Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

La aniversara:
George Bălăiţă şi vocaţia ambiguităţii de Marius Miheţ

Discreţia lui George Bălăiţă din ultimul timp trebuie înţeleasă numai în vecinătatea râsului. Dacă acum, la 80 de ani, el pare posomorât, atunci cauza vine dintr-o unică sursă: devalorizarea ironiei şi a râsului însuşi.
Căci cel din urmă este o boală a inteligenţei, cum îi place scriitorului să amintească. Fireşte că afecţiunea cuprinde mai degrabă sufletele care nu ştiu să ascundă gestul exuberanţei; iar în privinţa lui George Bălăiţă, zeii au decis cândva să-l binecuvânteze cu nesfârşită voie bună. Pentru asemenea indivizi însemnaţi, infernul se concretizează numai în timpurile cu gura cusută.
Puţini trebuie să fi rămas necontaminaţi de jovialitatea acestui mare scriitor. Chiar şi în sezoane de caniculă ideologică. În contemporaneitate, orice gest de-a găsi un echivalent energiei proverbiale a lui George Bălăiţă va fi un eşec. Numai cine l-a cunoscut pe autorul Lumii în două zile nu se arată contrariat de fermentul frazei lui. De unde dinamismul interior al detaliilor? Dar efervescenţa ei singulară?
Proza lui George Bălăiţă angajează întotdeauna cititorul într-un discurs flamboaiant, multietajat laborios, cu decolări labirintice din locurile neaşteptate, cu filigrane sofisticate, toate parte dintr-un banchet al vieţii din care ai impresia că nu lipseşte nimeni şi nimic. Misterul, numai el, ameninţă câteodată armonia detaliilor unei existenţe oricum prea-pline. Senzaţia de viaţă ce dă pe dinafară, dar şi vidul zgomotos deopotrivă rămân principalele coordonate ale intrigii din proza lui George Bălăiţă. El a inaugurat în proza noastră dezordinea modernă, poetica haosului cu ambiţia chintesenţei. Cum altfel să faci ordine în haos? Privită îndeaproape, literatura scriitorului băcăuan operează la nivelul viziunii cu dezordinea. Un concept manierist, ce făcea istorie în artă de multă vreme. Dacă tragem linie, intuiţiile lui Bălăiţă din proză ţintesc două lucruri: primul, de extracţie franceză, că lumea e simultaneitate şi existenţialismul răspunde cel mai fidel interogaţiilor. Al doilea, că lumea nu e altceva decât labirint. Joyce, ca influenţă netăgăduită, proiecta, în fapt, exilarea din labirintul timpului prin dilatarea clipei în detaliu interior. Scriitorul român mixează tendinţele cu subtilitate, adăugând idei şi fragmente livreşti, aşa încât structura romanescă rezultată beneficiază şi azi de studii elogioase, mereu diversificate şi nelămurite.
De bună seamă că scriitorul n-a recunoscut mare lucru, nici n-a participat la campaniile de decodare a textului său. Acceptând toate interpretările, el a creat astfel un mit al aşteptării ce s-a transformat, în receptarea Lumii în două zile, mai cu seamă, într-o sarabandă critică. La fel ca alţi şaizecişti, George Bălăiţă alimentează cu un soi de cinism al creatorului toate grilele. Nu trebuie deci să mire lipsa niciunei internaţionalizări relevante a romanului său. Căci ce poate să însemne a face ordine în haos? Răspund printr-o definiţie: labirintul este dezordine ordonată. Atunci, lumea, dacă e labirint, urmează silogismul, fără doar şi poate.
Dacă aruncăm o privire îndărăt, observăm că dificultatea interpreţilor se trădează prin chiar imposibilitatea conciziei. Puţini au reuşit să sintetizeze romanul. Nimic mai concludent pentru destinul unei cărţi precum Lumea în două zile şi asigurarea celebrităţii autorului. Ca produs de export, romanul stă în picioare fie şi numai dacă admitem construcţia joyceană şi absurdismul unui ticălos modern. Discreditarea protagonistului devine esenţială.
Lumea în două zile este metaistoria unui anti-erou.
Fascinaţia – îndreptăţită – pentru romanul românesc din deceniul şapte al secolului trecut vine din lipsa unei tranziţii dinspre expresionismul urban şi naturalismul politic. Ambiţia secretă a şaizeciştilor a fost să cuprindă totul în tot. Utopia lor livrescă reuşea să regenereze romanul nostru, iar George Bălăiţă se găseşte în primul rând valoric. Proza lui oscilează între miracol şi accident profetic (nu întâmplător Antipa se trezeşte într-o astfel de farsă istorică). În acest interval geometrizează Bălăiţă lumea romanului. Îmbrânceşte marginalul, aglomerează fals centrul, şterge reperele pentru a le îngroşa, copiază mecanisme livreşti abandonate taman când relaţionările se oficializau, aruncă între rânduri prăpăstii iluzorii şi mariaje (simbolice) scandaloase, trage cortine aparente... Miza e doar una: să te facă să spui totul şi nimic despre cartea lui. Aş zice că sensul vieţii lui George Bălăiţă a fost să scrie un roman all-inclusive.
Toate măsurile de siguranţă au fost luate în privinţa aceasta.
Citind romanele şaizeciştilor ai impresia că citeşte enciclopedii. Nu o dată m-a neliniştit gândul că dacă autorii lor ar fi jucat în liga răului, dacă tot talentul lor ar fi justificat rolul anchetatorului, ei ar fi spulberat, cu o precizie inifinit mai mare decât orice interogatoriu sau tortură, fiece opoziţie a omului sub comunism. Din fericire, lucrurile au stat altfel. George Bălăiţă nu era străin nici de umbrele regimului. Doar a şi trecut, ca director al Cărţii Româneşti, prin experienţe ce-i confirmau neîndoios că toxicitatea maleficului, aşa cum o imagina el în ficţiune, există în stare pură.
În proza lui George Bălăiţă citim anchete în oglinzi deformate. De aici şi farmecul scriiturii. Exagerarea, arabescurile, deturnarea, excesul şi multe altele captează adevăruri şi vinovăţii în sensuri dizarmonice ce dau, paradoxal, noimă întregului. Alături de extravaganţa malefică, trebuie numaidecât să situăm problema inocenţei. În lumea modernă nimic nu rămâne nealterat, scriitorul ştie asta mai bine decât toţi. Necesitatea revoltei şi a haosului se anunţă vitale. Noua lume, dislocată, va contribui stenic la autenticitatea redescoperită.
Încremenirea primei părţi din romanul Lumea în două zile studiază masca domestică a lui Antipa. Felul în care scriitorul ştie să distribuie energiile reconfirmă faptul că dizarmonia traduce mai bine lumea. Armonia adăposteşte aici numai suprafaţa lustruită. Antipa pregăteşte în tăcere metamorfozele de mai târziu. Stranie se dovedeşte şi astăzi vocea naratorului din Lumea în două zile: aparenta dezinvoltură se pliază pe o ambiguitate primă: a spune totul ca şi cum ţi-ai aminti ceva, şi tot aşa, fără a definitiva nimic. Poate doar fragmentarismul strategic.
Monotonia, în scrisul lui George Bălăiţă, ascunde însă o terapeutică: ea înseamnă a pregăti torentele interioare. Triumfurile false ale unor Antipa ori Anghel se ghicesc din pasiunile ţîşnite aparent de nicăieri. Mai mult decât alţi scriitori fascinaţi de problema răului, George Bălăiţă se arată de-a dreptul fascinat de forţa cu care irumpe pasiunea malefică. Nu întâmplător, în cărţile sale de eseuri şi articole aminteşte teoria momentului prielnic al lui Heisenberg, ce poate explica foarte bine chiar trama romanului: „Forţele contradictorii acumulate, lent desfăşurate polarizează deodată într-o minte îndrăzneaţă”.
În O dimineaţă banală în America, cuprinsă în volumul compozit Gulliver în Ţara Nimănui (1994), autorul concentrează două idei largi, fundamentale dacă le citim în cheie corectă. Prima subliniază teoria simultaneităţii, recurentă în proza lui Bălăiţă (nu doar ca procedeu extras din Noul Roman): „Ziua şi noaptea, binele şi răul, cruzimea şi candoarea, sublimul şi mizeria, prostia fără de margini şi geniul pierdut în mulţime, nebunia la orice pas şi prudenţa unde nu te aştepţi etc. etc., punctele cardinale chiar există separat şi simultan, toate patru într-un vârf de ac... Când Dumnezeu a făcut (atât de târziu!) America, el a folosit metoda lui James Joyce. I-a ieşit un roman extraordinar al cărui subiect nu poate fi povestit. O carte inimitabilă cu un milion de imitatori, greu de judecat în valoare absolută, dar care îşi înghite cititorul precum Chitul pe Iona”. De bună seamă că Bălăiţă visează la acelaşi tip de produs şi de interpretare; a doua idee, din acelaşi volum, reaminteşte un aforism al lui Santayana transformat în crez, aş zice, pentru scriitorul nostru: „totul în natură e liric în esenţa sa ideală, tragic în destinul său şi comic în existenţa sa”. Nu putem asambla toate datele, fie din ficţiunea lui George Bălăiţă, fie din proza biografistă, fără a ţine cont, alături de mărturisirile de mai sus, şi de problema iraţionalului. Se întâmplă ceva magic când iraţionalul se loveşte de inocenţă. Sau când orice realitate îşi întâlneşte contrariul pentru întâia dată. Cred că fascinaţia scriitorului pentru aceste procese se concretizează şi în literatura lui. În evantaiul de speculaţii decorative, prin situaţiile dramatice inedite simţim confortul unui narator ce-şi poartă măştile cu gândul la caruselul farselor. Iraţionalul jubilează când se demonstrează fragilitatea armăturii coerente şi logice. Romanele lui George Bălăiţă pornesc de la anxietatea activată fie de moralitatea ambiguă, fie de duplicitatea identitară. Autorul se va dovedi un regizor al farselor, între care cea cîştigătoare rămâne impresia cititorului că i s-a spus totul, dar n-a priceput nimic.
Nimic nu defineşte mai bine pe George Bălăiţă decât naraţiunea disruptivă: textul produce la intervale programate scântei, străluciri, focuri de artificii. Impresia e că citim un roman caleidoscopic. Dincolo de toate, complicitatea paradoxului. Nu doar surprinderea clasică, cât nedumerirea conceptului: recuperând paradoxul în cititor, stârnindu-l, autorul stimulează o prospeţime uitată printre modernisme de tot felul. Nu în ultimul rând, umorul. Motor de rezervă al lumii agonice, arătând latura întunecată a lumii, dar şi comicul, cu numeroase improvizaţii. Probabil cel mai util mod de a „vizualiza” imaginarul lui George Bălăiţă îl reprezintă tablourile lui Chagall. Pictorul ajută cititorul să înţeleagă un tip de mozaic oniric, cum se prezintă, de fapt, Lumea în două zile.
Nu l-am reîntâlnit pe George Bălăiţă de ani buni. Îmi amintesc doar că aveam de sărbătorit. Poate nu acum. Mai încolo, când îl voi revedea aşa cum îl ştiu. Cu zâmbetul mărinimos, nedisimulat, cu energia lui nucleară. Deocamdată atât.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara