Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Dramatică:
Ghid de folosire de Marina Constantinescu

Teatrul Naţional din Iaşi:
Dawn Way.
Oameni slabi de înger.
Ghid de folosire de Oleg Bogaev.

Traducere de:Elvira Rîmbu.
Adaptare: Radu Afrim.
Distribuţia: Doru Aftanasiu, Silvia Băleanu Popa, Andreea Boboc, Daniel Busuioc, Anne Marie Chertic, Petrică Ciubotaru, Ionuţ Cornilă, Puşa Darie, Doina Deleanu, Radu Ghilaş, Octavian Jighirgiu, Liviu Manoliu, Florin Mircea, Alina Mândru, Dumitru Năstruşnicu, Catinca Tudose, Gelu Zaharia, Loredana Coşovanu, Alexandru Dobinciuc, Dumitru Georgescu, Vlad Volf.
Decor:9.OPŢIUNE.
Costume: Rodica Arghir.
Video: Alexandru Condurache,Visuals Setsuna.
Light design: Lucian Moga.
Un spectacol de Radu Afrim.

Şi în teatru, ca şi în viaţă, există un timp, anume, pentru fiecare întîlnire. Un moment deschis şi luminos pentru un tip de comunicare, pentru un dialog, pentru o poveste teatrală. Asta am simţit, în primul rînd, cînd am văzut la Iaşi ultima montare a lui Radu Afrim.
Nu ştiu dacă actorii, şi nu numai, ar fi rezonat atît de bine cu el, cu spiritul lui, cu imaginaţia lui debordantă şi neconvenţională, dacă ar fi sosit la lucru acum ceva vreme. Tot ce a fost pînă acum, fiecare experienţă în parte a dus la un soi de armonie a vocilor din distribuţie, a căutării profunde în ce există în vîna unui actor. Sînt multe ipostaze noi în jocul celor mai mulţi, un fel de plăcere a jocului, a replicii, a necunoscutului care este orice aventură teatrală. Împlinită sau nu. Am simţit că repetiţiile au avut o miză care depăşeşte ieşirea la public. Acolo, undeva în viscere, mi se pare că s-a întîmplat ceva. Cu actorii.
După o perioadă de umbră, nemeritată pentru trupă şi de neînţeles pentru mine, în care nu s-a mai auzit nimic despre Teatrul Naţional din Iaşi, încet-încet, situaţia s-a schimbat. Îmi amintesc cu mare bucurie de „Teibele şi demonul ei”, un spectacol puternic al lui Hausvater care ieşea din orice clişeu. Dar asta a fost demult... Chiar dacă deloc popularizată – din păcate –, strategia directorului Cristian Hadji Culea se remarcă prin fiecare premieră. Ca să nu mai vorbim despre soluţia extraordinară – teatrală şi arhitecturală, deopotrivă – aceea a construirii deja celebrului CUB. Spaţiu care îi încîntă şi îi provoacă pe toţi profesioniştii care au poposit şi au lucrat la Iaşi de cîţiva ani încoace. Şi care a salvat destinul trupei şi al fiecărui actor. Să nu fi jucat atît cît durează reconstrucţia clădirii Teatrului Naţional ar fi condus la o formă superbă, teatrul, condamnată să nu mai aibă fondul. Adică, actorii. Un fel de condamnare la moarte, cu alte cuvinte. Hadji Culea a mizat pe un lucru, cred, fundamental pentru orice trupă: pe calitatea şi autoritatea cîtorva regizori mari sau a unora din noul val, să spunem. Complementaritatea aceasta stilistică îl obligă pe actor să rămînă foarte deschis şi disponibil, foarte atent la ceea ce sînt mijloacele neostenite. Regizori mari au fost la Iaşi. Silviu Purcărete, Alexandru Dabija, Mihai Măniuţiu. Au fost Claudiu Goga, Felix Alexa, Radu Apostol, acum, Radu Afrim. Spaţiul scenografic s-a nuanţat, a devenit element nu doar vizual, ci şi cultural în montările lui Purcărete, Dabija sau Măniuţiu. Decorurile şi atmosfera create de Dragoş Buhagiar în „O noapte furtunoasă” sau acelea ale lui Valentin Codoiu din punerile în scenă ale lui Mihai Măniuţiu sînt creaţii în cel mai nobil sens al cuvîntului. Fiecare regizor a însemnat enorm pentru trupă. Pentru prestigiul teatrului ca instituţie. Pentru varietatea reală e repertoriului. Mă întristează enorm cînd observ nu doar nepăsarea celor din Iaşi, dar oarecum paraponul pe care îl au faţă de oricine vine acolo. Indiferent de nume, de greutate, de calitatea spectacolului, de beneficiul uriaş pe care îl poate primi pentru orice actor, din orice generaţie, o întîlnire fie doar cu un singur nume amintit mai sus. Este un capital pe care orice om de teatru şi-l dăruieşte şi îl preţuieşte. Îmi amintesc foarte clar cum era la Craiova cînd lucra, în plin, Purcărete. Cînd spectacolele erau mari nu numai pentru cariera lui, ci şi pentru teatrul românesc, pentru redefinirea unui stil al teatrului european. La Craiova, însă, în presa locală, numai bombăneală şi nemulţumiri. Şi acum mi se pare la fel de halucinant ca şi atunci!... De regulă, orice cetate îşi apără valoarea şi condamnă mediocritatea. Sau aşa ar trebui să fie. Condiţia este, însă, una singură: să fii conştient de toate astea. Să iubeşti şi să protejezi cu tandreţe şi responsabilitate ce are miez de calitate. Prezenţa lui Purcărete la Iaşi a adus un fel de emoţie şi de poezie onirică fiecărei prezenţe de pe scenă. Un fel de plutire prin realitatea profesiunii şi prin ficţiunea personajelor de teatru. Elemente simple, definiţii minimaliste, ironie pentru un spectacolpoem. Cu toate neîmplinirile. Şi ele fac parte din adevărul teatrului, dintr-un moment anume, din condiţia şi starea fiecăruia dintre cei implicaţi. Şi despre „Uriaşii munţilor” al lui Purcărete, şi despre „Noaptea furtunoasă” a lui Dabija am citit articole injurioase. Şi cîte o singură cronică. Dureros. Nu toate spectacolele făcute de regizorii grei ai teatrului din lumea asta sînt implicit şi sigur mari, geniale, unice. Amprenta pe care ei o lasă într-un actor, fie doar într- unul singur, se va vedea cîndva cu asupra de măsură.
Asta cred că m-a emoţionat chiar în timpul spectacolului „Dawn way. Oameni slabi de înger. Ghid de folosire” al lui Radu Afrim. Dincolo de textul lui Bogaev. Dincolo de experienţa de scenă a celor mai mulţi. De detaliile şi de rigoarea cu care a fost construit fiecare moment dintr-un puzzle cinematografic, dens, efervescent. Un spectacol din pilule fizice şi metafizice pe care nici nu ştii dacă poţi să le înghiţi, să le digeri. Nu ştii dacă şoaptele sau strigătele, dacă laşităţile, ezitările, egoismul, neputinţa – tot ce ar intra într-un dicţionar pentru definirea conceptului „slab de înger” – nu ţîşnesc din tine însuţi. La vedere. Din acumulările conştiinţei. Totul e foarte, foarte pe muchie de cuţit. Şi din text, şi din tuşa lui Afrim. Ca să se elibereze, cumva, tensiunea, a ales să introducă o muzică de bar lascivă, o mişcare scenică dinamică, chestiuni recognoscibile stilului său. Mi s-a părut că este aici un fel de supapă eliberatoare. Ca atingerea îngerului păzitor. Poate şi de asta a multiplicat şi îngerul din text la patru. Ca să dea pregnanţă poveştilor dar şi o anumită ambiguitate pe care marşează şi autorul. Atît sînt de bine făcute cîteva dintre întîmplări – iar filmuleţele prolog ale fiecărei scenete sînt impecabile, din toate punctele de vedere! – încît poţi să îndrăzneşti să crezi că este cu putinţă să mergi cu maşina pe un drum pustiu şi să loveşti un înger. Scenele cu cîte doi actori sînt, cele mai multe, foarte tari. Şi din poveste – adulter, hoţii, găinării, situaţii absurde, aberante, dialog dintre şefi şi subalterni, dintre „deştepţi” şi „proşti”, şmecheri, situaţii care ne populează realitatea şi micimile vieţii de zi cu zi – şi din mizanscenă. Ritmul este alert, copleşitoare devin toate elementele şi nu ai răgaz să-ţi tragi sufletul. Uneori, poate că ni-l tragem prea des, din rutină, din plictis, din menajamente multe şi fără de rost. Aici, nu îţi este menajat nici sufletul, nici visul, nu îţi este cocoloşită nici conştiinţa. Nimic din toate astea. Poveştile scenice-cinematografice ale lui Afrim, vin, în alb şi negru sau color, peste tine, spectatorul.
În mulţi dintre actorii aleşi de el se regăsesc, sînt lizibile amprentele de care vorbeam. Dumitru Năstruşnicu, Anne Marie Chertic, Puşa Darie, Catinca Tudose, de pildă, mi s-a părut că au şi plăcere, şi bucurie, şi implicare şi un soi de detentă personală pentru întîlnirea cu Afrim, dar şi cu propriul personaj. Cu o lume nu tocmai la îndemînă, cu un limbaj frust, direct, puternic. Cu realitatea cea mai palpabilă care, la un moment dat zboară. Se topeşte într-o poezie tulburătoare în care pulsează umanul, umanitatea, grobianismul, visul, amărăciunea, lacrima, durerea, ne-ştiinţa de a face cunoştinţă sau nu cu un înger. Cu ceva ce nu aparţine în nici un fel diurnului. Şi nici nocturnului. Dar există. Nu-i aşa? Asta se simte pe scenă, dincolo de interpretarea propriuzisă. Devine un fel de cod, un fel de declaraţie de dragoste pe care actorii o fac regizorului şi publicului, în acelaşi timp. Ce fac aceşti actori se numeşte performanţă. Harul lui Radu Afrim, unul dintre ele, este chiar lucrul cu actorul. Pare ceva de la sine înţeles în profesiunea lui. Totuşi, nu. Sînt tot mai puţini regizorii care mai au răbdare şi interes să prelucreze materialul fiecărui actor. Ca să aibă mereu alte forme, surprinzătoare. Ca performanţa să existe, să bucure. Să îl hrănească. Pe el, pe actor şi, deopotrivă, pe noi, spectatorii.
La registrul dur, concret de prim plan sînt cîteva accente cu totul tulburătoare. Unul şi cel mai important, care vorbeşte şi despre omagiul pe care Afrim îl face Actorului şi despre hipersensibilitatea lui este prezenţa în distribuţie a Silviei Băleanu Popa. Mai întîi în rolul unei tinere şi inocente mirese, o imagine de neuitat pur şi simplu. O mireasă tînără-bătrînă, copilăroasă-fermă, absentă-prezentă, de o poezie pe care nu aş vrea să o topească în mine trecerea timpului. Magia teatrului şi puterea lui sînt fantastice. Asta demonstrează şi aici Radu Afrim. Este o imagine care vorbeşte devoalîndu-i ceva din fiinţa lui. Poate şi de asta nu a lăsat înşiruirea poveştilor mai simplă. Cu un impact mai ferm. A diluat-o apelînd la cîteva mijloace ce îi sînt cunoscute şi la îndemînă, la momentul de prea apăsat pamflet cu suita lui Ştefan cel Mare. Ca să îndulcească ceea ce el singur a construit. Şi s-a temut, parcă, de cît de puternic a ieşit. Nu ştiu. Pe urmă, scena cu cei doi bătrîni – Silvia Băleanu Popa şi Florin Mircea – rătăciţi nu doar de drumul principal. Rătăciţi de ei înşişi, de un ieri, de un azi. Ceva din poemele lui Gellu Naum mi se pare că a traversat scena. Ceva din fotografia aceea a lui pe o şină de cale ferată, zîmbind ghiduş, mi se pare că este în spectacolul lui Afrim de la Iaşi. Iar prezenţa în momentul amintit a celor doi actori este şi un contrapunct la nebunia de dinainte, la ritmul aiuritor al cuvintelor, al replicilor, al situaţiilor, al polemicilor şi confruntărilor de toate felurile. Poate numai ei, pierduţi dintr-un „altădată” pe acelaşi drum pustiu pot să recunoască Îngerul. Fiecare film în alb şi negru, a cărui proiecţie precede ce urmează să se petreacă sub ochii noştri mi se pare, iarăşi, un mic poem, o mică demonstraţie de actorie de clasă ca în filmele mute celebre. Întîlnirea celor două limbaje este o întîlnire importantă între doi regizori care s-au intuit şi s-au completat: Radu Afrim şi Alexandru Condurache. Toate astea şi multe altele la Teatrul Naţional din Iaşi.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara