Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Ideilor:
Gînditorul fără urmaşi de Sorin Lavric

Sunt autori care îşi cheamă exegeţii. Chemarea seamănă cu o apropiere desfăşurată pe baza unei afinităţi temperamentale, cu o atracţie în virtutea căreia un anumit gen de filozofi nu poate fi comentat decît de un anumit tip de cercetători. Ceea ce înseamnă că o exegeză de calitate, înainte de a cere o aplecare minuţioasă asupra literei operei, presupune o înrudire mentală cu făcătorul ei. Constaţi că un gînditor îţi seamănă şi simţi imboldul de a-i adînci cărţile. Mai mult, singurii filozofi pe care îi putem aprofunda sunt cei de care ne-am simţit legaţi printr-o spontană empatie omenească. În schimb, cînd afinitatea iniţială lipseşte, împreunarea minţii cercetătorului cu carnea operei autorului va fi precară. Vom asista la un efort exegetic care, desfăşurat sub silnicia oarbă a unei ambiţii auctoriale, va fi atins de sterilitate. Căci un comentariu e sterp cînd e făcut în lipsa unei elementare simpatii faţă de obiectul lui de studiu. Cazurile acestea nu-s rare. Sunt atîtea cărţi de analiză care au fost scrise din vanitate creatoare sau din orgoliu bibliografic şi de pe urma cărora nu a rămas nimic.

Mircea Flonta este un caz fericit. În lumea filozofiei româneşti, rolul de exeget al lui Wittgenstein i se potriveşte ca o mănuşă. E ca şi cum coerenţa şi logica minţii sale s-au înşurubat perfect în filetul cărţilor gînditorului austriac, rezultatul fiind o exegeză a cărei principală virtute este că-ţi inspiră încredere. Altfel spus, poţi fi sigur că, atunci cînd profesorul Flonta spune ceva despre Wittgenstein, afirmaţia sa are acoperire în substanţa operei. În al doilea rînd, Mircea Flonta este unul din acei rari exegeţi care nu caută, comentînd un gînditor, să-l deformeze după calapod propriu. Nu caută aşadar să-i imprime tiparul preferinţelor sale, făcîndu-l pe autor să fie un purtător de cuvînt al exegetului. În privinţa aceasta, Mircea Flonta are privilegiul unei onestităţi echilibrate şi verificate. Înzestrat cu putere analitică şi cu perspicacitate interpretativă, opiniile sale au întotdeauna aerul unor judecăţi făcute în cunoştinţă de cauză. Tocmai de aceea, în tot ce a scris acest profesor de-a lungul vremii - despre Karl Popper sau Moritz Schlick, despre Albert Einstein sau Immanuel Kant, despre Thomas Kuhn sau David Hume - cărţile sale au avut acea credibilitate pe care le-a dat-o competenţa autorului lor.

Gînditorul singuratic reprezintă expresia îndeletnicirii profesorului Flonta cu gîndirea lui Wittgenstein. "Cartea nu este o monografie, dar nici o colecţie de studii separate. Între cele cinci studii există multe conexiuni, iar ordinea lor nu este întîmplătoare. Ele au fost scrise totuşi în aşa fel încît să poată fi citite şi separat. Primul studiu se concentrează asupra relaţiei, în felul ei unică, între personalitatea şi gîndirea lui Wittgenstein. Cel de-al doilea este, în principal, o încercare de a situa filozofia lui de tinereţe. Ultimele trei îşi propun să scoată în evidenţă, din perspective diferite, profilul cu totul aparte al gîndirii sale de mai tîrziu. Toate aceste studii au fost scrise în ultimii doi ani, pe fundalul unor preocupări intermitente pentru filozofia lui Wittgenstein, care au o vechime de peste douăzeci de ani." (p. 9)

Că Wittgenstein e foarte greu de prins în formule explicative o ştiu toţi cei care au încercat să-i înţeleagă cărţile sau să-i intuiască personalitatea. Căci, pe cît de imprevizibilă i-a fost gîndirea, pe atît de deconcertantă i-a fost viaţa. Timp de cinci ani a fost militar pe frontul Primului Război Mondial - ca soldat, tehnician militar şi apoi ofiţer de artilerie - pentru ca în noiembrie 1918 să cadă prizonier la italieni, fiind internat în lagărul de ofiţeri austrieci de la Montecassino. La acea vreme avea deja încheiat Tractatus-ul, pe care i-l va trimite lui Gottlob Frege, în speranţa primirii unui ecou prielnic. Frege nu va înţelege nimic din Tractatus, repudiind cartea, gest care avea să-i provoace lui Wittgenstein o mare dezamăgire. O neînţelegere asemănătoare va dovedi şi Russell, şi alături de el editorii vremii, Jagoda şi Braumüller, care vor refuza să-i tipărească manuscrisul. Refuzurile primite îi vor spori lui Wittgenstein aversiunea faţă de lume, ele contribuind indirect la însingurarea lui. Timp de 10 ani nu va mai scrie nici un rînd de filozofie şi, întorcînd spatele Vienei culturale, se va retrage în Alpii austrieci, profesînd meseria de învăţător în cîteva cătune izolate de munte (la Trattenbach şi Otterthal între 1920 şi 1926). Din păcate, îşi va da demisia din învăţămînt în urma unui incident pedagogic: "Insistenţa lui Wittgenstein de a-i pune la treabă pe copiii leneşi şi neinteresaţi a dus la incidente. Ceea ce îl indigna pe învăţător în comportarea unor copii erau cu deosebire minciuna şi răutatea. Pierzîndu-şi răbdarea, trecea uneori la corecţii fizice. Incidentele de acest gen au culminat la Otterthal cu leşinul unui elev căruia Wittgenstein i-a dat o palmă. A fost înaintată o plîngere la Poliţie. Ceea ce s-a întîmplat a fost pentru Wittgenstein o traumă. Şi-a dat demisia din învăţămînt şi s-a întors, la sfîrşitul lui aprilie 1926, la Viena." (p. 49)

În 1929 va pleca în Anglia, unde va rămîne de altfel pînă la sfîrşitul vieţii. Aici îşi va da doctoratul şi va preda filozofie la Universitatea din Cambridge, reîncepînd totodată să-şi scrie partea a doua a operei. Numai că, dacă în Tractatus afirma că, din punctul lui de vedere, toate probleme filozofiei erau definitiv rezolvate în paginile lui, în "Cuvîntul înainte" din Cercetări filozofice (1945) avea să mărturisească: "De cînd am început să mă ocup din nou cu filozofia, şi anume de acum şaisprezece ani, a trebuit să recunosc greşeli grave în ceea ce am scris în acea primă carte". (p. 196) Mai rar o asemenea răbufnire de sinceritate din partea unui filozof care concede să-şi recunoască limita încercărilor anterioare.

Dar ceea ce frapează pe cititorul care compară cele două cărţi fundamentale ale lui Wittgenstein este deosebirea lor de viziune. E ca şi cum ele ar fi fost scrise de doi autori diferiţi, şi nu de mîna unuia singur. De aici şi împărţirea convenţională a operei sale în "Wittgenstein 1" şi "Wittgenstein 2". Mircea Flonta descrie astfel schimbarea radicală intervenită în viziunea filozofică a lui Wittgenstein: "Am încercat să arăt că trecerea de la Tractatus la Cercetări marchează nu o dezvoltare mai mult sau mai puţin continuă pe aceleaşi căi ale gîndirii, ci o schimbare fundamentală a orientării ei. Nu voi susţine că acesta este un caz unic, fără precedent, în istoria filozofiei, chiar dacă par să existe bune temeiuri pentru o asemenea presupunere." (p. 230)

În plus, nu e uşor să alegi între cele două ipostaze ale acestui gînditor. Pe care din cei doi Wittgensteini să-l preferi? Pe cel apodictic şi ezoteric din Tractatus, care ne spunea că, chiar şi atunci cînd toate problemele ştiinţelor vor fi rezolvate, noi vom simţi prea bine că problemele noastre de viaţă vor rămîne neatinse? Şi că despre lucrurile despre care putem vorbi clar merită să vorbim, dar că, în schimb, despre cele care nu putem vorbi trebuie să tăcem? Sau, dimpotrivă, merită să-l preferăm pe gînditorul sceptic şi rezervat din Cercetări, care considera că filozofia, departe de a fi o teorie despre lume, este de fapt o încercare de a clarifica problemele de limbaj ale oamenilor?

Potrivit lui Mircea Flonta, există două prejudecăţi din cauza cărora ne este foarte greu să ne apropiem de partea tîrzie a operei lui Wittgenstein. Prima prejudecată este că filozoful ar fi nutrit o adîncă aversiune faţă de metafizică, motiv pentru care în ultimele decenii de viaţă ar fi intrat în pielea unui "atotdistrugător" care a măturat toate reperele filozofiei tradiţionale. A doua prejudecată este că, din repulsie faţă de precaritatea constitutivă a gîndirii abstracte, Wittgenstein s-ar fi îndreptat instinctiv spre gîndirea comună a omului normal, spre gîndirea de bun-simţ a lui gesunder Menschenverstand (intelectul sănătos, simţul comun). În realitate, Wittgenstein nu a confundat niciodată gîndirea care îţi oferă o înţelegere profundă de gîndirea superficială a omului de rînd. Oricum, fără eliminarea acestor prejudecăţi, riscul de a considera însemnările sale tîrzii drept nişte simple înşiruiri de banalităţi seci este foarte mare, cum ne-o dovedeşte, de pildă, Russell, care încredinţat că Cercetările sînt simple colecţii de observaţii comune, fără relevanţă speculativă, le-a etichetat drept nişte exerciţii gratuite care fac din lenea mentală o virtute.

Oricum, dacă trecem peste controversele privind adîncimea notaţiilor din Cercetări, Mircea Flonta ţine să ne împărtăşească o certitudine amară: că genul de gînditor pe care l-a reprezentat Wittgenstein nu a avut urmaşi. Aşadar, avem de-a face cu un filozof a cărui posteritate nu cuprinde continuatori. E ca şi cum gîndirea lui s-a încheiat odată cu el, ceea ce a urmat nefiind decît comentarii mai mult sau mai puţin pertinente. "Acestei opere i se potriveşte, probabil, mai mult ceea ce a spus Wittgenstein despre opera contemporanului său din Viena, Sigmund Freud: ŤOdată cu moartea lui Freud a murit şi opera lui. Astăzi nimeni nu mai poate trata psihanaliza aşa cum a făcut-o el.ť Dincolo de eforturile de a o înţelege, preluarea şi continuarea acelei orientări pe care a încercat s-o imprime Wittgenstein gîndirii vor fi doar în puterea unei persoane înzestrate cu ceva din ceea ce a constituit geniul său cu totul aparte. O asemenea persoană nu a apărut." (p. 308)

În ciuda acestui verdict sumbru, cartea lui Mircea Flonta nu-şi descurajează cititorii, ea fiind un exemplu de cît de adînc poate merge analiza unui exeget: pînă la glafirele şi incrustaţiile cele mai neînsemnate ale gîndurilor lui Wittgenstein.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara