Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Semn De Carte:
Hazul lui Cornel Regman de Gheorghe Grigurcu

Într-o pagină strepezită închinată lui I. D. Sîrbu, o vreme craiovean de nevoie, concitadinul d-sale, Marin Sorescu, scria că acesta ar fi fost singurul reprezentant al vorbei de spirit în cadrul Cercului literar de la Sibiu, altminteri cam lipsit de duh.

Lăsîndu-i la o parte pe Ştefan Aug. Doinaş, în ale cărui conversaţii gluma sclipea frecvent, şi pe Radu Enescu, duhliu mai mereu în intimitatea redacţională, nu putem a nu ne opri la Cornel Regman, „specializat” în umor, socotesc că nu în mai mică măsură decît autorul Jurnalului unui jurnalist fără jurnal. Glumele sale de felurite calibre, uneori aidoma unor gloanţe, alteori unor rafale de mitralieră, alteori unor rachete, jucării provenind dintr-un arsenal inepuizabil, aveau ţinte înscrise într-un orizont am putea spune circular. Glume şi calambururi, ultimele servite pe bandă rulantă de mişcările imprevizibile ale entităţilor verbale, apte nu o dată de impacturi dintre care mai savuroase. Care să fi fost sorgintea acestei naturi joculare la un mod caracteristic? Originar din zona Târnavei Mari, importantul critic nu se afla departe de locul obîrşiei lui Ion Budai-Deleanu şi nici la o distanţă astronomică de Humuleşti, drept care ne luăm îngăduinţa a presupune că prin venele sale pulsa un sînge poporan predispus la şotie. E o redundanţă a vitalităţii megieşe cu gratuitatea, o estetizare spontană a acesteia pe coarda comică. Păcală, Tândală ca şi, pe alte meridiane, Till Eulenspiegel, se revendică din acelaşi fond psihic hîtru ce se exprima pe o direcţie a proiectării neajunsurilor inerente vieţuirii în haz expiator. La Cornel Regman se cade să precizăm două puncte de reper ale su(rîsului) său cvasiconstant. Unul îl reprezintă, desigur, mediul proxim neprielnic, creat de regimul totalitar oamenilor de litere, regim faţă de care orice rezervă expresă se izbea de cenzură, putîndu-se lăsa, bineînţeles, şi cu „drăgălaşe”(cum îi plăcea să zică celui în discuţie) măsuri administrative. O altă sursă de inspiraţie: postura de critic literar, într-o conjunctură în care disciplina se confrunta cu o seamă de pedanterii metodologice care ameninţau să sufoce percepţia estetică imediată, contactul slobod al cititorului cu textul, pedanterii ilustrate, cum se rosteşte, în verbul aţîţat al unei prefeţe, Alexandru Paleologu, „de moftologii puritani şi maoişti, de iacobinii teoretizanţi, (…) «actanţi» ai structuralismului, neostructuralismului, textualismului, transtextualismului, postmodernismului”, dînd ca exemplu scrisul unuia dintre „plicticoşi”, Jean Ricardou. Regman înţelegea a se feri cu grijă mucalită de o asemenea capcană. Din care pricină nu puţine din „contrele” sale umoreşti au caracterul unui „haz de necaz”. Maliţia criticului semnifica o strategie cu resorturi temperamentale, extrem de eficace, cu un scop al defensivei bine centrat. Spicuim cîteva din numeroasele „luări peste picior” practicate de Regman, cu regretul subînţeles de-a nu cita şi altele, aşijderea mult delectante: „În Antichitate te duceau cu lectica; azi - cu dialectica”; „Statul arde şi statuia se piaptănă”; „De la Suveranul Pontif la Suveranul Poncif ”; „Singurul lucru perfect în România: metrologia, care se poate lăuda cu o gamă infinită de «măsuri şi greutăţi»”; „Am constatat că nu puţini confraţi (Adrian Marino, de pildă) suferă de megalomania persecuţiei”; „În intervenţia sa, Dan Zamfirescu a adus un pios ciomagiu memoriei lui E. Lovinescu”; „Boala poeţilor epici sau cu ce se alege naratorul sedentar: cu Homeroizi”!; „Evoluţia existenţialistului român: De la angoase la aghioase”; „Un nebun (poetul) aruncă o piatră în apă şi zece hermeneuţi sar după ea”; „Unii critici se pun singuri în poziţie critică, iar dintre poeţi mulţi se dovedesc versatili”; „Ce-i lipseşte culturii române? Cei şapte sute de ani de acasă”. Să adăugăm că regretatul critic nu-şi menaja nici aşa-zicînd apropiaţii. Aşa cum s-a întîmplat cu M. Niţescu, coleg la Viaţa Românească, ce i se înfăţişa cam prea rigid, „căpos”, insuficient de diferenţiat în umoarea-i polemică. I-a dat, după cum ne amintim, două porecle: Mannix-ţescu, după numele detectivului-protagonist al unui serial transmis pe atunci la tv., şi Niţelea (precizînd că e la mijloc un „prefabricat”, întrucît era numele unei secretare a Uniunii Scriitorilor, care s-a căsătorit cu Mihai Beniuc, la bătrîneţe).

Cornel Regman,
Reflexii şi reflexe, Bucureşti,
Ed. Curtea Veche, 2011, 128 pag.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara