un film al unui regizor ungur. Vă rog să insistaţi asupra acestei idei.

Aşadar, cartea (prima ediţie) a apărut la sfârşit de august 1975. Prin noiembrie am primit de la Budapesta (Editura „Europa", pe atunci - poate şi acum, nu ştiu -un reper sigur pe piaţa nu numai europeană a cărţii) un contract. Sunt de acord să se tipărească la Europa Konyvkiado versiunea maghiară a cărţii? Iacătă un editor!
Eram la Bacău, un anonim etc. Nu aveam „relaţii", cunoştinţe, persoane „cu autoritate", pile ş.c.l. Ştiu, nu-i frumos! Mai mult decât asta, eu sufăr de un impardonabil dezinteres faţă de mine însumi. O afacere nu tocmai rentabilă!...

În decembrie 1977, a apărut, conform înţelegerii contractuale, varianta maghiară. „Obiectul" arată senzaţional, bate Dicţionarul Oxford. Până anul trecut, la apariţia ediţiei a VII-a, de la Polirom, în seria Opere, era cea mai elegantă din toate câte se tipăriseră până atunci. Jos pălăria la iniţiativa domnului Silviu Lupescu, directorul acestei cea mai importantă fabrică de carte din România, singurul în stare să rişte pentru nişte autori nici tineri şi nici vandabili, mai degrabă neluaţi în seamă, şi pentru care nu se găsesc locuri în vârful piramidei, fiindcă, vai, stau la temelia ei...

Am fost la Budapesta. Oraşul minunat pe care cred că îl ştii, iarnă blândă. Multe laude cu gura, lansare discretă, (dacă nu deloc!), „ceva mai intim", fireşte, intimitate de care nici un autor nu are nevoie! Directorul, foarte amabil, vorbeşte curent româneşte. Traducătorul, clujean cu toate cele, naştere, studii, familie, stabilit la Budapesta, este foarte răcit, se pare, o viroză, nu se poate da jos din pat. Peste mai bine de un sfert de veac, în biblioteca unui liceu românesc din ţara vecină şi prietenă, am găsit neatinse, două rafturi pline cu obiectul ăsta care, mai zic odată, bate în eleganţă Dicţionarul Oxford... De ce nu într-o bibliotecă maghiară?!

Soarta l-a adus (ce chestie, dacă te gândeşti la legenda la care ţi-e gândul!) tocmai atunci şi pe Guga acolo. Ne-am înţeles excelent. Guga vorbea ungureşte ca un nativ. A răsfoit cartea, „îl cunosc bine pe Kolazsvari Papp Lâszlo, traduce fără cusur, ai noroc, te îmbrăţişez". Ceea ce a şi făcut.

Prin anii '93 sau '95, nu-mi amintesc exact, dar se poate cu uşurinţă afla, într-o seară, sună îndelung telefonul. Un amic. „Mă", zice amicul, „tu te uiţi la televizor?" „Acuma, nu", zic. „Deschide, mă, dracului mai repede, canalul naţional." „Despre ce-i vorba?" „Dă-i, mă drumul odată, vorbim mai pe urmă... " Deschid. Filmul lui Szabo Istvan, din 1990, Hanussen. Începuse de vreun sfert de oră. Mă uit. Înţeleg repede urgenţa tonului, gâfâiala amicului. Mai degrabă plăcerea ascunsă că fusesem cumva păcălit, decât indignarea pe care o mima. Filmul lui S.I. este bombardat cu amănunte, situaţii, idei din Lumea în două zile. Doar că este adus pe politică şi situat, cred, spre sfârşitul deceniului trei al secolului trecut. Dacă nu o fi chiar în timpul războiului? De-ar fi să parafrazez un titlu formidabil al lui Bunuel, aş putea subintitula filmul (dar numai după ce l-aş mai vedea odată de la cap la coadă şi cu un ochi mult mai atent) Farmecul otrăvit al nazismului? The end! Sună iarăşi amicul. „Mă", zice, „văzuşi?", asta-i chestie penală. Grav, rânjeşte tipul (îl simt, mi-l închipui), răpire şi sechestrare de persoană, şi ce-o mai fi. Hanussen ăsta e furat din cartea ta şi sechestrat în filmul lui. Nu s-a ostenit nici măcar să-l deghizeze oleacă. N-a catadixit.

M-am tot gândit în noaptea aia şi după. Din câte văzuzsem pe apucate din film. Hahaleră amicul, îl ştiu de mult, frivol, fluşturatic. De data asta însă, văzuse bine. N-am reuşit să fac rost de film. Încă se purtau casetele video, CD-urile, DVD-urile, cel puţin la noi, erau o raritate. Nici atunci şi nici mai târziu. TVR? „Nu se poate, nu există, n-avem." De ce dracu? Ca şi cum ar fi fost vorba de cine ştie ce secrete de stat, siguranţa naţională şi restul. Un caraghioslâc tipic „de aici". N-am renunţat, dar am lăsat-o la voia întâmplării. Dar, pe măsură ce reconstituiam toată povestea, în capul meu mereu atent la altceva, îmi dădeam seama că alarma amicului (împreună cu a treia nevastă, o unguroaică din Slovenia - nepătrunse sunt căile Domnului! - trăieşte în Venezuela, unde doamna a moştenit, între altele prin al treilea ei soţ, un domn foarte în vârstă, dar bogat şi iubăcios, o hacienda de multe sute de hectare etc., îmi trimite rar de tot câte o cartolină şi de fiecare dată „bagă", cum zice el, un p.s., cel mai scurt cu putinţă, Hanussen...), semnalul lui de alarmă aşadar, nu fusese fals.

Mie însă, mi-a cam trecut. Şi, oricum (felul meu de a fi!), pentru mine trăznaia asta nu e prioritară. N-ar fi rău să fie! Văzând şi făcând! Până atunci, dulcele salut vienez al fraţilor ardeleni: Servus!