Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Semn De Carte:
Har auroral de Gheorghe Grigurcu

Dacă unii poeţi preferă să simplifice complexităţ ile, Robert Şerban are tendinţa inocentă de-a complica simplită- ţile. Zicem inocentă pentru că e la mijloc o mişcare afectivă pornind din clipă şi oprindu-se-n clipă.

De unde rezultă instantanee înscrise pe pelicula proaspetei percepţii auctoriale: „am umplut pervazul bucătăriei/ cu ghivece de flori/ iar în living/ în ditamai livingul/ nu e decît una/ jos, sub fereastră// oare fiindcă robinetul cu apă e atît de aproape/ am înghesuit laolaltă plante lîngă plante/ sau pentru că arată bine aşa/ într-o singură cameră/ o singură floare?” (Într-o singură cameră). Deseori poetul îşi pune întrebări indicînd substratul copilăresc al stihiei lirice care înţelege a nu se îndepărta prea mult de aparenţe, extrăgîndu-şi energia expresivă din suprafeţele acestora. Unele texte au directitatea unui dialog cu un copil pe care-l putem socoti un soi de alter ego al eului liric. O dedublare a sa sub specia unei curiozităţi comune ambelor ipostaze: „ce faci tata?/ mă întreabă copila ce deschide brusc uşa/ de ce eşti aşa de serios?/ îmi tai unghiile/ îi spun/ şi faţa mi se destinde/ m-am speriat puţin cînd am auzit ţăcănind/ am crezut că baţi la maşina de scris” (Fraţii între ei). La un moment dat e mărturisită franc o atare substituţie: „mă pun în locul copiilor mei/ iau telecomanda/ şi mut pe Disney Channel” (Cînd nu mai ştii ce să faci). Drept care firele din care se ţese textura versurilor nu sînt decît uimiri pe care Robert Şerban le plasează în cutia de rezonanţă a conştiinţei unde se însoţesc de ecouri. Măruntul fapt natural se circumscrie unei fabule: „în timp ce priveam la televizor/ într-o noapte/ am avut o străluminare:/ Mel Gibson nu doar că îmbătrîneşte de la un Mad Max la altul/ nu doar că e mai neînfricat şi mai dur de la un film la celălalt/ dar lui îi tot creşte părul” (Străluminare). Morala ar fi că, sporind curajul, sporeşte şi puterea, părul transformîndu-se într-o coamă leonină. Spre deosebire de minimalismul azi curent care nu ocoleşte feţele „vicioase” ale existenţialului, poetul propune unul la firul ierbii. Condeiul d-sale devine un seismograf al simţirii infantile. Într-o atmosferă de candoare intervine o maximizare a minimalului. Masa, scaunele, lemnul care intră în alcătuirea casei, lemnul creionului de tîmplărie trosnesc astfel încît autorul, stînd pe iarbă, „le aude clar/ ca pe nişte instrumente ce funcţionează cu lumină” (Cum lucrează lemnul). Asemenea dezvoltări explicative sînt abia schiţate, parcă din teama de-a nu strica magia momentului de har auroral. Relaţiile poetului cu cei doi copii ai săi au un caracter delicat-prevenitor, ca şi cum, transpus în condiţia lor, părintele ar dori să-i apere de gesticulaţia iubirii pe care aceştia n-ar putea-o înţelege. Un astfel de joc între inteligibilul (prezumat) şi ininteligibilul (cert) al minţilor fragede constituie o reţetă repetată: „stau cu spatele lipit de peretele ce mă desparte/ de copiii mei/ răceala din el se culcuşeşte în mine/ dar nu mă mişc/ căci copiii rîd şi chicotesc fericiţi dincolo// dacă aş vrea/ aş putea trece prin perete/ ştiu prea bine că dragostea poate şi asta/ dar copiii mei s-ar speria/ şi li s-ar face frică de un astfel de tată// dacă aş vrea/ i-aş putea aduce pe ei aici doar întinzînd mîna/ ştiu că dragostea poate şi asta/ însă copiii ar crede că doar din ochii unui tată slab/ şiroiesc astfel lacrimile” (Ce se poate şi ce nu). Într-un asemenea mediu, sapienţa are la rîndu-i o înfăţişare stilizat-minoră precum într-un spectacol pentru prichindei. Dar simplitatea nu renunţă la o răsfrîngere în tîlcul superior abia punctat: „Dumnezeu ne încearcă/ aşa cum se încearcă prăjiturile în cuptor/ ca să vezi dacă sînt/ sau nu/ destul de coapte” (Prăjituri). Formatul „mic” al experienţelor de suflet pe care-l adoptă Robert Şerban reprezintă şi un pariu de poetică: „cuvintele mici n-o să crească mai mult de atît/ poate că de-asta îmi plac/ şi de-asta le tot chem/ fără să mă supăr că nu vor să vină” (Un pod). Rezultatul: o cuceritoare producţie cu efecte de imaculată plutire, aidoma unui cîntec de păsări înregistrat, primăvara, pe o bandă magnetică.

Robert Şerban: Puţin sub linie, Ed. Cartea Românească, 2015, 82 pag.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara