Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Optimistei:
Gris souris de Ioana Pârvulescu


Fiecare generaţie are o mitologie a bunelor şi relelor lumii. Secole de-a rândul una dintre cele mai constante ameninţări au fost şoarecii, pentru că se înmulţeau ca şoarecii, dispărea unul şi răsăreau în loc zece, pentru că rodeau totul, pentru că nu ştiau de bariere şi de ziduri, pentru că neamul pisicesc nu făcea faţă nemului şoricesc. Copiilor li se spunea povestea despre băiatul care cânta atât de frumos la flaut, încât a salvat un sat întreg de invazia de şoareci pe care nimeni n-o mai putea stăvili, atrăgând valul cenuşiu al rozătoarelor după sunetele melodioase ale instrumentului său fermecat. Era Orfeul realist al unor vremuri nemiloase. Nu ştiu când va fi apărut nuanţa de gris souris în gama culorilor şi în marcarea vestimentaţiei, dar, cu siguranţă, era într-o vreme în care cuvântul souris evoca imediat o nuanţă anume de cenuşiu, lucru care astăzi nu mai e deloc la îndemână.

În generaţia mea, mitologia orăşenească nu mai includea şoarecii la capitolul rău. Dimpotrivă, una dintre cărţile copilăriei a fost cea cu aventurile lui Mickey Mouse, cu desene viu colorate şi texte traduse după seriile de desene animate ale lui Disney. Chiar dacă, pentru mine, una, răţoiul Donald şi nepoţii lui obraznici erau personaje mai atrăgătoare, nu se poate nega că Mickey avea şi el drăgălăşeniile lui şi te prăpădeai de râs însoţindu-l, din pagină în pagină, pe el şi pe prietenii lui, unul mai animal decât altul. Începând cu griul blăniţei, devenit negru, Mickey îşi pierduse cam toate atributele şoriceşti, în afară de numele de familie, Mouse. Pe vremea aceea ştiam chiar să-l desenez: negru, cu nişte pantalonaşi roşii, cu bretele prinse în nasturi, cu urechi rotunde şi ochi mari, cu faţa acoperită până la jumătate de un soi de mască trasă spre rădăcina botişorului sferic şi mâini albe, înmănuşate. Mic, cu burta bombată, simpatic şi vorbitor, ,şoricelul" era menit să te împace pentru totdeauna cu neastâmpăratele animale, să repare în sfârşit ura pe care semenii noştri din vremuri trecute au arătat-o semenilor lui Mickey. Apoi, ceva mai târziu, a venit ciudatul şoarece alături de care Alice înoată, frăţeşte, în marea propriilor ei lacrimi. În fine, proaspetele sentimente de solidaritate s-au întărit prin serialul de desene animate Tom şi Jerry, care a marcat mai multe generaţii. Prezenţa şoarecilor în casa omului, chiar în camera de culcare a copiilor era din nou admisă. Ideologic privind lucrurile, situaţia era complet răsturnată: sute de ani la rând oamenii ţinuseră cu pisicile în războiul contra şoarecilor, erau de partea persecutorului, acum ţineau, copii şi părinţi deopotrivă, cu şoricelul persecutat de motan. Nimănui nu-i mai era milă de Tom, orice pedeapsă - de la tăierea mărunt-mărunt a cozii, jupuirea de viu, la strivirea lui sub un proiectil venit din cer şi reducerea lui la o singură dimensiune sau la smulgerea completă a dinţilor - era binevenită. Martirul Tom ispăşea singur, sărmanul, toate păcatele strămoşilor lui din realitate. Iar micul Jerry, răzbunător absolut, plătea cu vârf şi îndesat după legea veterotestamentară: ochi pentru ochi, dinte pentru dinte!

