Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Optimistei:
Gânduri dintr-o dimineaţă cu ceaţă de Ioana Pârvulescu


Cu puţin înainte de terminarea nisipului (că de zăpadă nu poate fi vorba) din clepsidra lui decembrie, iată o mică listă de afinităţi elective, instantanee, sugestii, cum se şi cuvine la un final de an, fie el şi pură convenţie, fie el şi sfârşit continuu, fie el şi urmat de un la fel de convenţional început.



Un parc din Bucureşti

Pe strada Luigi Cazzavillan, cum mergi, să spunem, dinspre Ştirbei Vodă spre Mircea Vulcănescu, pe stânga, s-a reamenajat un mic parc belle époque. N-am cercetat, dar cu siguranţă că vine din alte vremuri. E într-o zonă în care poţi descoperi o mulţime de case cândva fermecătoare, acum în paragină, întunecoase, gata să se prăbuşească, cu ziduri cotropite de mucegai şi ferestre căscate, ca ochii îndărătul cărora nu mai e viaţă. Pe stradă, oameni care stau degeaba, în grupuri de doi-trei şi scuipă abil coji de seminţe. Parcul e frumos, cu apele lui de piatră, care fac cercuri concentrice. Bănci îngrijite, la mijloc o fântână cu statuete, seara felinare aprinse şi, complet neaşteptat, un paznic care citeşte! Din când în când omul ridică ochii de pe carte şi veghează ca mâncătorii de seminţe să nu plece acasă cu vreun suvenir din parc. Copiii ţopăie, adulţii sunt cufundaţi în lene.

Dar, cel mai neaşteptat lucru pentru mine este o ţâşnitoare plasată chiar la intrarea în primul cerc, şi ea făcută în alte timpuri, din care am băut apă astă vară, într-o seară sufocantă. E aurie şi bine lustruită, lucrată cu migală, o frumuseţe! Dacă vrei să bei, apeşi cu piciorul o pedală. Astfel, apa nu se risipeşte inutil, iar iarna nu îngheaţă. Dar, ceea ce n-am mai văzut niciodată, locul prin care ieşea apa era ocrotit de o apărătoare metalică, un fel de paletă curbată, ca o lingură ţinută pe dos. În grija pentru detalii şi pentru igienă am recunoscut acea epocă frumoasă, belle, din istoria omenirii. De epoca noastră moche ţine cu totul altceva: la scurt timp după ce mă entuziasmase bijuteria de ţâşnitoare din parcul Cazzavillan, vegheat de un paznic cititor, apărătoarea a dispărut, smulsă - de ce oare? - de mâni nevăzute.



O discuţie la o trecere de pietoni

Este 7 decembrie şi mă îndrept grăbită spre librăria Cărtureşti. Ajung la intersecţia Magheru - Jules Michelet - George Enescu şi mă opresc la trecerea de pietoni. Un poliţist fosforescent dirijează, cu fluierul în gură, circulaţia. Se aud triluri, braţele zburătăcesc prin aer, oamenii de pe trotuar stau, maşinile trec greoi. În spatele meu, aşteptând să treverseze, doi domni discută în tihnă. Nu-i văd, dar după după rotunjimea cuvintelor rostite, după dicţia perfectă şi după o anume plăcere de a vorbi coerent, îi vizualizez perfect în minte.

- Nu ştiu dacă ţi-ai dat seama până acum de ce le zice sticleţi: de la fluier. Auzi cum cântă? (Poliţaiul tocmai scosese un gâlgâit de fluier şi, dintr-o dată, strada aglomerată mi s-a părut o pădure). Aşa fac sticleţii!

- Nu, eu cred că de la colivie, a spus celălalt domn. Borcanul ăla în care stau, seamănă cu o colivie.

Iată ce poţi afla la o trecere de pietoni, mi-am spus, şi am traversat rapid, pentru că fluierul de sticlete tocmai dăduse drumul şuvoiului de pietoni.



Un regizor de film

Otar Iosseliani. De curând, la Institutul Francez din Bucureşti, în sala care poartă numele actriţei românce care a uimit Parisul, Elvira Popescu, a rulat Lundi matin. Duminică seara, sală arhiplină, scaune adăugate pe margine, oameni în picioare. Pentru cei care au văzut Vânătoare de fluturi, tema e aproape aceeaşi - satul francez cu personajele lui excentrice - dar registrul e cu totul altul. Acolo râs, aici melancolie. În plus, într-o luni dimineaţa, o ruptură de ritm, o neaşteptată călătorie la Veneţia, un marchiz interpretat de Iosseliani însuşi, care seamănă perfect, din profil, cu cel care a fost profesorul Crohmălniceanu, un Michel Piccoli în travesti (,Madame pipi") şi o ploaie de imagini care-ţi agaţă ochiul, mintea şi zâmbetul.



Un spectacol de teatru

,Marchizul de Sade", de Doug Wright, la Teatrul Odeon. Cu Florin Zamfirescu în rolul principal. Ca să intre în mintea personajului, domnul Florin Zamfirescu a scris, pentru uz personal, un manifest apocrif care începe aşa:

,Sunt un produs al existenţei voastre demente!

Aţi spintecat, aţi ars pe rug, aţi ucis!

Aţi tras pe roată sau în ţeapă, aţi smuls unghii, dinţi, păr, aţi jupuit de piele sau aţi spânzurat, aţi ghilotinat, sub privirile Dumnezeului vostru milostiv. Aţi urmărit vrăjitoare şi aţi pedepsit copilul în pântecele mamei, aţi dat omul viu hrană animalelor sălbatice.

Chiar fiarele pădurilor sunt mai blînde şi nu pot fi judecate de voi care sunteţi cele mai periculoase fiinţe de pe scoarţa nevinovată a pământului, pământ prea blajin, cu toate cutremurele şi inundaţiile lui, pentru crimele pe care le-aţi comis în mii de ani"... În plus, Florin Zamfirescu a publicat şi un volum de povestiri erotice, create tot în momentele de identificare cu personajul. Câtă pasiune pentru meserie, cât profesionalism în realizarea unui rol dificil, câtă grijă pentru public şi implicare intră în aceste gesturi nu mai e nevoie să spun.



O carte

Cum încărunţeşte o blondă. Povestiri din secolul trecut, scrise în secolul trecut şi gândite parcă special pentru secolul nostru, de Adriana Bittel. Nu o deschideţi decât dacă aveţi timp, pentru că veţi aluneca pe neobservate dintr-o povestire în alta şi o să uitaţi de orice alte treburi, fie ele şi urgente. Nu lumea de atunci e cea care atrage, în aceste povestiri, ci ochii care o filtrează, mintea care o înţelege, mâna care o scrie. Nici un cuvânt în plus, un dozaj perfect de sentiment şi cinism, spirit critic şi subiectivitate, replică brută şi comentariu subtil. O carte căreia timpul i-a adăugat o valoare pe care n-o avea la vremea când a fost scrisă: aceea de film documentar, fără trucaje şi fără efecte speciale, în afară de efectul pozitiv pe care îl are orice carte bună.



O perlă de la televiziune

La ştiri, o prezentatoare spune, cu sufletul la gură, că a fost descoperită o reţea de traficanţi de droguri care funcţionează în închisoare. Asta e oarecum de înţeles. Cum să nu cedezi, intr-un iad natural, ispitei unui paradis artificial ? Ce e însă de neînţeles abia urmează. Prezentatoarea citeşte alert: ,Patru deţinuţi au fost deja arestaţi!" După ce i-a ieşit porumbelul de pe prompter, biata prezentatoare nu şi-a putut stăpâni o fugară, dar vizibilă mirare. Cel mai mult din această ştire mi-a plăcut adverbul, deja, care te făcea să întrevezi nişte urmăriri ca-n filme, pătrunderi în forţă în case conspirative, primejdii şi eficienţă. Patru deţinuţi au fost deja arestaţi! Ce performanţă teribilă!



Un moment al zilei de pieton bucureştean

Pe Calea Victoriei, în decembrie, la şase după-amiază, când e întuneric deplin, iar magazinele încă luminate, deschise şi calde, când, în şir indian avansează domol până şi automobilele, ca şi cum s-ar plimba şi ele la pas, şi nu te mai înţeapă cu claxoanele lor, pentru că şoferii sunt meditativi şi obosiţi. Pluteşte în aer ceva copilăresc, ca şi cum ai avea în faţă doi ani de vacanţă de Crăciun. n



P.S. Cronica pesimistei de săptămâna trecută, despre ce se poate întâmpla cu un banal interviu, mi-a adus o mulţime de ecouri electronice sau prin viu grai. Se pare că a da cu ghilimele lucruri pe care interlocutorul nici nu le-a visat, darămite să le spună, e o practică absolut obişnuită în presa românească. Eu am avut noroc că tema era inocentă, dar ce s-ar fi întâmplat la un subiect delicat sau care-i implică şi pe alţii? Deformări grave, manipulări, desprinderi din context atât de frecvente încât aproape că nu mai miră pe nimeni. Cred că una din zonele cele mai neeuropene ale României este presa scrisă. Presupun că a venit momentul să se schimbe ceva şi aici, dacă îi pasă cuiva de asemenea lucruri.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara