Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea de Filosofie:
Heidegger şi revenirea identicului de Alexander Baumgarten

Nimic nu mă poate opri să interpretez intrarea în limba română a unui text fundamental al lui Martin Heidegger, Despre eterna întoarcere a aceluiaşi drept un semn de reflecţie şi un instrument de clarificare a lumii culturale în care acest text pătrunde pentru prima oară. Sunt semne pe drum: coperta poartă amprenta aniversării a 25 de ani de existenţă a Editurii Humanitas, Heidegger vorbeşte în mai multe rânduri, în primele pagini ale cărţii, despre situaţia (uşor, pentru noi, de delocalizat) privind confuzia „noului“ şi „progresului“ în domeniul filosofiei, născută din suprapunerea necuvenită peste obiectul ei a modului de a concepe noul potrivit ştiinţelor moderne, care curg la rândul lor în vadul unei gândiri tehnice generalizate.
Avem astfel, în traducerea lui Lucian Ionel, cursul lui Martin Heidegger ţinut în semestrul de vară al anului 1937 la Freiburg şi dedicat unei reevaluări a filosofiei lui Nietzsche. Autorul traducerii ne oferă un preţios ghid de lectură în nota sa introductivă: este posibil ca intenţia lui Heidegger de a-l discuta pe Nietzsche la numai câţiva ani după ce el însuşi abandonase un rectorat colorat politic de aceia care şi-l reclamau pe Nietzsche drept ideolog fundamental să fie înţeleasă ca o voinţă de recuperare a lui Nietzsche în orizontul unei rostiri fundamentale a unui gând filosofic peren.
Aşa se poate explica de ce Heidegger, atacând pasaje fundamentale din Aşa grăit-a Zarathustra, vede în conceptul voinţei de putere (şi în operele care îi corespund) un derivat de mai mică importanţă din gândul fundamental al lui Nietzsche privind tema eternei reîntoarceri a identicului. Lecturat în simbolurile circularităţii – şarpele şi vulturul, încolăcire în jurul sinelui şi înălţare rotitoare spre origine – conceptul eternei reîntoarceri devine, pentru Heidegger, expresia nietzscheană cea mai densă a obiectului filosofiei: efort de exprimare a originarului a cărui natură este să se lase prins scăpând şi hrănind mereu o nouă interpretare, al cărui destin este să lase mereu în urmă ceea ce apucă, dar să ducă cu sine ceea ce nu a fost cuprins integral în rostirea filosofului. Dacă „în orice lucru cunoscut se mai ascunde încă ceva demn de a fi gândit”, atunci interpretarea însăşi adresată lui Nietzsche se poate supune acestei reguli şi ni-l poate prezenta pe Heidegger însuşi drept autorul care ia cuvintele şi rândurile lui Nietzsche şi formează armura exegetului sub care trupul luptătorului se lasă întrevăzut pe la încheieturi numai în mişcările bruşte ale luptei interpretării: a-l rosti pe Nietzsche, dar spunând de fapt ceea ce este mai originar, şi anume că originea se dezvăluie pe sine producând nesfârşite măşti ale sale, niciodată ca atare, mereu prezentă în gura celui care vorbeşte pe limba lui, dar cu vocea ei.
Când Heidegger face acest exerciţiu, în fond, peren, al filosofiei, el spune cu cuvintele sale că orice cauză primă este mai influentă asupra cauzatului său decât o cauză universală secundă, pentru că cea secundă explicitează ceea ce ea nu poate întruchipa decât temporar, fulgurant şi potrivit propriei sale participări la cea primă. Schimbarea de vocabular, pentru cine ştie să citească, poate fi potrivită: într-un frumos pasaj al cărţii, gândirea este asemănată de Heidegger digestiei, dând de înţeles că accesul la originar înseamnă asimilare în ambele cazuri. Nimic mai potrivit pentru a ne aminti că Aristotel făcea în Despre suflet aceeaşi analogie, pentru a ne conduce spre ideea că gândirea fără rest, care întâlneşte originarul pentru că a mers până la capăt, înseamnă identitatea dintre minte şi obiectul ei. Am putea continua spunând: pentru că mintea este „identicul” care revine în gândul propriu etern şi drept ceva divers, pentru că acestei naturi îi place să se ascundă.
Stau în aceste cuvinte (cusute intenţionat aici cu fragmente care îşi fac propria coerenţă) adevăruri despre noi? Da, şi aceasta în cel puţin trei sensuri: mai întâi, trăim ani în care exerciţiul filosofiei nu dă lumii noastre nici un sens, ci umbra iluziei privind faptul că ceva este cu putinţă să fie nou fără revenirea identicului a cuprins mintea tuturor celor care fac regulile cercetării academice. Dacă revenirea identicului este eternă şi face obiectul filosofiei, atunci reamintirea acestui fapt merită să fie permanentă, căci niciodată nu se va repeta pe sine monoton. Apoi, exerciţiul înţelegerii obiectului filosofiei se poate arăta aici pe sine drept o sarcină: nu cumva suntem prizonierii confuziei în care pluteşte azi cercetarea filosofică în limba română pentru că suntem încă prea săraci în posesia drumurilor spre origine, adică în sursele textuale ale gândirii, plătind lipsa noastră de hărnicie filologică cu marginalizarea filosofiei între studiile universitare? În al treilea rând: ce semn binevenit este această carte care vorbeşte despre practica redescoperirii eterne a originarului pentru istoria unei edituri care a practicat un sfert de secol acest exerciţiu exemplar!

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara