Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Istorie Literară:
George Enescu şi Iosif Vulcan de Mircea Popa

Lumea literară românească va sărbători peste puţin timp un eveniment literar cu totul deosebit: împlinirea a 150 de ani de la apariţia revistei „Familia”, revista literară cu cea mai mare longevitate din Transilvania. Înfiinţată la 1865 în Budapesta şi mutată apoi în 1880 la Oradea, ea a apărut până în 1906, când a fost sistată de redactorul său tot mai bătrân şi mai bolnav. El a şi decedat peste câteva luni, în 1907, după ce apucase să sărbătorească în 1904 jubileul de 40 de ani ai revistei sale.

Cu acea ocazie, revista sa a pregătit un număr jubiliar, nr. 21-22, care cuprinde semnături dintre cele mai onorante: Regina României, Elisabeta, administratorul Casei Regale, Ion Kalinderu, o serie de membri prezenţi sau viitori ai Academiei Române (Iacob Felix, A.Naum, I.G.Sbierea, Victor Babeş, Ion Bianu, N.Iorga, Atanasie M.Marienescu, Andrei Bârseanu etc.), ierarhi ai celor două biserici, oameni de cultură, scriitori, jurnalişti, diplomaţi etc. Sărbătoarea a fost anunţată încă din nr. 19 din 22 mai, în care, Vasile E. Moldovan, a semnat un articol de apreciere generală, încercând să fixeze în acest fel rolul jucat de revista orădeană în contextul social-cultural al epocii: „Revista care storcea oftări din pieptul bunicelor noastre când erau fete mari, care ademenise mamele noastre să cetească româneşte, care instruise surorile, copilele noastre, tineretul şi care picură în inimile tuturor fluidul izbăvitor al nobleţei, după patruzeci de ani de muncă puţin răsplătită, activitate demnă ca s-o jubileze cetitorii. Ea, care a fost şcoala cetitorilor şi a scriitorilor în acelaşi timp, leagănul sănătos al multor talente ce s-au dezvoltat, au strălucit şi s-au mistuit din lipsă de sprijin, ar fi demnă să fie jubilată cu evlavie cel puţin de românimea de dincoace.”

La sărbătoarea propriu-zisă, redactorul a fost gratulat de reprezentanţi ai celor mai de seamă societăţi culturale româneşti: Academia Română, Asociaţia „Astra”, Societatea presei române, corul „Hilaria”, societăţi studenţeşti din Viena („România jună”) şi Budapesta („Petru Maior”), institute bisericeşti şi bancare din Transilvania, din România sau din Bucovina, redacţii de publicaţii (precum revista „Luceafărul” prin redactorul ei Octavian Goga), iar cei absenţi i-au închinat poezii ( I.U. Soricu, Odă lui Iosif Vulcan) sau i-au transmis telegrame etc. Un gest cu totul special a venit din partea studenţilor români de la Paris, reprezentaţi la festivitate de către Istrate Micescu şi Ioan Giurgiu, care au rostit cuvinte de apreciere de mare efect. Cel dintâi arăta în salutul său că „o festivitate atât de măreaţă nu s-a mai pomenit în istoria culturală a neamului românesc”, în timp ce Ion Giurgiu l-a numit cu adânc respect „Vezuv, vulcan pentru neamul întreg”, „apostol fervent al geniului românismului”, înmânându-i cu acest prilej şi un album special alcătuit, prilej cu care a spus: „Şi ca omaj şi devotament Ţie, apostol fervent al românismului, predau în numele studenţilor români din Paris albumul artistic la care, Te rog să priveşti ca la evanghelia dragostei şi a recunoştinţei noastre. Şi pe vremuri, când slovele ei se vor cam spălăci şi genele tale îmbătrânite şi slabe nu vor putea silabiza şi ceti cartea aceasta a dragostei, să-ţi aduci aminte de cuvintele mele de azi, ca să le ştii de rost şi să le recitezi şi la adânci bătrâneţe cu drag şi cu cucernicie, ca pe un psalm sfânt al zilei şi al vremii: «Luminează-te şi iubeşte şi cântă şi visează, Românie!»”

În aceeaşi notă au răsunat şi cuvintele lui Octavian Goga rostite cu acest prilej, accentuând rolul de întemeietor de cultură pe care l-a avut Vulcan: „În această vreme când s-a clădit temelia a tot ce astăzi avem, când poporul nostru era descătuşat de curând de sub robia ce învăţase sufletele să-şi îngroape în răbdare şi deznădejde dorurile, neamul românesc avea trebuinţă de glasul întăritor al cântecelor, avea trebuinţă de artă (...) Vreme de 40 de ani, care cuprinde în sine cea mai însemnată epocă din viaţa noastră naţională, coloanele acestei reviste au fost amvonul de unde s-a cuvântat învăţătura frumosului şi adevărului. Patruzeci de ani am avut noi românii din această ţară sârguitorul dascăl care să ne lumineze. În vestmântul strălucitor al poeziei a întrupat această revistă o jumătate de veac cuvântul strigărilor noastre în zile de obidă, a întrupat mângâierea ce ne alina patima şi dorul unui vis ce-şi adastă împlinirea, întreg amarul şi toată bucuria tuturor legămintelor ce pot înfrăţi un neam de oameni, toate acestea le-a unit într-o comoară a cărei strălucire ne-a deschis orizonturi nouă”.

Frumosul album cu o impresionantă legătură în piele, se află astăzi în patrimoniul Bibliotecii „Astra” din Sibiu, de unde l-am putut consulta graţie unei administraţii binevoitoare. El se prezintă şi ca o relicvă literară de mare preţ, adăpostind texte şi semnături dintre cele mai relevante, cum ar fi acelea ale lui Traian Vuia, Ion Minulescu, Octavian Goga, Horia Petra-Petrescu, Gh. Popp, Caius Brediceanu, Vasile Lucaciu, Ion Popescu-Pion şi ale altora. Albumul conţinea şi poezia ce i-a fost închinată de poetul I.U.Soricu sub titlul Odă lui Iosif Vulcan şi, mai ales, o altă pagină, îndumnezeită de mâna tânărului compozitor George Enescu, aflat pe atunci la Paris, şi care a pus pe note poezia respectivă. Textul cu portativul şi notele tânărului nostru compozitor reprezenta o piesă scrisă pentru cor, cu acompaniament de pian sau orgă, aşa cum se aflau multe formaţii de acest tip în acel moment în Transilvania. Muzicologul clujean Romeo Ghircoiaşu, care a analizat compoziţia, afirma că ea a fost gândită din două momente distincte: o cvartă ascendentă (sol-do) şi o cvintă descendentă (re – sol). Valoarea compoziţiei e dincolo de orice discuţie: „Intonaţia este ea însăşi cea a cântecului patriotic. Particularităţile expresive ale melodiei şi structurii acesteia determină o anumită sferă intonativă eroică de real patetism, care în gândirea muzicală a marelui compozitor va reapare şi în alte lucrări înrudite prin conţinut din aceeaşi epocă (...). Cele două intervale, cvarta şi cvinta, se impun cu toată expresia lor voluntară, subliniată şi de mersul melodiei care, încă din acest prim fragment, adoptă tritonul fa – si, de un vădit caracter bărbătesc, de hotărâre. Valorile de note exprimă ele însele mersul plin de hotărâre – pătrimi şi doimi, într-o mişcare indicată de compozitor: «larg şi măreţ»”. Valoarea expresivă a acestui prim fragment ne reaminteşte de tema iniţială a primei părţi din Simfonia I, temă care ar putea spune că dă factura eroică a întregii opere.”

Deşi posedă numeroase calităţi muzicale, aşa cum ne-o demonstrează comentariul lui Romeo Ghircoiaşu, piesa lui Enescu nu s-a reprezentat după cunoştinţa lui până acum, el socotind-o „inedită” (vezi articolul O compoziţie inedită a lui George Enescu: Oda lui Iosif Vulcan, în vol. Studii eminesciene, Ed.Muzicală, 1981), ceea ce ne determină s-o propunem spre a fi interpretată cu ocazia sărbătoririlor revistei „Familia” care vor avea loc la Oradea anul acesta. S-ar pune astfel în valoare şi versurile de adâncă preţuite pe care i le-a închinat I.U.Soricu în acelaşi album, şi care se încheie apoteotic: „Un neam e care-n viaţă atâta l-ai iubit/ Cu dragoste curată cântări ţi-aduce ţie./ În inimile noastre trăi-vei pe vecie/ Tu, al culturii noastre stegar neobosit!”

Ne întrebăm astăzi de ce a răspuns tânărul Enescu cu atâta entuziasm propunerii grupului de studenţi de la Paris de a participa la un album Vulcan? Răspunsul nu e greu de dat şi motivaţia lui poate fi descoperită în coloanele „Familiei”, unde Iosif Vulcan n-a pierdut niciun prilej ca atunci când se afla la Bucureşti să nu participe la concertele lui Enescu şi să laude de fiecare dată prestaţia inspirată a acestuia. Aşa, în martie 1898, el arăta că dintre toţi concertanţii care s-au produs atunci la Ateneu, „niciunul n-a fost salutat cu atâta bucurie ca tânărul violonist George Enescu”, adăugând: „Simţeam o mare bucurie că puteam avea ocaziunea de a-l auzi”. Şi continuă: „Sala a fost literalmente înţesată de lume. Când tânărul artist se ivi pe tribună, un torent de aplauze îl întâmpină din toate părţile. Modest şi prea tânăr, abia având 16 ani, se închină oarecum timid şi privea mirat ovaţiunile ce i se făceau”, ca judecata de valoare să vină imediat: „Încă de la început s-a putut vedea că aveam în faţă un mare talent, care încă de acuma îşi reclamă locul printre celebrităţile muzicale.” Peste doi ani, în 1900, aflându-se din nou la Bucureşti şi asistând la un nou concert al tânărului muzician, el îl definea pe acesta ca pe un artist „nu numai pătruns, dar şi amorezat de arta sa”, cu o „execuţie maestră şi nuanţare cu o bravură care nu e dată decât marilor maeştri ai artei”. Asistând şi la un spectacol în care Enescu a apărut în calitate de pianist, el a relevat „jocul său plin de foc, pătrunzător şi convingător”, încât „audiţiunea operei sale a devenit o adevărată serbare muzicală”. Evident că aceste aprecieri n–au putut fi uitate de cel care se afla pe atunci la început de drum, mai ales că publicul român din Transilvania avea pentru el o semnificaţie aparte.

La cei 150 de ani de la apariţia „Familiei” şi 60 de ani de la trecerea în eternitate a lui George Enescu (mai 1955), introducerea respectivei Ode într-un program al uneia dintre Filarmonicile noastre, ar reprezenta cel mai frumos omagiu adus celor doi mari mesageri culturali ai naţiei.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara