Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Ediţii:
Herra & Fefeleaga de G. Pienescu

Căutând, mai zilele trecute, pe când mă preumblam printre rafturile unei librării, un alt mod decât cele nimerite până acum, de-a aborda critica ediţiilor, am dat din întâmplare peste o cărţulie cuprinzând, sub titlul Fefeleaga şi alte povestiri, o succintă antologie de proze scurte agârbicene (23 de piese în 123 de pagini). După aspect, o ediţie ,populară" sau ,de popularizare". Răsfoind-o cu oarecare atenţie, am constatat că a fost pregătită fără abateri notabile de la normele stabilite şi riguros respectate, în ultimii douăzeci de ani, de impostorii meseriei de editor, care au proliferat şi proliferează necontenit, pe an ce trece, ocrotiţi de nepăsarea editorilor profesionişti (câţi vor mai fi rămas...), care s-ar cuveni să-i mai mustre din când în când, fără cruţare. Care sunt normele respective, evidente şi în cărţulia citată? Iată-le: nemenţionarea, pe coperta interioară, a numelui/numelor autorului antologiei şi îngrijitorului textelor alese, neindicarea criteriilor selecţiei şi a structurii cărţii, omiterea datelor bibliografice ale ediţiei-matcă, reprodusă mai mult sau mai puţin corect, neprezentarea, în câteva rânduri, a formelor lingvistice (fonetice, morfologice, lexicale) din textul original, neobişnuite în limba literară curentă, dar păstrate în carte, pe care, fără o scurtă avertizare, cititorul le poate considera greşeli de tipar.

Sunt mai bine de patru ani de când repet în articolele mele de critică a ediţiilor ,şcolare", ,populare" şi ,de popularizare" că aceste norme, stabilite de ignoranţii meseriei de editor, sunt abateri de la condiţiile minime ale unei ediţii lucrate cu pricepere şi conştiinciozitate profesională, indiferent de cititorii cărora le este adresată. Constatarea absenţei de rezonanţă a insistenţelor mele critice în inteligenţele presupuse ale majorităţii editorilor de colecţii ,şcolare", ,populare" sau ,de popularizare", deci constatarea zădărniciei lor a fost cât pe-aci să mă facă să renunţ la critica ediţiilor, implicit la corvezile implicate de pregătirea articolelor, corvezi obositoare, prin buchiseala şi belferismul lor obligatoriu, nu numai pentru eventualii cititori, dar şi, în primul rând, pentru autor. Insist, zădărnicia, ineficienţa lor, întrucât, după cum am mai menţionat cândva, critica ediţiilor, spre deosebire de critica literară, nu este o critică speculativă, ci o critică pragmatică, ştiinţifică (după cum i s-a mai spus, prin exagerare). Finalitatea ei este evidenţierea valorilor filologice ale unei cărţi republicate după decesul scriitorului ei, sau, dimpotrivă, indicarea erorilor şi a gradului lor de gravitate în raport cu exigenţele specifice ale textologiei. Totodată, critica ediţiilor poate să sugereze soluţiile cele mai adecvate pentru corectarea erorilor cu prilejul unei viitoare retipăriri. Nu este vorba aşadar de o ,ştiinţă a eratelor", cum li s-a părut unora din cititorii nu numai ironici, dar şi prea grăbiţi, ai articolelor de tipul celor pe care le mâzgălesc, ci de respectarea unor norme filologice menite să asigure, în retipăririle postume, autenticitatea scriiturii operelor literare, în primul rând, dar şi a celor neliterare.

Deşi insistenţele critice împotriva ignoranţei, impenetrabilă şi inflexibilă, s-au dovedit a fi zadarnice, iar zădărnicia lor m-a dus uneori până-n pragul apelpisirii şi scepticismului, şi deşi creioanele îmi sunt ispitite şi într-alte direcţii, nu am renunţat, după cum se vede, şi nici nu am de gând să renunţ, la critica ediţiilor. Pentru că, după cum am spus, proliferează, în mediul editorial, ignoranţa şi impostura în deplina libertate a drepturilor omului şi neomului, fără ca nimeni să li se opună, pentru că vreau să-mi respect meseria şi să-i determin pe cei ce se prefac a fi editori să nu o considere un teritoriu al afacerilor ordinare, şi, în sfârşit, pentru că amicul meu Staedtler îmi ascute bine, cu vârf înţepător, creioanele.

Dar să mă-ntorc la cărticica Fefeleaga şi alte povestiri, care s-a nimerit să fie pretextul acestui articol. Regret că editura ,Herra", care a publicat-o, nu a înscris pe coperta interioară numele autorului selecţiei, care merita această distincţie pentru că antologia indică interesante preferinţe estetice vizavi de opera lui Ion Agârbiceanu, preferinţe care, concentrate în paginile unei singure cărţi, chiar dacă ,de popularizare" sau poate tocmai de aceea, reliefează câteva trăsături mai puţin comentate critic, ale prozelor agârbicene, cum sunt literarizarea fantasticului din superstiţiile populare transilvănene şi subtilitatea lirică a paginilor dedicate existenţei tragice a bătrânilor uitaţi, de lumea mică din juru-le şi de ai lor, în mizeria sărăciei şi în singurătatea agoniei. Cred că autorul antologiei ar fi putut să adauge pieselor selectate, fără să se îndepărteze de criteriile sale opţionale, şi alte povestiri, precum Mărie, Vârvoara, Ursitul, Sănduţa, Superstiţii, Năcaz, dacă, bineînţeles, antologia nu trebuia să se încadreze în numărul de pagini prestabilit al unei cărţi de colecţie.

Deşi editura ,Herra" şi îngrijitorul anonim al textelor au uitat să menţioneze ediţia-matcă a povestirilor din antologie, ca fost colaborator al părintelui Ion Agârbiceanu la pregătirea şi redactarea ,ediţiei de autor" Opere, nu mi-a fost greu să recunosc sursa reproducerilor: volumele 1, 2 şi 3 ale ediţiei citate, apărute în 1962, sub egida Editurii pentru Literatură. Editura ,Herra" ori îngrijitorul anonim al textelor, unul din doi ori amândoi trebuiau să indice ediţia-matcă, nu numai pentru că aşa se cuvine, ci şi pentru că formele textelor din Opere diferă de formele lor din ediţiile anterioare. Spaţiul rezervat criticii ediţiilor nu-mi îngăduie să-mi susţin afirmaţia cu câteva exemple din multele pe care le-aş putea da. Cine nu mă crede pe cuvânt, poate să verifice adevărul ori neadevărul afirmaţiei mele confruntând textele din antologie cu variantele lor publicate înainte de 1962, variante indicate în lucrarea lui D. Vatamaniuc, Ion Agârbiceanu. Biobibliografie (Bucureşti, Editura Enciclopedică Română, 1974).

Pentru că alegerea textelor a fost făcută cu sensibilitate şi chibzuinţă estetică şi pentru că textele au fost reproduse după ediţia Opere, regret prezenţa în cele 123 de pagini ale cărţuliei a unui foarte mare număr de greşeli, 165 (!), greşeli de copiere şi de transcriere - forme lingvistice corupte din neştiinţă şi din neatenţie (aura/1 gura, unde-l/unde-i, şi/ci, şi nu va fi/şi-mi va fi, să/că, vi-l/v-o, s-a dus/s-a pus, se/le, troncuţă/trocuţă, cealaltă/ceealaltă, cercă/cearcă, de mâncare/demăncare, încearcă/cercă, înserării/însărării, intre/între, într-un târziu/întru târziu, înţepat/înieptat, mâinile/mânile, pahar/păhar, păsărilor/pasărilor, seara/sara, spusese/spuse, sunt/sînt, tânăr/tinăr, nu/mi, pun/ prin etc.), omisiuni (că-i mare/ că-i om mare, să faci/ să mai faci, pe dibuite/şi pe dibuite, Că cel necurat poate veni să schimbe copilul - p. 58) eliminări de alineate, suprimări de spaţii albe între secvenţele unei povestiri etc., etc. Un asemenea raport între numărul paginilor (123) şi numărul greşelilor (163) de categoriile celor citate denotă nepricepere, o condamnabilă nepăsare, o profundă lipsă de respect faţă de textul original, autentic, faţă de memoria scriitorului, faţă de profesiunea de editor şi faţă de cititor. Oare când se va repartiza unui serviciu din cadrul Oficiului de protecţie a consumatorului sarcina de a proteja patrimoniul literar românesc de abuzurile editorilor ignoranţi, nu numai prin dictarea unor amenzi, ci şi prin interzicerea activităţii lor spiritual păgubitoare?

Nu mă îndoiesc că autorul copertei, d-l Valentin Tănase, a citit povestirea Fefeleaga, dar sunt sigur că citirea i-a fost cam zburatică. Altfel nu-mi explic cum de ce cele două personaje principale, Măria Dinului (poreclită de ,unul mai pestriţ la maţe" Fefeleaga) şi prietenul ei, calul Bator, cu ajutorul căruia îşi înlesneşte cât de cât viaţa ei chinuită, nu seamănă, în ,portretele" lor de pe copertă, cu ,portretele" lor aşa cum au fost închipuite de Ion Agârbiceanu şi sunt schiţate de cuvintele lui, cuvinte din care, pentru a-i înlesni cititorului compararea cu coperta reprodusă în articol, le citez doar pe cele mai sugestive: ,Femeia e înaltă, uscată, cu obrajii stricaţi de vărsat, arşi de soare şi de vânt. Păşeşte larg, tropotind cu cizmele mari, pline de umflături uscate. Calul o urmează cu gâtul întins scobolţând din picioarele ciolănoase. Poartă pe spinarea adânc deşălată două coşărci desăgite." - ,...calul ăsta mare, alb, slab de să-i numeri oasele." - ,îmbătrâniseră şi muierea şi calul. Muierea era jumătate căruntă, avea părul ca lâna oilor seine. Pe obrajii ei mâncaţi de vărsat se formaseră părăiaşe adânci, zbârcindu-i faţa. Bărbia i se ascuţise şi începea să se ridice spre gura căzută înăuntru. Calul era şi mai ciolănos ş...ţ. Buza de jos îi spânzura ca şi când i-ar fi atârnat cineva o povară nevăzută". Cred că nu exagerez afirmând că Fefeleaga imaginată de d-l Valentin Tănase nu seamănă cu Fefeleaga din povestire. Iar calul Bator, alb (e adevărat!), dar puternic, cu coama tunsă perie, ca pe vremuri la caii din unităţile militare de cavalerie, fără coşărci desăgite puse pe o şa mică de lemn, ci purtând doi saci mari, legaţi de o şa de lemn pe măsura sacilor, nu seamănă nici el cu Bator cel din citatele de mai sus, ci mai curând cu un cal povarnic, pregătit pentru o excursie hogaşiană ,pe drumuri de munte".

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara