Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Istorie Literară:
George Meniuc de Ion Simuţ



Scriitorii basarabeni nu se bucură, în România, de firescul unei receptări adecvate. Există mici campanii de atragere a atenţiei asupra Basarabiei, dar cultura basarabeană e tratată mai degrabă cu indiferenţă. Şi e nedrept ca tocmai unde ar fi normal să existe o receptivitate mai generoasă ea să lipsească. Voi încerca o compensaţie prin lecturi periodice, neconvenţionale. O resimt ca pe o datorie profesională. Aerul nostru de superioritate, ca faţă de o rudă mai săracă, e nejustificat.

George Meniuc (1918-1987) îşi datorează formaţia intelectuală Facultăţii de Litere şi Filosofie din Bucureşti, unde în 1937 îi avea ca profesori pe Tudor Vianu, P. P. Negulescu, D. Gusti, Mircea Florian şi pe alţii. Intelectual complex, va încerca pe rând sau alternativ sociologia, eseul, folcloristica, poezia, publicistica, proza, traducerile, teatrul, într-un fel de disperare a multilateralităţii. Rezultatele sale cele mai bune vor fi înregistrate în poezie şi în proză. Debutează în 1939 cu placheta de versuri Interior cosmic, urmată în 1940 de volumul de eseuri Imaginea în artă. Războiul îi fracturează dramatic biografia, afectată apoi profund şi de constrângerile regimului sovietic. Obligat, pentru a se menţine în actualitate, la oportunism, activează modest în publicistică şi scrie poezie de inspiraţie folclorică şi basme în versuri pentru copii, cu gândul la modernismul pe care este nevoit să-l abandoneze, pentru că îi este sever imputat ca un trecut inacceptabil. O cotitură benefică se petrece începând cu 1969, când îi este reconsiderată poezia din anii 1937-1940 şi republicată în volumul Vremea Lerului, apreciat ca unul dintre cele mai valoroase din întreaga poezie basarabeană. Critica literară mai consemnează şi alte performanţe ale scriitorului. S-a aflat aproape întotdeauna puţin în afara culturii oficiale, ca un fel de deviaţionist. Volumul său de comentarii pe teme de artă Iarba fiarelor (1959) a fost considerat prima culegere reprezentativă de eseuri în literatura basarabeană. A avut tăria de a-şi nega întreaga producţie literară datorată epocii proletcultiste, printr-un gest întrucâtva asemănător cu acela al lui A. E. Baconsky. Disc (1968), un roman construit pe structura unei povestiri retrospective, marchează împlinirea vârstei de 50 de ani ai scriitorului. Am impresia că destinul său public poate fi comparat cu situaţiile unor Geo Bogza, Eugen Jebeleanu, Miron Radu Paraschivescu sau Maria Banuş, trecând de la pactizarea vinovată la despărţirea progresivă de recomandările oficiale şi câştigând simpatia iubitorilor de cultură necoruptă politic. Beneficiază de traduceri în rusă, armeană, franceză, spaniolă (realizate şi difuzate în Moldova şi U. R. S. S.), de premii, sărbătoriri, onoruri (medalii, titlul de "scriitor al poporului din Moldova", obţinut în 1982). E consacrat în toate formele, inclusiv de un studiu monografic, semnat în 1980 de Eliza Botezatu. Impresia mea "obiectivă" este că George Meniuc nu e un mare scriitor, dar e un artist care a luptat din toate puterile să-şi înfrângă tentaţia compromisurilor şi să-şi păstreze demnitatea, moralitatea, integritatea, într-un cuvânt: onestitatea. A cedat conjuncturilor cu obstinaţia de a se redresa şi de a-şi răscumpăra greşelile. Nu e puţin lucru, căci o perfectă rectitudine părea imposibilă altfel decât la închisoare sau în anonimat. Pentru basarabeni, George Meniuc cred că reprezintă cazul unui scriitor care s-a reabilitat prin el însuşi, ajutat puţin şi de destinderea din anii ´65-´70. Modestul său trecut cultural dinainte de bolşevizare a fost principala resursă de regenerare, întocmai ca pentru Geo Bogza sau Eugen Jebeleanu. Cu o generaţie (adică cu zece ani) mai bătrân decât Ion Druţă, George Meniuc a ştiut să evite capcanele oportunismului alunecos şi iremediabil, cum n-au ştiut să le evite Andrei Lupan sau Emilian Bucov, alături de care îl plasează Mihai Cimpoi, în cadrul "generaţiei pierdute", în O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia (ed. 1996, p. 170-171).

E, poate, un mic avantaj faptul că nu cunosc în detalii oportunismul lui George Meniuc. Ştiu că e unul moderat, iar nu deşănţat. Pe deasupra, scriitorul, cu un sentiment al vinovăţiei asumate, şi l-a repudiat deschis şi categoric. E un avantaj, pentru că pot citi mai relaxat şi pot aprecia fără înverşunare o antologie a celor mai bune texte ale sale, intitulată generic Interior cosmic (după volumul de debut), în colecţia "Biblioteca şcolarului" a Editurii Litera Internaţional, colecţie iniţiată şi coordonată de Anatol Vidraşcu şi Dan Vidraşcu. Pentru că nu e menţionat un realizator special al antologiei şi al aparatului critic (tabel cronologic şi o selecţie de referinţe critice), înţelegem că ele s-ar datora coordonatorilor colecţiei. Antologia cuprinde o amplă selecţie din poezia lui George Meniuc (două sute de pagini, adică două treimi din volum), micul roman Disc (p. 206-281) şi câteva eseuri, nu foarte convingătoare şi nici pe deplin lămuritoare dincolo de un patetism al devotamentului faţă de artă (p. 282-314). Sunt sceptic că George Meniuc ar fi un eseist de marcă, altfel decât ca evocator onest al locurilor comune (ovidianul Pont Euxin, orizont al copilăriei pentru scriitor; elogiul muncii artistice ca o cheie a succesului; dificultatea de a fi original; literatura - rod al îmbinării dintre vis şi realitate, ca surse primare; Ion Creangă - "demiurg mucalit"; Eminescu, geniu total etc.).

Poezia lui George Meniuc începuse în zona unui simbolism întârziat, din care va păstra ulterior teme specifice. În poemele din anii 1937-1938, toamna, singurătatea, fiorul necunoscutului, răvăşirea, "cirezile spaimei", "moartea în crepuscul" (motive poetice de sorginte clară) sunt amestecate cu elementele derutante ale unui tradiţionalism nereprimat: câmpia basarabeană, pădurea, bucuria, natura, învierea, părinţii, şerpii ca simbol al ispitei - toate învăluite în "ceaţa zilei", în "văi muzicale" şi în chemarea zărilor, ceea ce dovedeşte că fondul predominant e simbolist. Fiorul cosmic, cultul tainei, "luminile învinse", freamătul stelar, nostalgia miturilor, sentimentul crepuscular par vagi ecouri din poezia lui Blaga. George Meniuc luptă dramatic cu o tendinţă melancolică, străduindu-se să ţină partea vieţii, a energiei şi a tradiţiei, în poeme ca Vlagă, Copilăria-mi verde, Muzeu, Hălăduire, Fântânile trecutului, Oseminte, Unire etc. Răzvrătit împotriva depresiei şi a "non-eului bizar", înstrăinat, poetul apelează la resursele copilăriei şi ale originilor (casa, plaiul natal şi "singurătatea Ierbii"), pentru a înlătura laşitatea unei sinucideri: "Mâna nu m-ascultă, răzvrătită/ Să-mi reteze gâtul cu tăişul coasei;/ Nu voiesc sub lună să mă spânzur/ Ca păianjenii de grinda casei...// Haide, soare cald, râzi dimineţii!/ Haide, suflete, ia cârja vieţii!" ( Vlagă). Acest conflict interior dintre tentaţia simbolistă ca semn nefast al unei devitalizări şi căutarea energică a unui echilibru tonic prin apelul la resursele tradiţiei e mai cu seamă interesant în poezia lui George Meniuc. Un conflict niciodată rezolvat definitiv. Conjunctural, după 1940, va exploata un filon folcloric, salvator. Şoltuzul Graur, din 1945, e un poem epic patriotic cu o versificaţie patetică, în metru popular, şi o naraţiune amplă, ce nu mai sunt în genul poeziei care ne interesează astăzi. Baladescul şi colindul se potrivesc dispoziţiei ludice a versului. Colindul cerbului, din 1965, pare o rescriere palidă a poemului labişian Moartea căprioarei, după un model folcloric cunoscut.

O intelectualizare marcată distinge poezia lui George Meniuc după 1969, printr-o reconsiderare fermă şi o sincronizare subtilă cu literatura din România. Exotismul (în Africa, poem din 1980) şi dorinţa de călătorie şi explorare a lumii (în Columb, Raigardas, Aşijderile, tot din anii ´80, ultimul poem invocând Parisul şi alte "strigăte" franceze) sunt reminiscenţe simboliste. Dar mi s-a părut destul de surprinzător să identific ecouri argheziene în Cântec de iuboste (în versificaţie şi în impudoarea aproximativă: "Saltă-ţi rochia

să-ţi văd rândunica adormită", ca "bujorul negru şi fetia" în Rada) şi în Cheile (multiplicare a încuietorilor, lacăte şi zăvoare, dintr-o dorinţă de protecţie a secretelor: "O zână veni din pădure/ Cu cheile zăngănind uşure" etc.). De fapt, stepa, cheile, pustiul existau şi în Poem şi Baladă din anii 1939-1940, fiind regăsite după patru decenii. Modele culturale sunt luate frecvent ca pretexte poetice: Oscar Wilde, Rembrandt, Cântecul lui Roland, insula Noa-Noa a lui Gauguin, antichitatea râului Hebrus, muntele Fuji al lui Hokusai etc. Clopotele e o acceptabilă pastişă după Edgar Poe. Un lirism livresc, cosmopolit, îl scoate pe George Meniuc din micul provincialism.

O notă de colocvialitate din alte poeme din anii ´80 pare conectată la poezia lui Marin Sorescu: în Fosile, Vămile văzduhului, Lulu, Sofia Ardilean şi în nu puţine altele adoptă stilul unei poezii înşelător anecdotice, pilduitoare, joviale şi ludice, cu un umor al ideii. Prolegomene inventează sorescian o pildă de Ion Creangă. În ce are mai bun în poezia sa, George Meniuc pare a fi glisat periculos de la Arghezi spre Marin Sorescu, izbutind să nu fie mimetic. În orizontul limitat al poeziei basarabene, a adus sonorităţi originale, ce puteau părea stranii, chiar exotice.

Disc (1968) a impresionat prin acurateţea povestirii, valenţele lirice şi simbolice, proiecţia retrospectivă. Mihail Vrânceanu, naratorul, delegat al autorului, reconstituie trecutul unui bun prieten, pictorul Adrian Tonegaru, dispărut în vâltoarea celui de-al doilea război, îngropând cu el speranţa unei cariere artistice excepţionale şi un ideal de artă înrudit cu al lui Ştefan Luchian. Retrospectiva, pusă sub semnul impreciziilor şi invenţiei oniricului, se realizează la îndemnul fiicei Marcela Tonegaru, rezultat al iubirii pictorului cu Iolanda Mladin, cunoscută la Antifala, localitate imaginară din Delta Dunării. Denumirile de localităţi sunt stranii, ca la Ştefan Bănulescu: Genucla, Ramidava. Romanul evocă drama războiului şi sfârşitul unui artist. Trecutul pierdut declanşează obsesia memoriei, cu întoarceri în timp până în 1939-1940. E vorba şi de un spaţiu pierdut, sudul Basarabiei, învăluit în ambiguitate. Cursivitatea tonului melancolic dobândeşte virtuţi poetice, descriptive, naturiste, nostalgice. Urmând "firul amintirii", naratorul descoperă omul "singur în faţa istoriei", vegheat de ochiul triunghiular al lui Dumnezeu, ascuns în metafora discului solar.

George Meniuc e unul dintre puţinii scriitori basarabeni postbelici, a cărui operă (antologată în ceea ce are mai bun şi mai durabil) suportă translaţia şi integrarea în literatura din România.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara