Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Polemici:
George Enescu „colaboraţionist“? Perfidă aserţiune! de Octavian Lazăr Cosma

Asistăm neputincioşi în ultimi ani la sistematice campanii minimalizatoare şi denigratoare ai iluştrilor reprezentanţi ai culturii naţionale şi niciodată nu am crezut că o să ajungem să-l vedem pe George Enescu, artist de o profunzime neegalată, unul dintre cei mai instruiţi şi fabuloşi muzicieni ai veacului al XX-lea, bălăcărit şi terfelit după modelele celor mai abominabile reţetare ideologice de tristă memorie! Frustrarea celor care au asistat la această însolită tentativă a fost cu atât mai stupefiantă şi neaşteptată, cu cât a venit din partea unui intelectual cu o carte de vizită onorantă, un carismatic profesor universitar de istorie, fost demnitar guvernamental, care se afirmă obstinent la primul post de televiziune cu condimentate pilule informative despre trecutul politic, imprimându-le o anumită savoare şi parfum salonard. Păcat însă că eruditul comentator se aventurează în zone ce nu-i sunt întotdeauna proprii şi, ca atare, consecinţele informării superficiale pot fi grave. Şi aceasta, cu atât mai mult, cu cât pozează în autoritate îndrituită să emită categorice consideraţii, nesusţinute de argumente credibile şi de încadrarea în context.
Aserţiunea dominantă a uneia din pilulele cu iz muzical, lansate la finele lunii ianuarie pe primul post de televiziune s-a cantonat în zodia aversiunilor insinuante, susţinând emfatic şi sentenţios că George Enescu a fost „colaboraţionist” al trecutului regim bolşevic. Ca atare, poziţia sa în perimetrul vieţii culturale s-ar cere reevaluată, reconsiderată, deoarece a susţinut regimul instalat după 23 august 1944, ba chiar a fost un obedient al fiorosului şi temutului criminal de la Kremlin, trădându-şi până şi sentimentele monarhice, înrolându- se în corul zeloşilor promotori ai nefastei ordini sociale. Nimic real şi adevărat în asemenea aberante calomnii! […]
Aşadar, care au fost acuzaţiile formulate la adresa lui George Enescu, în contextul platformei „colaboraţioniste” şi de ce sunt nefondate? S-a afirmat că, la începutul anului 1945, a devenit membru în comitetul de conducere ARLUS, ceea ce este adevărat, nesesizând nimic agravant în aceasta, fiind o structură menită să aprofundeze relaţiile culturale cu ţara vecină din Răsărit. Trebuie adăugat însă că George Enescu s-a aflat printre membrii fondatori ai acesteia, în 1932, în anii regalităţii, socotind atunci că sunt oportune relaţiile de colaborare cu una dintre marile forţe culturale ale Europei.
Ce anume a întreprins în această postură nu se cunoaşte, în afara faptului că a înscris în programele concertelor susţinute, unele titluri datorate compozitorilor ruşi şi sovietici, bunăoară, Simfonia a VII-a de Dmitri Şostacovici, partitură de o forţă expresivă neobişnuită, ce figurează şi azi în repertoriile marilor orchestre de pretutindeni.
Spre a nu fi bănuit de adept al politicii comuniste, tot în 1932, împreună cu un mănunchi de muzicieni, a pus bazele a ceea a devenit cunoscut ca fiind Asociaţia prietenilor Cugetării şi Artei franceze.
I s-a mai reproşat lui George Enescu turneul din ultima decadă a lunii aprilie 1946, întreprins la Moscova. Astfel, muzicianul român ar fi adus omagiul său, ori aşa ceva, deţinătorului puterii din URSS. Ce puerilă legătură!
Pentru un solist concertist, dirijor, artist liric, turneele înseamnă afirmarea vocaţiei adjudecate cu eforturi susţinute. George Enescu îşi dorea turnee, era obişnuit din fragedă tinereţe cu acestea, având nevoie de ambianţa lor şi de interacţiunea cu muzicienii din alte ţări. De câţiva ani nu le mai onorase, datorită principiului ce i-a călăuzit activitatea: în vremuri de restrişte pentru ţară, nu concepea să nu-i fie alături. Astfel, în zilele primei conflagraţii, s-a întors în ţară, antrenând la Iaşi o intensă mişcare muzicală. La fel a procedat şi pe durata celei de a doua conflagraţii mondiale, când, la Bucureşti, a susţinut manifestări muzicale referenţiale, refuzând invitaţiile de peste hotare care nu mai conteneau. În sfârşit, sosise momentul să le onoreze, începând cu anul 1946.
La Moscova turneul a fost de scurtă durată, însumând doar trei manifestări, toate strict muzicale: un recital şi două concerte cu orchestra, colaborând cu iluştrii solişti sovietici David Oistrah (violonist), Lev Oborin şi Emil Ghilels (pianişti). Primul simfonic s-a axat, în principal, pe creaţia românească pe care dirijorul român o promova în mod constant. Turneul a fost un triumf. […]
Acuzaţia de neloialitate faţă de monarhie apare cel puţin tendenţioasă, dat fiind raporturile cordiale statornice dintre Regina Elisabeta şi foarte tânărul elev al Conservatoarelor de la Viena şi Paris, beneficiar privilegiat al frecventelor audiţii de la Palatul Peleş. Nu poate scăpa din vedere căldura cu care a fost ocrotit, apoi, nici preţuirea artei şi personalităţii sale de către Regina Maria. Nu considerăm că George Enescu a rămas dator, atâta vreme cât primul său Opus, partitura „Poemei române”, a încheiat-o cu somptuosul final clădit pe IMNUL REGAL, pe IMNUL ROMÂNIEI, inspirată ofrandă ce-i conferă acestei muzici un fior înălţător, de real efect mobilizator. Tocmai datorită acestui moment al partiturii, după instaurarea comunismului în România „Poema română” a fost interzisă. Faptul că muzicianul nu a dat nici un semn de susţinere atunci când monarhia a fost abolită nu înseamnă trădarea sentimentelor atât de puternice altădată. George Enescu a părăsit ţara şi a refuzat să se mai întoarcă tocmai pentru că întrezărea această turnură şi pentru că a înţeles procesul de sovietizare a României.
În fine, principalul cap de acuzare, menit să justifice clamarea de „colaboraţionist”, trimitea la intrarea lui George Enescu, deputat de Dorohoi, în Marea Adunare, odată cu alegerile din noiembrie 1946. George Enescu nu şi-a validat niciodată mandatul şi nu a participat la nicio şedinţă. De altfel, a părăsit România, cu vaporul, pentru turneul în Statele Unite, cu 2 luni înaintea alegerilor.
Din momentul exilului survin o sumedenie de aspecte care probează cu putere teza refuzului de a se conforma directivelor oficiale. Apar şi măsuri de pedepsire a sa: de la începutul anului 1945, conacele cu tot ceea ce le înconjoară devin ţinta unor acţiuni nesăbuite din partea autorităţilor locale, tolerate de la centru. Frumosul conac de la Tescani va ajunge crescătorie de păsări, biblioteca căzând pradă focului, în bună parte. Războiul nervilor, mocnit la început, cu oficialităţile fusese, astfel, declanşat, înăsprindu-se pe măsură ce se înţelegea că familia Maestrului nu se va mai întoarce.
Zadarnice s-au dovedit repetatele demersuri da a-l aduce înapoi pe George Enescu, care ar fi fost un bun simbol al propagandei lui Petru Groza. Dar el a refuzat invitaţia de a participa la „Săptămâna Muzicii Româneşti” din l951. Atitudinea lui George Enescu devine şi mai radicală când primeşte veşti alarmante despre înderpărtarea din viaţa muzicală a unora dintre marii compozitori ai ţării, precum Mihail Jora. Nici statutul său de membru al Academiei Române, care n-a încetat niciodată, nu apărea scutit de o anume fragilitatre. Deşi fusese Preşedinte fondator al Societăţii Compozitorilor Români a refuzat să facă cerere de adeziune la forma cosmetizată pe model sovietic a acestei instiuţii pusă în operă în 1949. […]
Cum se mai împacă însă acuzaţia de „colaboraţionist” ataşată lui George Enescu când creaţia sa muzicală era repudiată, pusă sub interdicţie? Între anii 1946–1955, anii exilului, în repertoriile instituţiilor muzicale, unele nou înfiinţate, nu puteau fi înscrise titluri semnate George Enescu. Foarte puţine excepţii de la această interzicere ar putea fi semnalate. […]
În aceste circumstanţe, mai poate fi calificat George Enescu „colaboraţionist” ? Evident că nu.
Consecvent în agresivitatea sa anti-enesciană, conferenţiarul de la televiziune a mai etalat unele zvârcoliri „demitizante”, ţinta fiind de astă dată Festivalul Internaţional de la Bucureşti, pe motiv că are un buget prea încărcat. Degeaba a explicat, se pare, Ioan Holender, că este unul dintre cele mai mari festivaluri ale lumii dar are un buget semnificativ mai mic decât celelalte manifesări de acelaşi tip. Şi, dincolo de asta, tot George Enescu este de vină?!

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara