Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Lecturi:
„Gâlceva“ cu Valéry de Gabriela Gheorghişor


Asumându-şi cu modestie rolul de interpret al ideilor altora, Livius Ciocârlie îşi revendică implicit, condiţia de spirit liber, incompatibilă cu gândirea scriitorului veritabil, "captiv al propriului său geamantan" plin cu mituri şi cu obsesii, fertilizatoare, structurante, dar şi încorsetante, limitative: "A fi un spirit liber înseamnă nu numai a nu avea idei preconcepute, înseamnă şi a-ţi părăsi ideile îndată ce le-ai conceput. Eşti mult mai sprinten când nu porţi în spate un cufăr cu bunuri proprii. Şi, bineînţeles, când ai luciditatea de a nu întreţine nici un mit. Abia atunci, închizând cercul nu te întorci de unde ai pornit" (p. 85). Deşi pare să definească spiritul liber, autorul aproximează, în fapt, şi o definiţie, în siajul lui H.-G. Gadamer, a interpretării. Spiritul se reîntoarce întotdeauna la sine, închizând cercul, însă numai lectura dialogică, receptivă şi nedogmatică asigură câştigul epistemologic, posibilitatea restructurării şi a îmbogăţirii conştiinţei interpretative, precum şi a obiectului interpretat. Scrisul hedonistic ("pentru plăcerea mea", p. 69) şi ateleologic ("Cu ideile ce urmăresc? Doamne fereşte! Absolut nimic", p. 5), "farafastâcul", în termenii autorului, nu e chiar gratuit: "Valéry pare a fi tipul omului dominat de o singură trăsătură - de intelect. A recunoaşte că, în realitate, a fost mult mai cuprinzător şi mai divers mi se pare a fi misiunea cititorului - mai ales când se vrea şi comentator" (p. 8). Nu faptul că Livius Ciocârlie se contrazice (pe sine sau pe Valéry) este relevant, acesta fiind, în fond, avantajul scriiturii fragmentare, nu intenţia sa, dacă e să preluăm chiar distincţia poeticianului francez, ci "intenţia" operei, adevărul pe care ea îl revelează. "Luarea la harţă", aparent ireverenţioasă, cu cel care proclama supremaţia "studiului inepuizabilului creator şi transformator universal ce se numeşte Spirit" se dovedeşte extrem de profitabilă. Volumul Pornind de la Valéry deconstruieşte mitul identificării totale a abstrasului Domn Teste cu autorul său, configurând imaginea unui Valéry cu o gândire complementară, preocupat, în egală măsură, de artă şi de viaţă, de inteligenţă şi de prostie, de Dumnezeu şi de diavol şi care -surprinzător pentru unii - se mai şi contrazice, mai consemnează şi fleacuri, mai emite şi platitudini: "Marea superioritate a lui Valéry faţă de alţi gânditori cu însuşiri asemănătoare - luciditate, raţiune, precizie, claritate -este aceea de a fi sensibil la realităţi şsufleteşti, n. m., G.G.ţ pentru explorarea cărora instrumentul lui nu e adaptat" (p. 128). Atracţia faţă de zonele obscure ale sufletului la un ins înzestrat pentru gândirea abstractă, căreia nu-i ignoră însă limitele, este în sine remarcabilă, ca şi onestitatea autodefinirii, semnalată printr-un citat revelator: "Sunt şi eu ce pot".

(Re)descoperind această latură a personaltăţii lui Valéry, Livius Ciocârlie se (re)găseşte, inevitabil, pe sine, pentru că tocmai elementele secundare, nesemnificative din punctul de vedere al Spiritului întors asupra lui însuşi (viaţa, moartea, pasiunile, nevoile, neliniştile etc.) reprezintă obiectul interesului său (auto)reflexiv: "Tocmai fleacurile le aspir. Dacă mă pasionează ceva, e tocmai viaţa. ŤProstiileť din care e făcută - banale, comice, tragice -, trecute în regim de gratuitate. Haosul ei" (pp. 104-105). Privit dintr-o asemenea perspectivă, Pornind de la Valéry este jurnalul spiritual al unui sceptic parţial ratat, care nu ezită să "cârtească" împotriva scepticismului însuşi ("...dacă ne-ar fi condus spiritul sceptic şi bunul-simţ, am fi rămas atârnaţi de crengi", p. 117) şi care îşi cartografiază senin interioritatea, neîncetând să-şi râdă de sine: "Iar dacă nu mai tac din gură este, vezi bine, pentru că, în loc să-mi văd de somnul pentru care m-a înzestrat natura, am devenit un insomniac muncit de întrebarea ce să fac şi cum să dreg ca să devin şi eu, colea - mare lucru cer? -, un VIP" (p. 185). Teme precum bătrâneţea, frica de moarte, precaritatea eului mărturisitor, îndoiala faţă de viaţa de apoi, nostalgia vidului transpar şi aici, fără a mai avea forţa coagulantă din Bătrâneţe şi moarte în mileniul trei. Esenţială rămâne însă (auto)interpretarea, scripturalizarea conştiinţei gândindu-se pe sine, care, în ciuda aparenţelor uneori derizorii, este singura în măsură să dea seama de adevărul / adevărurile fiinţei: "M-am inventat în cărţi, iar acum mă conformez în viaţă acelui personaj. Da, dar... personajul e mai adevărat decât persoana care, mult timp, am fost" (p. 179). în rest, descoperim aceeaşi gândire vie şi nuanţată, capabilă de asociaţii surprinzătoare (ca aceea dintre sintaxă şi sexualitate, de pildă) sau de subtile disociaţii (de exemplu, distincţia dintre dragoste şi iubire, ultima presupunând vocaţie, ca şi arta sau credinţa religioasă).

"Gâlceava" lui Livius Ciocârlie cu Valéry pune în valoare mai ales virtuţile ludice ale spiritului său, reuşind însă să elibereze şi să întruchipeze sensuri noi şi neaşteptate şi, în plus, să reconfirme libertatea de spirit a interpretului care, atrăgând atenţia asupra primejdiilor spiritului liber, nu se teme să rămână până la capăt onest: "Dacă nu putem - şi nu avem curajul - să fim spirite libere, măcar să avem conştiinţa că nu suntem.?E, şi poate, genul proxim, singurul la care am fi îndreptăţiţi să aspirăm."