Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Păcatele Limbii:
„Hasta” de Rodica Zafiu


Între descrierile ştiinţifice ale unei variante a limbii – sociale, istorice sau regionale – şi percepţia curentă pe care o au vorbitorii nelingvişti despre fenomenul respectiv nu este neapărat o concordanţă. Diferenţele, uneori destul de mari, sînt în orice caz semnificative, deoarece pentru realitatea socială a limbii e la fel de important ceea ce este şi ceea ce se crede că este: percepţia populară poate influenţa nu numai evaluarea, ci şi evoluţia limbii.

Din listele de trăsături fonetice, gramaticale sau lexicale ale unui grai, tradiţia literară alege doar unele pentru a le transforma în mărci de identificare. Chiar şi puţinele alese sînt însă adesea ambigue. Aspiraţia vocalelor iniţiale - haripă, hasta – este, de exemplu, în română, un fenomen reprezentat contradictoriu: înregistrat în descrierile lingvistice ca o trăsătură fonetică regională (în special muntenească), dar utilizat în literatură mai ales ca marcă a vorbirii ţiganilor.

Atestările literare ale fenomenului sînt destul de vechi. Ambiguitatea mărcii se manifestă mai întâi în Ţiganiada lui Ion Budai-Deleanu: unde în vorbirea personajelor ţigani apar formele hălui, hăl, ahele, ahasta, ahăla, ahaia; „ha clipită”, „ha mai grea”, „hastă-arătare” etc. Particularitatea de pronunţie e semnalată şi chiar explicată în note: Chir Simpliţian constată că „de cînd au început ţiganul Drăghiciu a vorbi, cu totul altă voroavă sau chip de-a vorbire întrebuinţază, precum: ahaia, ahastă, hie ş.a.”. Mitru Perea îl lămureşte: „de vreme ce arată cum au vorbit ţiganii, trebuie să arete şi chipul de vorbit a lor, adecă dialectul lor de atunci, care nu putea să fie alt fără muntenesc. Acestaş dialect să vorbeşte astezi în Ardeal, în Valea Haţegului” (p. 20). Ţiganii munteni vorbesc deci, logic, munteneşte; din comparaţia cu felul de a vorbi al altor personaje din text se subînţelege că manifestarea mai putrenică a trăsăturilor dialectale e un fapt de natură socială. Pentru Budai-Deleanu trăsătura fonetică în discuţie nu ar fi deci ţigănească, ci muntenească; în practică, ea apare totuşi în text pentru a caracteriza în mare măsură (deşi nu în orice situaţie) vorbirea ţiganilor. La I. Heliade Rădulescu, în Şolcan, personajul ţigan este individualizat prin limbaj („Şi le spuse româneşte,/ Dar vorbea pe ţigăneşte”), în bună parte prin pronunţia aspirată: „ca să-mi crească hale fete”, „ha poveste fără veste” etc.; utilizată de un român, o formă similară e marcată ironic, fiind subliniată în text: „Dar povestea hailaltă?” (Opere, I, 1967: 240-248). Şi la Caragiale, în Dă-dămult... mai dă-dămult..., în replicile ţiganului Drăgan şi ale babei vrăjitoare apare insistent aceeaşi particularitate: „să-l duc la halde mama”; „hatunci, humplut”; „hapoi”, „copilul hăsta”, „sa horrdoni sa vie haicea”, „a hăluia” (Opere, III, p. 565-568). E de remarcat că Budai-Deleanu e ardelean, iar Heliade şi Caragiale sînt munteni: s-ar putea să se manifeste aici un fenomen mai general de percepţie şi valorizare lingvistică: o trăsătură de diferenţiere e atribuită din afară graiului în ansamblu, iar din interior este percepută ca marcă socială.

Al. Graur, în studiul său din 1934, Les mots tsiganes en roumain, observa că numeroasele anecdote şi snoave cu ţigani utilizau, pentru culoare locală, „un fel de ţigănească convenţională”, construită, artificială; între trăsăturile acesteia intrînd şi aspiraţia vocalelor iniţiale: hapoi, haoleo etc. Într-adevăr, în antologia Snoava populară românească (ed. Sabina-Cornelia Stroescu), exemplele limbajului marcat comic atribuit ţiganilor se găsesc cu uşurinţă: „Hauleu, mînca-ţi-aş! sare ţiganul, haruncă-mi şi mie ho cîteva ştiuleţe!”; „ham căzut”, „Mai bine dă-mi ho foaie dă hoarză şi cu ho falie de mămăligă” (IV, 1989, 150-154).

În lucrările româneşti de dialectologie, formele cu aspiraţie sînt atribuite, invariabil, graiurilor munteneşti, în parte şi unora ardeleneşti. V. Rusu, în Graiul din Nord-vestul Olteniei, 1971, arată că „h protetic” e frecvent, în haripă, homidă etc.; informatorii precizează însă că respectivele forme sînt folosite de bătrâni şi femei: „acuma nu le mai zice hăripi, că rîde lumea” (p. 97). În notele la Ţiganiada, editorul Florea Fugariu adopta o poziţie polemică extremă, negînd valoarea de diferenţiere a fenomenului: „De reţinut că toate fonetismele cu h reprezintă o particularitate a vorbirii din Ţara Haţegului, locul de obîrşie al poetului, aşa cum atrage el însuşi, în notă, atenţia. Nu este vorba de fonetisme ţigăneşti (cum s-a crezut multă vreme, fără să se cerceteze limba autorului)” (Opere I, 1974, p. 364). Oricum, în literatura românească din secolul al XIX-lea e atestată şi folosirea dialectală: la Ioan M. Bujoreanu, în Mistere din Bucureşti, p. 95-97, conversaţia dintre tinerii ţărani Stoica şi Floarea, la moşia Cătunu, e marcată „să gîndească alte halea”, „harendă”, „grecul hăla”, „hăl mai tînăr”, „nu-ţi vorbeam tot halea şi tot halea”, „ţine inelul hăsta” etc.

Şi Sextil Puşcariu, în Limba română, II – Rostirea, arată că adaosul lui h la începutul cuvîntului înainte de vocale – haripă, haşchie, harap - se înregistrează pe o arie destul de mare; foarte răspîndite fiind formele aspirate ale demonstrativelor - hăla, hasta, hăl. Puşcariu atestă însă şi cealaltă manifestare a fenomenului, legând-o de obişnuinţele de pronunţie ale limbii ţigăneşti: „Aspiraţia se aude cu deosebire în ţigăneşte, unde ea e obişnuită şi la consonantele fonice. Când vorbesc româneşte, ţiganii pronunţă aspirat şi consonantele româneşti” (p. 67).

Particularitatea de pronunţie rămîne deci ambivalentă: e răspîndită în graiurile munteneşti, dar e percepută adesea ca marcă a vorbirii ţiganilor; a doua valoare poate fi explicată prin coincidenţă şi deprinderi de pronunţie ale unor vorbitori bilingvi, dar şi istoric şi social, prin deplasarea ţiganilor din Muntenia spre Ardeal şi prin identificarea registrului lor de limbaj cu forma exclusiv orală, cea mai marcată, a graiului muntenesc. Oricum, dacă în literatură fenomenul e destul de bine reprezentat (pentru că a fost ales ca marcă distinctivă, chiar dacă pentru valori diferite), cred că ne-ar fi de folos mai multe date concrete asupra realităţii sale în uzul actual.