Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

invitatul săptămânii:
Harul de a spune şi asculta poveşti de Ioan Holban

Constantin Novac e cunoscut mai ales pentru prozele sale „marine”, din cărţi precum Adio, Robert, Vară nebună cu bărci albastre, Oameni, furtuni, vapoare, Plutind avan pe marea cea adîncă. Fericit cel care, ca Ulise...; „farmecul naraţiunii - scrie, cu dreptate, Irina Petraş - este indeniabil legat de prezenţa şi de misteriosul mesaj al mării”.

După o vreme, marinarul s-a retras pe Siutghiol şi, în 2002, a publicat o serie de Povestiri arogante, căutînd o mare derizorie de dincoace de ţărm; acum în urmă, după ce a recoltat aripi de pescăruşi pe Mare şi pe Siutghiol, „marea noastră mică”, Constantin Novac a lăsat vapoarele, pacheboturile şi superbele yachturi la docuri, micile ambarcaţiuni, pe Insula Ovidiu şi scrie în Văduva neagră (Editura Niculescu, 20l0) trei nuvele despre lumea „de pe uscat”, unde caută fizionomii, biografii şi personaje pentru o tipologie; pivotul e, desigur, povestitorul însuşi care spune cu patimă tot felul de întîmplări, dar care trăieşte şi plăcerea voluptuoasă de a le asculta pe ale altora. Personajele primei nuvele, Văduva neagră, „bagă vorbe ca într-o magazie”, unul în celălalt, se extrag din viţa povestitorului oriental care găseşte în naraţiune, de la Şeherezada încoace, un mod de supravieţuire; Vasile P. zis Ciontu şi Solange zisă Meri spun unul altuia, într-o barcă amărîtă, istorii care chiar dacă „nu sînt reale de tot”, ating realitatea şi o recompun pe un ton colocvial, cu „participarea afectivă” a interlocutorului, într-un registru al (auto)ironiei şi umorului de limbaj, de situaţie şi comportament. În lumea pestriţă a unui mic port pescăresc unde pescari improvizaţi, însoţiţi mereu de credinciosul ReDeVe (rachiu de vin), se beştelesc unii pe alţii într-un limbaj de la limita argoului, îşi face apariţia Solange, un personaj de tabloid („Era o specie rară. Una dintre acelea care apar uneori, fantomatic, nedesluşit, în visele noastre de noapte dacă nu chiar şi în visurile noastre de zi. Păşea maiestuos, ca pe o punte imperială, emanînd o senzualitate feroce, aşa îndoliată cum era sau poate tocmai de aceea, oscilînd totuşi în mod vizibil între o dezinvoltură semeaţă, cultivată în societăţi alese şi o prudenţă, o şovăială de intrus în docurile nocturne ale Londrei. Era înaltă peste medie, bine carosată, rochia neagră, strîmtă şi simţitor de scurtă, sublinia o talie cambrată pe cît se poate şi, totuşi, aflată perpetuu într-o legănare elastică, plină de făgăduinţe nemărturisite”), care caută un barcagiu s-o ducă „în larg” pentru a împrăştia cenuşa din urna funerară a soţului pierdut, Pepé (!), ca în scenariul unei telenovele cu lacrimi, ofuri şi ahturi. În barcă, Solange, mereu sedusă şi abandonată, spune istoria unei femei frumoase, „rîvnită şi adorată”, „un înger sexuat”, cu trei mariaje eşuate, în vreme ce Vasile P., zis Ciontu, „un disponibilizat la 50 de ani de la C.F.R., pescar de nevoie, posesor de drujbă procurată la mîna a doua şi familist convins cîtă vreme nu i se ofereau alternative”, spune povestea nevestei prăbuşite şi ea, tot de trei ori, „după cîţi plozi aterizaseră în bătătura lui”. În barca lui Ciontu sînt două lumi - altădată într-o „acerbă luptă de clasă” -, trăindu- şi deriziunea pînă la capăt: barca nu poate ajunge în larg din cauza valurilor, Solange aruncă cenuşa lui Pepé la mal, pe lîngă stabilopozi, iar ce le rămîne e povestea celuilalt, marcînd, tot în deriziune, tema confesiunii ca terapie, confirmînd, iată, teza „distinsului coleg mai în vîrstă Johann Wolfgang Goethe”, după care toate marile adevăruri au fost spuse, ceilalţi muritori urmînd să caute căi neumblate pentru a le afla: aici, într-o barcă peticită, între două înghiţituri de ReDeVe, în hazul şi miştocăreala ieftină a altor barcagii cărora Ciontu le răspunde scurt şi cuprinzător: „R-aţi ai dracului de boschetari ce sunteţi!”.
Constantin Novac este ceea ce se numeşte un autor implicat; el iubeşte, în fond, această lume, nu o critică, n-o satirizează, n-o demolează pentru a o schimba: între Vasile P. zis Ciontu, „pescar de nevoie” într-un mic port pescăresc şi Solange, diva de tabloid, cu sufletul „în buzunar” şi „caroseria” poleită se de-scrie societatea noastră de azi. Este şi ceea ce se vede în trenul inter-city Constanţa-Bucureşti, unde prozatorul călătoreşte alături de protagoniştii săi din cea de-a doua nuvelă a volumului, Recurs la inocenţă; fizionomiile şi biografiile celor din compartiment fixează destine şi tipologii, lumea din tren, populaţia care migrează în preajma marilor sărbători - „studen- ţime-n vacanţă, răcani sloboziţi din cazărmi să se îmbete acasă la ei, nu pe procesele verbale ale armatei, familişti...” - lăsînd să i se descopere dimensiunile structurale: oamenii sînt ai unei ţări puse pe beşteleală, îi încearcă un soi de „voluptate a disputei”, nu au nume, stare civilă - fata din compartiment, simbolizînd inocenţa, victimă sigură a agresiunii celor din jur, tătarul (nohaiul) grobian, moldoveanca, băboiul de la 55, în delir mistic, doctorul, doamna de pe 51, doamna bombardată cu cobalt, controlorul de bilete - pentru că rostul lor e de a numi lumea în care trăiesc: fizionomiile şi biografiile din tren nu sînt (încă) personaje, nu fac parte din memoria prozatorului, tovarăş de călătorie, căruia aceştia îi rămîn doar amintiri „care mă vizitează intempestiv, mă răscolesc şi pleacă, ameninţîndu-mă că vor da năvală peste mine de îndată ce rămîn singur”; singur e fiecare la capătul acestei călătorii spre terminal, cum spune prozatorul implicat, coleg cu mai vîrstnicul Goethe.
Nu altfel se petreceau lucrurile şi altădată, ne învaţă în cea de-a treia proză a cărţii, Traversarea oceanului iarnă, povestea de demult a tovarăşului Son, pus pe linie moartă pentru „spirit de căpătuială” şi abatere de la morala proletară, trimis la „munca de jos”, administrator la hotelul Calypso, undeva, pe lîngă farul de la Tuzla. În hotelul din staţiunea de pe litoral, pustiu, îngheţat în „oceanul iarnă”, cu amintirile verii făcute vraişte şi cu proiecţiile improbabile ale sezonului viitor, trei personaje fac procese-verbale de predare-primire a inventarului şi, implicit, a singurătăţii lor năruite în viscolul iernii şi tristeţea lipsei de orizont: Beraru, fostul administrator, cu pasiunea sa bolnăvicioasă pentru cactuşi, predă, tovarăşul Son primeşte, iar Despina Roşca, îngrijitoarea, supraveghează schimbul de şefi. Iarna, peisajul dezolant -„De la fereastră, o mare vînătă izbea necurmat capul înaintat al promontoriului în timp ce cîţiva pescăruşi lopătau lent în vîntul sfîşiat încolo, departe, de proeminenţa semeaţă a farului Tuzlei” - şi bătrîneţea acrită a bărbatului de 51 de ani şi a femeii de 36 - acestea sînt reperele lumii şi personajelor care o identifică, surpate între un trecut dureros, o singurătate searbădă şi un viitor incert. Iarna petrecută la Calypso de cei doi, cu respectarea strictă a programului zilnic (8-16), uneşte, în fapt, două tărîmuri ale resemnării într-o bătrîneţe înainte de vreme, un efect pervers al sistemului de atunci: Son şi Despina se poartă şi vorbesc despre ei înşişi ca despre nişte oameni morţi. Deşi par a se salva într-o romantică „aventură” pe holurile pustii ale hotelului, prin care să se risipească singurătăţile şi frustrările, tovarăşul Son şi supraveghetoarea Despina Roşca rămîn oamenii tipici în împrejurări tipice: morţii vii dintr-o epocă dispărută, zic unii, prelungită pînă azi, cum se vede.
Văduva neagră e cartea unuia dintre ultimii mohicani ai povestirii din proza noastră contemporană; pe mare, la Siutghiol, în trenul de Bucureşti sau la hotelul Calypso de la Tuzla, Constantin Novac spune povestea plină de farmec a surpării unei lumi, în şoaptă sau în ţipăt, de neoprit, însă, definitiv.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara