Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Actualitatea:
Harababură editorială de Al. Săndulescu


Dacă urmărim rubricile de „noutăţi” ale presei revistelor literare şi vitrinele librăriilor, s-ar putea spune că la noi producţia de carte este înfloritoare. Dar imediat se pun două întrebări: ce fel de carte? şi cum şi cine asigură condiţiile materiale? În primul rând, să precizăm că apare destul de multă literatură proastă, aşa-zisa „literatură de consum”, care se bucură, după cum se pare, şi de cel mai mare succes, aducând profituri, uneori substanţiale, editorilor. În privinţa volumelor de poezie, proză, critică şi istorie literară ale scriitorilor consacraţi şi ale debutanţilor de talent, situaţia stă cu totul altfel. Sunt unii, în orice caz, nu prea numeroşi, care fac sacrificiul să-şi publice plachetele, romanele, în regie proprie, suportând întreaga cheltuială. Dar majoritatea nu au această posibilitate şi se străduiesc să ajungă pe listele de subvenţii ale Ministerului Culturii, în speranţa că sumele respective le vor asigura apariţia. Speranţă deşartă, pentru că subvenţiile se micşorează de la an la an (fără să ţină seama de inflaţie) şi se mai împart şi în mod inechitabil. Pentru un volum de circa 300 de pagini, unuia i se acordă 60 de milioane, iar altora, celor mai mulţi, câte 10 milioane. Vorbesc despre anul 2003. În această situaţie, editorul nu poate începe lucrul, banii alocaţi neacoperind nici măcar culegerea şi regia. Rămâne la latitudinea autorului: să renunţe sau să găsească singur alte surse de finanţare (sponsorizări) şi nu o dată, buzunarul propriu. Se spune probabil că nimeni nu te obligă să publici. Dacă îţi convin condiţiile propuse, bine, dacă nu, nu. Şi până la un punct lucrul e cinstit: costurile tipografice şi hârtia sunt scumpe, difuzarea nu prea mai există, iar lumea e aşa de săracă, încât nu mai cumpără cărţi. Pe cei cu bani mulţi nu-i interesează cultura, iar cei care au nevoie de ea (elevi, studenţi, profesori, critici şi istorici literari, cercetători) nu dispun de fonduri, cartea fiindu-le practic inaccesibilă. Despre acest aspect şi despre difuzare voi reveni ceva mai încolo.

Există însă şi situaţii când iniţiativa publicării nu aparţine autorului, ci editorului, care comandă o carte, asumându-şi anumite obligaţii pe care le şi stipulează în contract. Mi s-a întâmplat ca acum doi-trei ani, la Editura Dacia, altfel editură respectabilă, despre ale cărei apariţii am scris nu o dată (de curând, recenzia consacrată cărţii lui Ion Ianoşi Eu – şi el. Însemnări despre Ceauşescu) să-mi comande pentru colecţia şcolară „Biografia unei capodopere”, să-mi comande, repet cuvântul, un studiu despre Pădurea spânzuraţilor de Liviu Rebreanu, încheindu-mi un contract şi obligându-mă să-i trimit nu un text dactilo, ci dischetă. Zis şi făcut. Am expediat lucrarea, a fost acceptată şi a apărut în iulie 2002. Am aşteptat o vreme, întrebând cam după 6-7 luni dacă s-a vândut 80 la sută din tiraj (cum stipula contractul), spre a mi se onora drepturile de autor. După repetate scrisori şi telefoane mi s-a comunicat că, într-adevăr, cartea s-a vândut, că am de încasat o sumă, care nu depăşeşte prea mult pensia mea pe o lună şi că-mi va fi expediată fără întârziere on-line. Şi iarăşi am început să aştept. Văzând că nu sosesc banii, după câtva timp, am reluat corespondenţa (recomandate cu confirmare), am înroşit firul telefonului, dar nu mi s-a mai dat nici un răspuns până în ziua de azi (a trecut un an şi jumătate de la apariţie!) nici măcar să mi se spună: „Domnule, am dat faliment (ceea ce, cum se ştie, nu e adevărat), suntem în incapacitate de plată şi vă rugăm să ne scuzaţi că v-am indus în eroare.”

Cum pot califica eu o asemenea atitudine, când editura îşi însuşeşte munca mea, obţine probabil şi profit (căci tirajele pentru colecţiile şcolare sunt mai mari) şi apoi mă ignoră complet, ca şi când n-ar fi auzit de mine? Mă abţin să transcriu aici definiţia juridică a faptei.

Să mă întorc însă la subvenţii şi la difuzare. Pentru că o carte (mă refer la una care să prezinte interes şi să nu producă pierderi), ea are nevoie de cumpărători. Cum spuneam, din motivele arătate, ei nu există sau sunt destul de puţini. Dacă Ministerul Culturii, precum şi Ministerul Învăţământului, consiliile comunale, direcţiile judeţene etc. vor să facă un act de cultură eficient, ar trebui să subvenţioneze bibliotecile (universitare, judeţene, orăşeneşti, şcolare). În felul acesta cartea bună ar fi absorbită, şi-ar atinge scopul pentru care a fost scrisă, ar câştiga şi editorul şi nefericitul de autor, care, acum, în afara satisfacţiei morale, nu are absolut nici una. Se mai crede – grav este că şi de către persoane cât de cât avizate – că mirosul proaspăt de cerneală tipografică al cărţii sale îi este suficient. În parte, e adevărat, însă, din păcate, nu ţine şi de foame.

În privinţa difuzării, ne aflăm de-a dreptul în haos. Cititorul profesionist de la Bucureşti nu află decât întâmplător ce a mai apărut la Iaşi, la Cluj sau Târgovişte. Şi vice-versa. Îmi veţi răspunde că se publică şi chiar se recenzează prin reviste noutăţile editoriale, unele prezentate şi la televiziune. Dar cititorul potenţial vrea cartea, vrea s-o găsească în librărie, măcar s-o răsfoiască. Aşa ceva nu se mai întâmplă de multă vreme. Difuzarea e cu totul aleatorie, probabil în ideea că tot nu se vinde. Lipsa acestui organism important (sau, mă rog, activitatea lui deficitară) face ca unii editori să-i pună în braţe autorului „drepturile” în natură, cu atât mai mult cu cât, în cele mai frecvente cazuri, tirajele sunt confidenţiale, 100-300 exemplare. Şi scriitorul e obligat astfel să devină un fel de Anton Pann, care să-şi poarte în spate sacul de cărţi şi să-şi „desfacă” marfa în piaţă, rugându-se de cumpărători. Dar cel puţin, acum 160 de ani şi mai bine, librării nu existau şi bineînţeles, nici oficii de difuzare.

Subvenţiile fiind atât de mici, editorii nu sunt câtuşi de puţin stimulaţi şi unii, dacă şi-au acoperit cheltuielile, se mai lasă şi pe tânjală, obţinând profitul dintr-un roman de senzaţie, de regulă, sexy, care poate ajunge la tiraje considerabile, în timp ce ediţiile critice ale clasicilor, monografiile de referinţă nu depăşesc 500 de exemplare (la o populaţie de peste 20 de milioane de locuitori!). O asemenea politică a subvenţiilor date cu mâna tremurândă şi adesea preferenţial nu este câtuşi de puţin una care serveşte, cum s-ar cuveni, cultura română. Sumele acordate de Ministerul Culturii acoperă în parte costul imprimării, ele nu au deloc în vedere şi drepturile de autor. Scriitorul, cercetătorul au devenit nişte paria, munca lor necesitând mari eforturi intelectuale, nu e pur şi simplu recunoscută. Sunt speculate pasiunea şi entuziasmul, care se manifestă pe gratis. Câte reviste nu mai dau onorarii, sau când o fac ele au o semnificaţie mai degrabă simbolică! Şi editurile, cele mai multe, procedează la fel. Există istorici literari cunoscuţi şi apreciaţi, cu o activitate de 40-50 de ani, autori de fundamentale cărţi critice, care aşteaptă cu lunile, ca să nu mai spun cu anii, pentru câteva milioane. Să reamintim diriguitorilor noştri culturali că Perpessicius, cu drepturile încasate pe volumul I din ediţia critică Eminescu (în 1939) şi-a cumpărat o casă! Azi, în cel mai bun caz, el ar primi o sumă care să-i acopere întreţinerea pe câteva luni. Se poate mai mare umilire? Şi ea nu va rămâne fără consecinţe pe termen mediu şi lung. Tinerii nu mai sunt interesaţi şi încurajaţi pentru aceste profesii şi nu prea mai are cine să continuie strălucita tradiţie a lui Paul Zarifopol, a lui Perpessicius, abia amintit, a lui Şerban Cioculescu sau Petru Creţia şi să preia ştafeta de la D. Vatamaniuc, Niculae Gheran, Teodor Vârgolici şi încă de la alţii, care se găsesc la vârste respectabile.

Cultura, se ştie, este expresia spirituală a unei naţiuni şi pentru ea se cer eforturi financiare minime, în comparaţie cu fondurile uriaşe alocate mastodonţilor industriali, care se tot privatizează, fără să se vadă rezultate economice palpabile. E trist şi de-a dreptul ruşinos ca scriitorii şi redactorii de valoare să ajungă la bătrâneţe corectori, iar actori de prestigiu să facă publicitate la T.V., spre a-şi completa pensiile de mizerie.

Şi toate astea nu le dau de gândit celor care ar avea datoria, prin funcţiile înalte ce le deţin, să pună cât de cât ordine în harababura vieţii noastre editoriale şi mai larg, culturale?