Generaţiile de astăzi au scos şoarecii de sub mitologica luptă dintre buni şi răi, dintre bine şi rău, şi i-au aşezat în noua mitologie electronică. Şoarecii sunt puşi la lucru în folosul obştesc, apăsaţi prieteneşte de mâna dreaptă a unui om aşezat în faţa unui ecran. Orice mişcare a lor la dreapta sau la stânga, sus şi jos, se traduce printr-o mişcare a unei săgeţi sau a unui cursor pe ecran, într-o simultaneitate perfectă. Şoarecele de computer se numeşte în engleză the mouse, mausul în română, Die Maus în germană, la souris în franceză. De rudele sălbatice îl leagă vag o anumită formă. Dar şoarecii electronici sunt ceva mai dolofani, acoperiţi de o armură de plastic şi, în orice caz, bine ţinuţi în lesă, obligaţi să se plimbe într-un dreptunghi bine delimitat. Coada le-a devenit fir şi ham. Nu-i mai hăituieşte nimeni, dar sunt puşi la jug. Griul ,souris" a devenit mai degrabă un alb murdar. Victoria oamenilor asupra lor e definitivă. Şoarecii şi-au pierdut libertatea, au devenit sclavi.



De curând, citind volumul al doilea din Jurnalul lui Mircea Cărtărescu am descoperit aici o ,întâmplare cu şoarece" la care fusesem şi eu martoră. S-a petrecut la Berlin, în toamna lui 2001 şi o consemnasem, la rândul meu, într-un Jurnal berlinez pe care l-am publicat în România literară. Întâmplarea ne-a surprins deopotrivă, iar faptul că am scris amândoi despre ea dovedeşte că personajul de cămară-poveste-bandă desenată-serial tv-computer continuă să ne impresioneze. Iată, recopiat din România literară octombrie 2001, pasajul din jurnalul meu ocazional:

Oameni şi şoareci

Fiecare are maus-ul său. Al meu e alb (made in China), curat pe lăbuţe. Curând după sosire am fost cu M. şi I. într-un magazin alimentar din apropiere. La un moment dat, o doamnă mai în vârstă se uită spre noi şi, cu tonul cuiva care se află într-o situaţie inedită şi nu are mijloace de exprimare adecvate, arată, nesigură, undeva, pe jos: Eine Maus! Era, într-adevăr, un şoricel cenuşiu, nicidecum flink wie eine Maus, cum se spune, nicidecum iute de picior, ci mai degrabă târându-şi labele, ca un pelerin ajuns la capătul drumului şi al puterilor. Faţă de şoarecii computerizaţi era de-a dreptul anacronic, părea ieşit direct din istorie. S-a stârnit o rumoare. Întâmplarea era suprarealistă. Dacă n-ar fi asistat şi ceilalţi la întâmplare aş putea crede că imaginaţia mea, stârnită de noul mediu şi gândul că probabil în acea zi era înmormântarea lui Gellu Naum mi-au mijlocit singura întâlnire imposibilă într-un magazin alimentar vestic.

Iată acum şi ce-am găsit în jurnalul lui Mircea Cărtărescu despre acelaşi episod:

4 oct. Un şoricel într-un supermarket. E adevărat, magazinul era ,Plus", unul dintre cele ieftine, şi tot atât de adevărat e că micul animal, o sferă gri cu codiţă, părea bolnav sau şchiop. Stătea pur şi simplu-n lumină, lângă rafturile cu iaurturi cu fructe, abia făcând câţiva paşi pe lăbuţele roze. Treceau pe lângă el cărucioarele sclipitoare şi el nici nu se sinchisea. Până la urmă l-au văzut, casieriţa şi femeile de la coadă au început să vocifereze surescitate, a venit un bărbat (fireşte), care-a început să pocnească talpa pe podea chiar lângă şoarece, dar şi de data asta fiinţa aceea dezorientată abia dacă s-a mişcat. Toată lumea, feţele astea nefamiliare de nemţi, corpurile astea prea înalte, braţele astea încărcate de produse multicolore, se-nvârteau acum în jurul celui mai trist ghemotoc de materie vie. Nu ştiu ce-a mai fost cu el, ne-am luat şi noi rândul la coadă, am plătit şi-am plecat cu pungile portocalii pe care scria ,Plus".

După cum se vede, mult mai limpede la Mircea Cărtărescu, ţineam cu rozătorul, ca toată generaţia noastră crescută lângă Mickey şi apoi lângă Algernon, şoarecele alb din romanul lui Keys. Deşi, dacă ne gândim la mizeria din blocurile Bucureştiului, la şoarecii şi chiar şobolanii pe care ai ocazia să-i vezi uneori în curţile lor interioare, n-ar fi trebuit. Dar cărţile şi serialele copilăriei sunt mai puternice decât realitatea. Vremurile când erou devenea cel care scăpa oraşul de şoareci au trecut definitiv.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara